«Poezia lui Bacovia a fost socotită în chip curios, ca lipsa de orice artificiu poetic () și tocmai artificiul te izbește și-i formează definitiv valoarea».
George Călinescu
Motto: «Poete scump, pe frunte
Porţi frunzele de laur,
Că singur, până astăzi,
Din plumb făcut-ai aur.»
Alexandru Macedonski
George Bacovia a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Pe numele său adevărat George Vasiliu s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei Vasiliu în Bacău la 17 septembrie 1881. Este autorul unor volume de poezii și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o acceptare favorabilă, ajungând să fie recunoscut ca cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă. Bacovia moare în București la 22 mai 1957.
«Bacovia a creat o atmosferă personală de copleșitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată într-un peisagiu de mahala de oraș provincial, între cimitir și abator, cu căsuțele scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică răvășită, cu melancolia caterincilor și bucuria panoramelor, în care princese oftează mecanic în racle de sticlă; și în această atmosferă de plumb, o stare sufletească unică; o abrutizare de alcool, o deplină dezorganizare sufletească, prin obsesia morții și a neantului, un vag sentimentalism banal, în tonul flașnetelor, și macabru, în tonul păpușilor de ceară ce se topesc, o descompunere a ființei organice la mișcări silnice și halucinate, într-un cuvânt, o nimicire a vieții nu numai în formele ei spirituale, ci și animale. Expresie a unei nevroze, o astfel de poezie impresionează în ansamblu, fără să rețină prin amănunt. Această atmosferă iese din limitarea senzațiilor, a imaginilor, a expresiei poetice și din repetirea lor monotonă; obsesia dă chiar impresia unei intensități și profunzimi la care spiritele mobile nu ajung», spunea Eugen Lovinescu despre atmosfera creată de imaginarul poetic bacovian.
Bacovia este unul dintre marii poeți originali de după Eminescu; despre manierismul estetic definind atmosfera cunoscută în istoria literară sub numele de bacovianism au vorbit toți marii critici. Atmosfera lăuntrică particulară este, cum spunea Eugen Lovinescu, deprimantă: «de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitat într-un peisagiu de mahala de oraș provincial, între cimitir și abator … atmosfera de plumb … în care plutește obsesia morții și neantului». Găsim în poezia lui Bacovia influențe din Edgar Poe și din simbolismul francez: Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine – prin atmosfera de nevroză, gustul pentru satanic, ideea morții, cromatica și predilecția pentru muzică. Impresiile sunt sugerate prin corespondențe muzicale, dar și prin culoare, poetul fiind influențat de pictori impresioniști, ca Renoir și Degas.
Este, așadar, poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârșit de lume, al căldurilor toride, în care cadavrele intră în descompunere, al primăverilor iritante și nevrotice (Decembrie, Lacustră, Cuptor, Nervi de primăvară). Cadrul este orașul de provincie, cu parcuri solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sărace, cuprinse într-o realitate demoralizantă, amenințând să se prăbușească. Alături de figurile proiectate pe acest fundal, copii și fecioare tuberculoase, o palidă muncitoare, poetul însuși, rătăcind fără sens, făcând gesturi absurde, devin personaje și toamna, somnul, plânsul, golul, frigul, tristețea, umezeala, răceala, nevroza. Ele devin, totodată, proiecții ale unei emoții poetice. Poetul este un inadaptat în societatea burgheză – de aici dorința de evadare.
La George, «sensibilitatea fuzionează cu tema lirică, astfel încât liric devine un act existențial». Tudor Vianu vorbea de două procedee de realizare estetică. Poetul face asociații decorative și individualizează impresia. De fapt, Bacovia nu realizează sugestia printr-o tehnică impresionistă; nu există nuanțe în culorile bacoviene; culorile sale sunt concentrate, ele devin strigăte ale sufletului, ale trăirii. Trăirea existențială a durerii, sentimentul de pustietate și singurătatea sunt elemente expresioniste, realizate însă de poet prin corespondențe între sentiment și culoare, sentiment și muzică. Gama de culori este restrânsă, concentrată pe câteva motive tipic simboliste: urâtul, plictisul, tristețea, vagabondajul, monotonia, ele având corespondențe în lumea instrumentelor muzicale. Melancolia gravă este sugerată de vioară și de clavir; sentimentul de monotonie este dat de culoarea violet, armonică și fanfară. Pentru nevroză – verdele crud, albastrul, rozul, iar muzical ea este susținută de violină și flaut. Sunetele devin și ele prelungiri ale naturii. Ea trimite mesaje brutale: «Natura scoate arpegii, acorduri, armonii, …muzica sonoriza orice atom». Deci poetul trăiește realitatea intens, el coboară în infern, într-un bogat registru psihologic, care atinge disperarea și dezordinea lumii organice; poetul este un însingurat într-o lume care trece printr-o criză și care nu-l poate înțelege și nu-i poate aprecia creația la adevărata ei valoare.
Simbolismul bacovian se realizează printr-o retorică specifică, marcată de stilizare, cu un lexic restrâns, în care cuvintele-cheie transformate în motive literare devin elemente definitorii ale universului său poetic. Treptat, lirismul bacovian alunecă spre expresionism. Dacă în primele două volume Plumb și Scântei galbene, poetul reia obsesiv, cu insistență și luciditate, limbajul, motivele și imaginarul simbolist, recurența având ca efect monotonia, artificialitatea și uzura formelor, în următoarele volume «tinde către o individualizare a impresiilor, în contrast cu stilizările observate mai înainte. Tendința de a zugrăvi tablouri simetrice, construite, raționalizate este depășită acum. Poetul dorește să noteze senzația sa nemijlocită, ingenuă și dureroasă». George Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc, un poet vizionar, creând drama însingurării prin poeziile sale. Este un poet al sensibilității, un spirit decadent, un poet al marilor tristeți. Lirica lui evidențiază stări depresive, de adâncă tristețe, degradarea psihicului până la distrugere sau dispariție. Starea obișnuită este tristețea, deznădejdea, frica, delirul, nevroza, ca rezultate ale singurătății, ale descompunerii lumii. Bacovia este parcă poetul coborât în Infern pentru a aduce la suprafață vedenii stranii, strigăte de teroare. Prin aceste stări reprezintă refuzul lumii; poezia lui este sinceră, e un semnal de alarmă, o autosalvare în fața lumii nesigure. Bacovia își compune un stil din suferință și izolare, creând poezii de o frumusețe stranie, inimitabilă.
George Bacovia, «un antisentimental» (Gheorghe Grigurcu), «un antipoet» (Nicolae Manolescu), «învingătorul» (Lucian Raicu), «un Brâncuși al poeziei» (Mircea Scarlat), este un mare poet, valoare recunoscută mai târziu, tocmai prin originalitatea scriiturii, prin actualitatea sa, prin forța de sugestie a diferitelor niveluri ale limbii, prin cunoscutele și specificele procedee de împlinire a expresivității (repetiția, aliterațiile, refrenul, în general, figurile de construcție).
«Alternanța dintre alb și negru și modalitatea sumară de a organiza întregul poem pe această alternanță, ca într-un desen grăbit al cărui subiect este tratat doar în câteva linii fugare de creion, constituie un procedeu dacă nu cu totul nou, în tot cazul mult diferit de întregul patrimoniu simbolist»
Ion Șiugariu
«În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiție colorată.[…] Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influența colorată. Întâi am făcut muzica și după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoțit cu credință până azi. Am făcut și compoziție pentru mine. Pictorul întrebuințează în meșteșugul său culorile: alb, roșu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am căutat să le redau cu inteligența, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea și ultimul meu volum poartă titlul Scântei galbene. Roșul e sângele, e viața zgomotoasă […]. În plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După̆ violet și alb, am evoluat spre galben […]. Plumbul ars e galben.
Ion Valerian, De vorbă cu G. Bacovia
Așadar, desecretizarea trăirilor bacoviene nu poate fi făcută decât lăsându-l să-și destăinuie singur crezul:
«Și toamna, și iarna
Coboară-amândouă;
Și plouă, și ninge,
Și ninge, și plouă»
Moină
«Veșnic, veșnic, veșnic…,
Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme
Peste vise bruma,
Veșnic, veșnic, veșnic…»
Rar
«Stam singur în cavou… și era vânt…»
«Stam singur lângă mort… și era frig…»
Plumb
Bacovia reprezintă punctul cel mai înalt al simbolismului românesc, situându-se totodată, prin valoare, mai presus de simbolism și de orice curent literar, în universalitate. Influența lui asupra poeziei secolului XX rămâne o pagină nescrisă a istoriei noastre literare. Ea e extraordinară, dar implică un paradox; poetul cu cel mai adânc ecou asupra poeziei române moderne este izolat în strania lui frumusețe, inimitabil!
Opere
Plumb, 1916
Scântei galbene, 1926
Bucăți de noapte, 1926
Poezii, 1929
Cu voi, 1930
Poezii, prefață de Adrian Maniu, 1934
Comedii în fond, 1936
Opere, 1944
Stanțe burgheze, 1946
Poezii, 1956 (ediție revăzută și adăugită de autor, 1957).
