Cultură

Ion Luca Caragiale

Biografia

Ca şi în cazul lui Ion Creangă, data de naștere a celui mai mare dramaturg român a rămas și astăzi o adevărată controversă. Deși pe certificatul de naștere de la Arhivele Statului figurează data de 1 februarie 1852, punând cap la cap diferite amintiri și memorii ale marelui dramaturg, descoperirile criticului și istoricului literar Șerban Ciocolescu sugerează data naşterii lui Caragiale «în noaptea de 29 spre 30 ianuarie» sau «în zorii zilei de 30 ianuarie. »

Totuși, în lipsa unui document care să ateste concret această dată, dramaturgul a fost mereu sărbătorit la două zile distanță. Născut în satul Haimanale (care astăzi îi poartă numele), judeţul Prahova, Ion Luca Caragiale a fost primul copil al avocatului Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas, descendentă a unei familii de negustori greci din Braşov. Pentru istoricii literari români, originea familiei lui Caragiale a fost, tot timpul, subiect de dispută. Cei mai importanţi specialişti afirmă că bunicii dinspre tată provin din insula Idria, spaţiu grecesc, dar populat de albanezi. Tatăl său, Luca, și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un foarte bun bucătar, angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa şi adus în ţară.

Caragiale însuşi se prezintă ca idriot, adică din Insula Idria. De altfel, este celebră o fotografie a lui Caragiale, realizată la Berlin, în costum de arvanit idriot, un omagiu adus originilor.

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

Din 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin, în urma procesului cu C. Al. Ionescu (Caion), care-i adusese în presa vremii (Revista literară), acuzaţia de plagiat. Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului maghiar István Kemény, intitulată Nenorocul. Acţionându-l în justiţie, câştigă procesul datorită pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea, însă jurații au decis să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept «o impertinență de copil.»

După alte două acuzații de plagiat, dezgustat de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale decide să părăsească țara, primind și o moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Scheii Brașovului.

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță.

Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate, aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții.

Studiile / Activitatea

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 la școala Instrucțiunea cu slava popească de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, sub îndrumarea părintelui Marinache, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească nr. 1 din Ploiești, unde i-a avut ca institutori pe Zaharia Antinescu și mai apoi pe Bazil Drăgoșescu, celui din urmă păstrându-i o caldă amintire. Absolvă clasa primul din 85 de elevi. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București.

În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică.

Din 1870, abandonând proiectul actoriei, îndeplinește diferite funcții pentru a-și câștiga existența: copist la Tribunalul Prahova, sufleor și copist la Teatrul Național București, revizor școlar pentru județele Suceava și Neamț, mutat mai apoi la cerere în circumscripția Argeș-Vâlcea, funcționar la Regia Monopolurilor, profesor de istorie la Liceul Particular Sf. Gheorghe.

În 1893 Caragiale deschide o berărie în strada Gabroveni, iar în 1895, din primăvară și până în iarnă, conduce restaurantul din gara Buzău.

Debutul literar

Adolescentul Ion Luca a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă.

Ziaristul, publicistul, poetul

1873 – este responsabil cu rubrica de anecdote Curiozități a ziarului Telegraful, din București.

1873 – 1875 – în revista Ghimpele, Caragiale a colaborat cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar.

1874 – Revista contemporană, poemul Versuri. Tot aici îi apare numele real printre cei care formau „comitetul redacțional”.

1875 – 1876 – responsabil al bisăptămânalului Alegătorul liber

1876 – 1877 – a fost corector la Unirea democratică.

1877 – a redactat singur șase numere din „foița hazlie și populară”, Claponul. La izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română. Începe colaborarea la România liberă.

1878 – 1881 – a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici. După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul.

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”.

1894 – editează, împreună cu I. Slavici și G. Coșbuc, revista „Vatra”

1896 – a condus Epoca literară, supliment al ziarului Epoca.

A colaborat cu articole politice și literare la diferite publicații ale vremii: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură și artă românească, Pagini literare. Ca publicist a abordat diverse genuri publiciste precum reportajul și interviul, articole politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică diferite. Prin modul de a scrie și prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale au devenit sinteze satirice concentrate. O mișcare caracteristică a făcut să alterneze observația de moravuri cu generalizarea și cu construirea ironică de tipuri. „Începând cu „mofturile” sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 – 1876) și până la scrierea „Momentelor” (1899 – 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această față a personalității sale, în publicistică mai este o față, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare: anume o față gravă, preocupată până la neliniște și frământare interioară de destinul nostru național, pe fundalul mișcării politice confuze, superficiale, improvizate și iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale și poetul, simțindu-se singur în redacția Timpului, se va fi gândit la tovărășia perechii sale de destin!” (Marin Bucur).

Conferențiarul

Din 1892 conferențiază la Ateneul Român, manifestându-și calitățile de „causeur” fermecător și inteligent de interpret neîntrecut al textelor sale. Dramaturgul a prezentat la Ateneu conferința Gâște și gâște, care a provocat iritarea societății Junimea și a lui Titu Maiorescu.

Ține conferințe în București și în țară, bucurându-se de elogiul presei: „O conferință a eminentului nostru prozator este un adevărat și fericit eveniment literar”.

„Citind, el trăiește acele scene și ne face și pe noi să le trăim. Intră în personajele sale și le imită limbajul, privirile, vocea, gesturile și expresiile. Te face să râzi cu hohote, iar în părțile mișcătoare, te înduioșează. Caragiale este ceea ce se numește un temperament artistic, de o superioritate absolută, netăgăduită în surprinzătoarea ei complexitate”. Universul, 1898.

Directorul de teatru

Grație lui Titu Maiorescu, la vremea aceea ministru al Instrucțiunii Publice, Caragiale devine, în 1888, primul director al Teatrului Național din București.

Nefiind sprijinit însă de câțiva mari actori dramatici ai timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin Nottara) și „sabotat” de unele ziare bucureștene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889, înainte de începerea stagiunii următoare, după ce dovedise, totuși, evidente resurse de organizator și o nebănuită energie.

Colaborarea cu Junimea

Mentorul Junimii, Titu Maiorescu, a arătat mult timp față de Caragiale o foarte vie solicitudine, ceea ce a dus la o colaborare statornică timp de zece ani. Piesa O noapte furtunoasă a avut următoarea dedicație: „D-l Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoștință și devotamentul ce-i poartă autorul ei”.

Caragiale a citit la Titu Maiorescu drama Năpasta, care a apărut la editura Haimann și a fost dedicată, în volum, doamnei Ana T. Maiorescu.

Titu Maiorescu i-a prefațat volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile D-lui I. L. Caragiale.

În calitate de colaborator al revistei, dramaturgul a menținut relații cordiale cu toți ceilalți membri ai Junimii, îndeosebi cu Iacob Negruzzi, creatorul și redactorul Convorbirilor literare.

În urma conferinței Gâște și gâște, susținută la Ateneul Român, în 1892, pierde prietenia lui Titu Maiorescu și încetează colaborarea la Convorbiri literare.

Caragiale a reluat legătura cu Titu Maiorescu abia la 15 februarie 1908, când i-a trimis acestuia o felicitare cu prilejul zilei de naștere: „Din toată inima ca pe frumoasele vremi ale tinereții un bătrân școlar urează ilustrului învățător la mulți ani cu sănătate și veselie. Trăiască Maiorescu! Caragiale.”

La răspunsul de mulțumire, Caragiale a replicat cu o altă urare:

„Bătrânul școlar este fericit că o pornire din inimă i-a fost întâmpinată cu atâta grație din partea ilustrului și totdeauna neuitatului învățător. Încă o dată, la mulți ani, cu sănătate și veselie, trăiască Titu Maiorescu.”

Fără să fi reușit o reluare a colaborării la Convorbiri literare, conștient de locul uriaș deținut în cultura noastră de prestigioasa revistă ieșeană, Caragiale a încercat în anul următor (1909) „o nouă și ultimă expresie a unei «mea culpa»“: „Un școlar puțin însemnat, care a știut mai mult să te supere decât să se folosească de învățăturile dumitale, își permite, cu tot respectul, a-ți trimite din depărtare urarea sa cordială: Să trăiască ilustrul nostru profesor Titu Maiorescu întru mulți ani, sănătos, cuminte și vesel, așa cum din tinerețe îl știe bătrânul școlar.”

I. L. Caragiale

Personalitatea

În urma încercărilor lui Caragiale de a relua relațiile cu Junimea, Titu Maiorescu a consimțit doar o reluare a relațiilor literare, nu și a celor personale. În aceste împrejurări îi scrie lui Duiliu Zamfirescu, evidențiind interesanta îmbinare dintre o mare inteligență și nestatornicia unui caracter dificil și imprevizibil:

„Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una dintre cele mai vioaie inteligențe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenușii din creieri îl scoate mai presus de el însuși și-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei părți a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc”. – Titu Maiorescu

În același sens, Duiliu Zamfirescu notează că spiritul malițios al lui Caragiale față de lucrările unor confrați citite la Junimea ar fi putut fi trecute cu vederea grație „marii lui inteligențe”. Dramaturgul era „o fire atât de fantastică și de muncită, în care arama și diamantul sunt legate împreună spre a da iluzia unui inel ducal” (Duiliu Zamfirescu).

Structura omenească a lui Caragiale, ca și aceea artistică, era duală: una de ironist și farsor, cu o rezervă nesecată în direcția manifestărilor umoristice și cinice, și alta de sentimental („Eu sunt un sentimental, domnule!”), neliniștit și măcinat de melancolii ascunse și ciudate la un asemenea temperament.

Premii și distincții

3 premii bienale ale Teatrului Naţional din București pentru originalitatea pieselor de teatru

1 premiu al Teatrului Național, pentru piesa D-ale carnavalului

Membru post-mortem al Academiei Române (1948).

Cetățean de onoare al municipiului Ploiești (din februarie 2016)

Operă

Ion Luca Caragiale a fost dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, director de teatru, comentator politic și ziarist, unul dintre marii clasici ai literaturii române. A scris piese de teatru, nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii.

Deși opera sa dramaturgică nu este una vastă, Caragiale este considerat cel mai mare dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor, este cel mai mare creator de tipuri de personaje din literatura noastră, întemeietorul teatrului comic și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național.

Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care Eugen Ionesco. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem. 

Piese de teatru – Comedii și drame

O noapte furtunoasă
Conu Leonida față cu reacțiunea
O scrisoare pierdută
D’ale carnavalului
Năpasta

Momente și schițe

Justiție
Un pedagog de școală nouă
D-l Goe
Vizită
Bacalaureat

Nuvele și povestiri

Păcat
O făclie de Paște
Cănuță om sucit
În vreme de război
La Hanul lui Mânjoală

Publicistică și versuri

În nirvana
Ironie
Morală și educație
Boboru

 Literatură și cultură

Cronici literare,
Cercetarea critică asupra teatrului romanesc
Cronici teatrale

Articole politice

1907 din primăvară până-n toamnă
Parlamentare gogoși
Prostia în viața noastră publică

Versuri

Ploaie de primăvară
Sonete
Versuri
Iarna
Primăvara
Triolete simboliste
Cameleon-Femeie

Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română