«A avea credință înseamnă a păstra în inimă certitudinea luminoasă a lui Dumnezeu, o certitudine care transcende sfera credinței religioase, permițând inimii să se odihnească într-o energie constantă de realizare divină a personalității. A dobândi credința înseamnă a atinge posibilitatea de a nu mai afirma: «eu cred», ci mai degrabă de a afirma: «Eu știu», cu toate valorile rațiunii atinse de lumina sentimentului.»
Mângâietorul de Spiritul Emmanuel
Francisco Cándido Xavier
La unele persoane, credința pare a fi înnăscută. Este suficientă doar o scânteie pentru a o dezvolta. Această facilitate în asimilarea adevărurilor spirituale este un semn clar al progresului anterior. La altele, dimpotrivă, aceste adevăruri pătrund doar cu greu, semn nu mai puțin evident al unei naturi înapoiate. Primii au crezut și au înțeles deja. De aceea, atunci când revin la viață, aduc cu ei intuiția cunoașterii lor, așadar educația lor s-a completat. Ceilalți trebuie să învețe totul, așadar educația lor urmează să fie realizată. Și nu există nicio îndoială că va fi dusă la bun sfârșit, căci dacă nu o vor completa în această existență, o vor face în următoarea.
Actul de a crede în ceva necesită atât sentiment, cât și rațiune, pentru ca sufletul să-și poată construi propria credință. Prin urmare, aceasta are nevoie de un fundament solid, iar edificarea lui cere o înțelegere deplină în ce se crede. Nu este suficient doar a vedea, e nevoie să înțelegi prin intermediul experiențelor vieții.
Așa cum se cunoaște până acum din punct de vedere religios, credința constă în acceptarea anumitor dogme pe care le constituie diferitele religii. În acest sens credința poate fi oarbă sau rațională.
Credința oarbă reprezintă acceptarea unor afirmații bizare, fără o analiză minuțioasă, ceea ce conduce inevitabil la absurd. Se admite atât adevărul, cât și falsul. Dogma credinței oarbe este tocmai cea care, în prezent, produce cel mai mare număr de increduli, pentru că încearcă să se impună omului, cerându-i să abdice de la unele dintre cele mai valoroase prerogative ale sale: rațiunea și liberul arbitru. Împotriva acestei credințe se răzvrătește, în primul rând, incredulul și se poate spune, pe bună dreptate, că adevărata credință nu poate fi impusă. Fiindcă nu admite dovezi, lasă un gol în spirit unde naște îndoiala.
În schimb, credința rațională se întemeiază pe fapte, la fel de mult ca și pe logică, și nu lasă loc nici celei mai mici umbre de îndoială. Persoana crede pentru că este sigură, și este sigură pentru că a înțeles. Fiecare îndoială care se naște într-un suflet plin de bunăvoință, care nu se grăbește să emită judecăți apriorice și care nu caută răul, ci adevărul, pentru a contribui la raționament, devine un element benefic pentru suflet, o etapă pe drumul inteligenței și al inimii către lumina sublimă a credinței. De aceea, credința rațională nu cedează.
Numai credința care poate privi rațiunea în față, în toate epocile umanității este inebranlabilă.
Spiritismul conduce la acest rezultat, motiv pentru care triumfă asupra incredulității.
