III. Notificări istorice
Pentru a înțelege bine anumite pasaje din Evanghelie, este necesar să cunoaștem valoarea mai multor cuvinte care sunt în mod frecvent folosite și care caracterizează starea morală și a societății evreiești în acea epocă. Aceste cuvinte, cum nu mai au același înțeles pentru noi, au fost adesea rău interpretate și, prin urmare, au lăsat un fel de incertitudine. Înțelegerea semnificației lor explică totodată adevăratul sens al anumitor maxime care par ciudate la prima vedere.
SAMARITANI. După schisma celor zece triburi, Samaria a devenit capitala regatului disident a Israelului. Distrusă și reconstruită de mai multe ori, a fost, sub Romani, capitala Samariei, una dintre cele patru divizii ale Palestinei. Irod, spus cel Mare, a înfrumusețat-o cu monumente somptuoase și pentru a-l flata pe August, i-a dat numele de Augusta, în greacă Sebaste.
Samaritenii au fost aproape întotdeauna în război cu regii lui Iuda; o aversiune profundă, datând din separare, s-a perpetuat constant între cele două popoare, care se fereau de orice relații reciproce. Samaritenii, pentru a face scindarea mai profundă pentru a nu trebui să vină la Ierusalim pentru celebrarea sărbătorilor religioase, și-au construit un templu particular și au adoptat anumite reforme; nu au admis decât Pentateuhul care conținea legea lui Moise și au respins toate cărțile care i-au fost anexate după. Cărțile lor sacre au fost scrise cu caractere ebraice din cea mai mare antichitate. În ochii evreilor ortodocși, erau eretici și, prin urmare, disprețuiți, anatemizați și persecutați. Antagonismul celor două națiuni avea așadar drept unic principiu divergența opiniilor religioase, deși credințele lor aveau aceeași origine; erau Protestanții din acel timp. Încă se găsesc Samariteni astăzi în unele regiuni de Levant, în special în Nablus și Jaffa. Observă legea lui Moise cu mai multă rigoare decât ceilalți evrei și nu contractă alianțe decât între ei.
NAZARITENI, nume dat în legea antică evreilor care făceau un jurământ, fie pe viață, fie pentru un timp, de a conserva o puritate perfectă; se obligau castității, abstinenței lichiorurilor și a conservării părului. Samson, Samuel și Ioan Botezătorul erau Nazariteni.
Mai târziu Evreii au dat acest nume primilor creștini făcând aluzie la Iisus de Nazaret. A fost și numele unei secte eretice din primele secole ale erei creștine, care, ca și Ebioniți, de la care a adoptat anumite principii, a amestecat practicile Mozaismului cu dogmele creștine. Această sectă a dispărut în secolul patru.
PUBLICANII. Numiți astfel, în Roma antică, cavalerii fermieri ale taxelor publice responsabili cu colectarea impozitelor și a veniturilor de orice natură, fie în Roma însăși, fie în alte părți ale imperiului. Erau analogii arendatorilor generali și colectorilor de taxe din vechiul regim din Franța și așa cum există încă în anumite regiuni. Pericolele pe care le riscau i-au făcut să închidă ochii la bogățiile pe care le dobândeau adesea și care, pentru mulți a fost produsul unor exigențe și benefici scandaloase. Numele de publican s-a extins mai târziu la toți cei care mânuiau fonduri publice și la agenți subordonați. Astăzi, acest cuvânt se ia în sens peiorativ pentru a desemna finanțatorii și agenții de afaceri fără scrupule; se spune uneori: «Avid ca un publican; bogat ca un publican,» pentru o avere parvenită.
Din dominația romană, impozitul era ceea ce evreii acceptau cu dificultate și ce le-a cauzat cea mai mare iritare. Aceasta a dat naștere la mai multe revolte, făcându-se o chestiune religioasă, întrucât a fost considerată contrară legii. S-a format chiar un partid puternic, în fruntea căruia se afla un anume Iuda, cunoscut ca Gaulonit, al cărui principiu era refuzul impozitelor. Așadar, Evrei aveau oroare impozitului și, în consecință, tuturor celor care erau responsabili în a-l percepe; de aici, aversiunea lor față de publicani de toate clasele, printre care se puteau găsi persoane foarte stimabile, dar care, din cauza funcțiilor lor, erau disprețuiți, precum și cei care îi frecventau și care erau confundați în aceeași reprobare. Evrei distinși considerau că se compromit dacă au cu ei relații intime.
PERCEPTORI erau colectori de rang inferior, responsabili în principal de colectarea taxelor la intrarea în orașe. Funcțiile acestora corespundeau mai mult sau mai puțin cu cele ale vameșilor și perceptorilor la intrare, împărtășind reprobarea publicanilor în general. Din acest motiv, în Evanghelie, găsim în mod frecvent numele de publican atașat acelor oameni de viață rea; această calificare nu a implicat-o pe cea de depravați și vagabonzi; a fost un termen de dispreț sinonim cu oameni de rea companie, nedemni de a frecventa oamenii cum trebuie.
FARISEI (din Ebraica Parasch diviziune, separare) Tradiția a format o parte importantă a teologiei evreiești; a constat în colecția de interpretări succesive date asupra sensului Scripturilor și care au devenit articole de dogmă. A fost, printre doctorii, subiect de interminabile discuții, cel mai adesea pe simple chestiuni de cuvinte sau formă, în genul disputelor teologice și subtilităților scolasticii medievale; de aici, s-au născut diferite secte care pretindeau fiecare că au monopolul adevărului și, așa cum se întâmplă aproape întotdeauna, se detestau cordial unele pe altele.
Printre aceste secte, cea mai influentă a fost cea a Fariseilor, al căror conducător era Hillel, un medic evreu născut în Babilon, fondatorul unei școli celebre unde se învăța că credința se datorează numai Scripturilor. Originea sa datează din anul 180 sau 200 înaintea lui Isus Hristos. Fariseii au fost persecutați în diverse epoci, în special sub Hircan, suveran pontif și rege al evreilor, Aristobul și Alexandru, regele Siriei; totuși, acesta din urmă, restabilindu-și onorurile și bunurile, și-a recăpătat puterea pe care a păstrat-o până la ruina Ierusalimului, anul 70 al erei creștine, epocă în care numele lor a dispărut în urma dispersării evreilor.
Fariseii au luat parte activă la controversele religioase. Servili observatori ai practicilor exterioare de cult și ceremonii, plini de un zel arzător pentru prozelitism, dușmani ai inovatorilor, profesau o mare severitate a principiilor; dar, sub aparențele unei devoțiuni meticuloase, ascundea moravuri disolute, mult orgoliu și mai presus de toate o iubire excesivă de dominare. Religia era pentru ei mai mult un mijloc de avansare decât obiectul unei credințe sincere.
Nu o aveau decât în exterior și ostentația virtuții; dar prin aceasta au exercitat o mare influență asupra poporului în ochii cărora au trecut ca persoane sfinte; de aceea erau foarte puternici în Ierusalim.
Credeau sau cel puțin făceau să se vadă că cred în Providență, în imortalitatea sufletului, în eternitatea suferințelor și în resurecția morților. (Cap. IV, nr. 4.) Iisus, care a prețuit mai presus de orice simplitatea și calitățile inimii, care a preferat în lege Spiritul care vivifică litera care ucide, s-a străduit pe durata întregi sale misiunii a demasca ipocrizia lor și, în consecință, i-a avut ca dușmani acerbi; de aceea s-au unit cu prinții preoților să incite poporul împotriva lui și să-l facă să piară.
SCRIBI, nume dat în principiu secretarilor regilor lui Iuda și anumitor intendenți ai armatelor evreiești; mai târziu, această desemnare a fost aplicată în special doctorilor care învățau legea lui Moise și o tâlcuiau poporului. Au făcut cauză comună cu fariseii, ale căror principii împărtășeau și antipatie împotriva inovatorilor, de acea Isus îi confundă în aceeași reprobare.
SINAGOGĂ (din grecescul Sunagoguê, adunare, congregație) Nu aveau în Iudeea decât un singur templu, cel al lui Solomon, în Ierusalim era unde se celebrau marile ceremoniile de cult. Evreii mergeau acolo în fiecare an în pelerinaj pentru principalele sărbători, cum ar fi Paștele, Dedicația și Tabernaculele. Cu aceste ocazii, Isus a făcut mai multe călătorii acolo. Celelalte orașe nu aveau temple, ci sinagogi, edificii unde evrei se adunau în zilele de Sabat pentru a face rugăciuni publice, sub îndrumarea Bătrânilor, scribilor sau a doctorilor legi; erau de asemenea lecturi extrase din cărțile sacre care au fost explicate și comentate; toată lumea putea vorbi acolo; de aceea Isus, fără să fie preot, învăța în sinagogi în zilele de Sabat.
După ruinarea Ierusalimului și dispersarea evreilor, sinagogile, în orașele în care au locuit, le-au servit ca temple pentru celebrarea cultului.
SADUCHEII sectă evreiască formată in jurul anului 248 înaintea lui Isus Hristos; numit așa de la Sadoc, fondatorul său. Saducheii nu credeau nici în imortalitatea sufletului, nici în resurecție, nici în îngerii buni sau răi. Totuși, ei credeau în Dumnezeu însă fără să aștepte nimic după moarte, nu i-au servit decât în vederea unor recompense temporare; la care, potrivit lor, Providența sa era limitată. Satisfacerea simțurilor era de asemenea în ochii lor obiectul esențial al vieții. Cât despre Scripturi, acestea țineau de textul legii antice, neadmițând nici tradiția, nici vreo interpretare; plasau operele bune și executarea pură și simplă a legii mai presus de practicile exterioare de cult. Aceștia erau, după cum se vede, materialiștii, deiștii și senzualiștii epocii. Această sectă era mică la număr, dar cuprindea personaje importante și au devenit un partid politic în mod constant opus fariseilor.
ESENIENII sau ESENEENII. Sectă evreiască fondată în jurul anului 450 înaintea lui Isus Hristos, pe vremea Macabeilor, și a căror membri locuiau într-un fel de mănăstire au format între ei un fel de asociație morală și religioasă. Se distingeau prin moravuri blânde și virtuți austere, învățau iubire față de Dumnezeu și aproapele, imortalitatea sufletului și credeau în resurecție. Au trăit în celibat, condamnând servitutea și războiul, și-au pus în comun bunurile și se ocupau de agricultură. Opuși saducheilor senzuali care negau imortalitatea, fariseilor care erau rigizi în practicile exterioare și a căror virtute nu era decât aparentă nu au luat parte la disputele care a divizat aceste două secte. Modul lor de viață era apropiat de cel al primilor creștini, iar principiile morale pe care le profesau a făcut pe unii oameni să creadă că Isus a făcut parte din această sectă înainte de începerea misiunii sale publice. Ce este cert, este că trebuie să o fi cunoscut, dar nimic nu dovedește că a fost afiliat la ea și tot ce s-a scris pe acest subiect este ipotetic.
TERAPEUȚII (din grecescul thérapeutaï, făcut din thérapeueïn, a servi a îngriji; adică slujitori ai lui Dumnezeu sau vindecători); Sectari evrei contemporani cu Hristos stabiliți în principal în Alexandria, Egipt. Au avut o bună relație cu esenienii, ale căror principii le profesau; ca și aceștia din urmă s-au dedicat practicării tuturor virtuților. Mâncarea lor era extrem de frugală; dedicați celibatului, contemplației și vieții solitare, au format un adevărat ordin religios. Philon, un filozof evreu platonian din Alexandria, a fost primul care a vorbit despre Terapeuți; și îi numește o sectă a iudaismului. Eusebiu, Sfântul Ieronim și alți Părinți cred că au fost creștini. Fie că erau evrei sau creștini, este evident că, ca și esenienii, au format legătura între iudaism și creștinism.
