Contribuția voievodului Constantin Brâncoveanu
la dezvoltarea culturii naționale
Țările Române au avut o istorie încărcată de sacrificii pentru păstrarea identității de neam, de patrie și de credință. Voievozii români au purtat stindardul în lupta pentru apărarea valorilor românești, au fost buni creștini, iar această calitate s-a materializat prin ctitoriile pe care le-au făcut, prin politica de apărare a neamului și a zonei geo-politice de atunci, dar și prin numeroasele danii făcute mănăstirilor din Sfântul Munte Athos.
Constantin Brâncoveanu a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.
Constantin Brâncoveanu și-a început domnia în împrejurări dificile pentru Țara Românească, în timpul unui îndelungat război între turci și austrieci. Printr-o diplomație deosebită a știut să păstreze legături de prietenie cu toți, astfel încât țara să fie scutită de jafuri și pustiiri.
Cei 26 de ani de domnie însumează o epocă de maximă strălucire culturală și artistică. S- au ridicat biserici și mănăstiri, s-au deschis școli, s-au tipărit cărți în diferite limbi, au fost sprijiniți și încurajați oamenii de carte, s-au acordat ajutoare materiale multor așezăminte bisericești ortodoxe ajunse sub dominație otomană.
După instalarea lui ca domnitor, cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost să continue tipărirea Bibliei de la București, lucrare începută în timpul domnitorului Șerban Cantacuzino. În 1688 a apărut prima Biblie completă, în cea mai frumoasă limbă românească de atunci, pe înțelesul tuturor românilor din Țara Românească, din Dobrogea, din Oltenia, din Moldova, din Banat și din Ardeal, din Crișana și din Maramureș.
În timpul domniei lui s-au tipărit multe cărți, mai ales religioase: Psaltirea, Sfânta Evanghelie, Molitfelnicul, Octoihul, Liturghierul, Ceaslovul și Apostolul, cărți de slujbă, de învățătură creștină pentru mireni sau de luminare a preoților, ca și cele în apărarea dreptei credințe. Unele dintre ele au fost tipărite cu ajutorul evlaviosului domn atât în română, cât și în alte limbi (greacă, arabă sau iviră). Aceste tipărituri i-au adus recunoștința unanimă și o slavă nepieritoare. Cu dreptate, el a fost socotit în vremea sa drept cel mai mare apărător al întregii creștinătăți.
A ctitorit lăcașe de cult deosebite, creând un nou stil în arhitectură, stilul brâncovenesc. Mănăstirea Hurezi și Mănăstirea Sâmbăta de Sus sunt construite în acest stil. Întreaga Țară Românească s-a umplut de mănăstiri, paraclise, bolnițe și trapeze ctitorite sau restaurate de el. Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București și Mănăstirea Hurezi din județul Vâlcea au rămas cele mai iubite ctitorii ale domnitorului.
A purtat de grijă mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos, de la Mormântul Domnului și de pe Muntele Sinai. Milostivirea darnicului domnitor s-a revărsat și asupra mănăstirilor din țările vecine: Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania și din tot Răsăritul ortodox. În lăcașurile sfinte din aceste locuri, numele său a fost pomenit la slujbele bisericești mai mult decât al oricărui alt domn român.
Marele voievod a înființat Academia din București, o școală superioară în care se preda în limba greacă veche, folosindu-se de clădirile de la Mănăstirea Sfântul Sava.
A susținut ortodoxia ardeleană, scoțându-l din închisoare pe sfântul mitropolit Sava Brancovici, închis pentru că n-a vrut să treacă la calvinism. La sfârșitul vieții a mărturisit și apărat cu tărie credința strămoșească în fața turcilor musulmani, fiind martirizat la 15 august 1714, alături de fiii și sfetnicul său.
Pentru meritele sale deosebite și apărarea dreptei credințe cu prețul vieții sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe marele domnitor ca sfânt, având data de prăznuire la 16 august.
În 2014, cu prilejul împlinirii a trei sute de ani de la martiriu, rămășițele pământești ale domnului au fost dezgropate și plasate într-o raclă, care este expusă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.
Prof. Dumitru Iulian Cojocărel
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română
