Cultură

Titu Liviu Maiorescu și Junimea

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea „Însemnărilor zilnice” (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (“Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

În vara anului 1862 se căsătoreşte cu Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema “Despre istoria republicii române de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă.

La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea “fundamental reorganizat”. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.

La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza „Du régime dotal”.

Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească”, întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii, considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

Critica lui Titu Maiorescu 

„Primul din marii critici români”, „unul din ctitorii României moderne” (Alexandru Piru), Titu Maiorescu este un îndrumător al culturii şi literaturii române care semnalează sciziunea produsă între cultura tradiţională şi cea modernă şi ale cărui acţiuni vor încerca să umple golul cultural survenit. După cum semnala criticul Eugen Lovinescu, în plină epocă de tranziţie, iniţiativele lui Titu Maiorescu se caracterizează printr-o uimitoare coerenţă şi unitate, dovedind consecvenţa ideatică şi perseverentă în atingerea scopurilor de modernizare a culturii române.
Critica maioresciană are două componente: o critică de provenienţă orală, ce schiţează impresii şi face dovada gustului estetic ireproşabil şi o critică scrisă, cuprinsă în articole. De regulă, observaţiile orale reprezintă fundamentul pentru opera scrisă.

De asemenea, din punct de vedere al evoluţiei istorice, prima etapă a creaţiei lui Titu Maiorescu este o critică generală negativă prin care sunt sancţionate nonvalorile şi erorile de direcţie culturală, cu scopul de a pregăti terenul pentru apariţia unei literaturi autentice. Pentru că iniţiativele se îndreaptă către toate compartimentele culturii, acest tip de critică este denumită critică culturală. După 1885, negaţia devine accidentală, odată cu afirmarea unei noi generaţii de scriitori, cunoscută sub numele de „epoca marilor clasici”. Din acest moment, Titu Maiorescu practică o critică afirmativă, literară, interesată de stil, tehnică literară, idei, imagini artistice etc: „În proporţia creşterii acestei mişcări, scade trebuinţa unei critice generale.” Această afirmaţie a stârnit interpretări controversate, numeroşi critici considerând că Titu Maiorescu restrânge rolul criticii la observaţii izolate. Liviu Rusu dovedeşte însă că acest text nu face decât să marcheze trecerea de la critica culturală la cea literară.
Tot Liviu Rusu introduce, referitor la demersurile critice maioresciene, termenul de critica latentă, pentru că judecăţile sale de valoare se reduc la identificarea şi confirmarea operei de artă, având ca unic instrument de analiză o intuiţie ireproşabilă, lipsită însă de o argumentare riguroasă. De aceea, condiţia sa de critic în adevăratul sens al cuvântului a fost adesea contestată: „Maiorescu a fost un îndrumător cultural, dar nu şi un critic literar propriu-zis”, afirmă Eugen Lovinescu, ca şi Liviu Petrescu, care îl consideră mai degrabă o călăuză, un „spiritus rector” al culturii române. Totuşi, Titu Maiorescu este în mod decisiv primul mare critic român, rol pentru care dovedeşte reale calităţi: „dacă oficiul cel mai de seamă al criticii literare este acela de a recunoaşte şi impune valori noi, nimeni nu l-a împlinit mai bine decât Titu Maiorescu. Căci în serviciul acestui scop, el avea toate însuşirile care desemnează pe criticul literar: gustul înnăscut şi rafinat în frecventarea marilor modele, alături de independenţa şi curajul judecaţilor.” (Tudor Vianu).
Pentru că acţiunile sale vizează formarea şi reformarea a înseşi societăţii româneşti, Ion Negoifescu plasează opera lui Titu Maiorescu în sfera criticii sociale, puternic impregnată de pedagogie, operând cu modele şi contramodele.

Studii şi idei estetice

  • Teza „formei fără fond”
  • Raportul formă-conţinut
  • Distincţia obiectiv subiectiv
  • Raportul eric-esteric în artă
  • Problematica geniului
  • Combaterea etimologismului
  • Stilul

I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic, marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. RolulJunimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Internet -Societatea Spiritistă Română