Ion Barbu matematician și poet, în egală măsură
Ion Barbu, pe numele adevărat Dan Barbilian, se naște la 19 martie 1895 în Câmpulung Muscel, ca fiu al judecătorului de pace din Rucăr, Constantin Barbilian și al Smarandei Barbilian, născută Şoiculescu, fiică de procuror. El se va înscrie astfel prin durata vieții în generația de creație ce a dat naștere celui de-al doilea clasicism românesc (Lucian Blaga, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi).
Clasele primare le face la Câmpulung, Dămienești (Roman) și Stâlpeni (Muscel). Viitorul matematician și poet are revelația universului înconjurător asemeni copilului din poemul «După melci și Selim». În 1906 se înscrie la liceul din Pitești, terminând clasele inferioare tot la Câmpulung. Peregrinările dintr-un loc în altul au o importanță formativă pentru forjarea personalității poetului. Această stare de lucruri inițială va contribui la apetitul pentru culoare și pitoresc al omului și poetului Ion Barbu. Continuă liceul la București, unde va sta în gazdă și unde îl va întâlni pentru prima oară pe Tudor Vianu.
În anul 1912, Dan Barbilian reușește să câștige un concurs al Gazetei matematice. Matematica rămâne singurul obiect la care liceanul n-are emuli, astfel că Alexandru Rosetti, coleg de clasă în a cincea, va spune: «Barbilian ne uimea prin cunoștințele sale matematice. Când ieșea la tablă, era în stare să dea două sau trei soluții la problema în fața căreia stăteam muți» (Alexandru Rosetti – Carte Alba, E.P.L., 1968). Aptitudinile pentru matematici sunt provocate permanent de un profesor dotat (în sensul heliadesc) venit din Ardeal, și anume Ion Banciu. «Banciu a fost omul providențial al adolescenței mele » (Sub constelațiile numerelor, Ramuri, II, 4, 15 aprilie). Împrietenindu-se cu Simion Bayer, cu care era coleg de cameră, începe să se intereseze și de literatură.
Își ia bacalaureatul în anul 1914 și începe să frecventeze cursurile secției de matematici de la Facultatea de Științe din București, dar întrerupe studiile din cauza războiului. Alternând vocația matematicianului cu a poetului se întoarce la sfârșitul verii lui 1918 în București și își face debutul poetic în «Literatorul» lui Alexandru Macedonski, cu poezia «Ființa», probabil prin intermediul lui Tudor Vianu și devine Ion Barbu, rebotezat de acesta întru poezie. Terminându-și studiile și luându-și licența în matematici, Dan Barbilian este trimis cu o bursă în Germania, în urma recomandării lui Gheorghe Țițeica. Ajuns la Göttingen, tânărul renunță la studiile matematice și «se lasă cu totul în voia demoniei literare», călătorind.
În mai 1921 îi apare în «Viața românească», poemul «După melci», retipărit apoi în decembrie al aceluiași an. Publică în revista «Selim» și «Nastratin Hogea la Isarlîk» în revista «Viața românească», întreținând o corespondență foarte personală cu George Topîrceanu. În 1924 se întoarce în țară fără a-și lua doctoratul în matematici, dar câștigat definitiv pentru poezie. În acest an publică în mai multe reviste majoritatea poemelor din Joc secund («Riga Crypto şi Lapona Enigel », «Păunul», «Uvedenrode» etc.)
În anul următor se căsătorește la Giurgiu cu Gerda Hossenfelder, fiica unui medic din Cottbuz. În 1926 devine asistentul lui Gheorghe Țițeica la catedra de geometrie analitică a Facultății de Ştiinţe din București. Îi apare poezia «Oul dogmatic‖ în revista «Cetatea literară‖. Anul următor se mută la București, fiind numit profesor suplinitor la liceul «Spiru Haret», apoi la «Cantemir». În 1929 își trece doctoratul în matematică cu o teză despre «Reprezentarea canonică a adunării funcțiunilor ipereliptice ». Publică eseul «Răsăritul Crailor», afirmându-și afinitatea de spirit cu Mateiu Caragiale. În anul 1930 îi apare la editura «Cultura Națională» volumul «Joc secund» primit elogios de criticii literari. Practic, activitatea sa literară ia sfârșit în acest moment. Se consacră acum activității științifice, publicării de lucrări și studii de specialitate.
În ceea ce privește domeniul matematicii, este de reținut, așadar, că Dan Barbilian și-a făcut studiile la Facultatea de Ştiinţe din București (obținând doctoratul în 1929) și la Göttingen, a fost profesor la Facultatea de Ştiinţe din București (din 1938) și membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung.
S-a afirmat prin valoroase cercetări privind fundarea axiomatică a geometriei, iar studiile sale asupra metrizării anumitor mulțimi au dus la considerarea unor spații care îi poartă numele.
A publicat lucrări de algebră modernă (teoria grupurilor și structurilor, teoria lui Galois), remarcabile prin originalitatea lor, precum și lucrări de teoria numerelor.
S-a ocupat cu axiomatizarea mecanicii clasice și are contribuții prețioase în domeniul geometriei elementare.
Principalele sale opere în matematică au fost:
- Teoria aritmetică a idealelor (în inele necomutative), publicată în 1956
- Grupuri cu operatori (Teoremele de descompunere ale algebrei), publicată în 1960
În literatura, știința și filosofia românească, Ion Barbu (Dan Barbilian) este un inovator prin arhitectonica și deschiderile oferite de opera sa de poet, matematician și gânditor auster. Insolitul formulei de sinteză a domeniilor abordate, bogăția și profunzimea conținutului, diversitatea și monumentalitatea construcției au ridicat, în jurul creației sale, mitul ermetismului, împărțind pe lectori în două categorii antagoniste: admiratori și detractori, deopotrivă de fanatici, fiecare dintre ei tratând însă unilateral opera (și nu, rareori, subiectiv ori superficial), neîncercând niciunul cuprinderea critică, într-un singur tom, a contribuției plurivalente barbian-barbiliene.
Ca poet, Ion Barbu se numără printre marii scriitori dăruiți cu har din perioada interbelică, alături de Tudor Arghezi, George Bacovia și Lucian Blaga.
Ca matematician, Dan Barbilian se află, de asemenea, printre primii. Cu excepția unui capitol echilibrat dedicat creației sale de George Șt. Andonie, celelalte contribuții de acest fel sunt lapidare, dar nu mai puțin profunde, deși ocazionale, cum sunt cele datorate, de pildă, lui Gheorghe Vrănceanu («Dan Barbilian a fost fără îndoială unul din cei mai de seamă matematicieni ai țării noastre și socotim că publicarea volumelor va contribui la cunoașterea uneia din cele mai originale contribuții românești la progresul științelor matematice») și lui Gheorghe Mihoc («Dan Barbilian a fost unul dintre cei mai mari matematicieni ai țării noastre»).
Ca gânditor auster, Ion Barbu este un adept convins al determinismului pozitivist și al esteticii realiste, creația lui eseistică cu asemenea tematică nefiind încă valorificată în totalitate, până în prezent.
Discipol al lui Gheorghe Țițeica și, în mai mică măsură, al lui Dimitrie Pompeiu și Traian Lalescu – corifeii necontestați ai științei matematice naționale –, sorbind din izvorul nesecat al creației clasicilor literaturii române și universale, din înțelepciunea filosofilor și a învățaților lumii, Ion Barbu a fost contemporan cu deosebiți creatori ai spiritualității românești, cu mulți dintre ei emulând personal (Lucian Blaga, Oscar Han, Octav Onicescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, Mihai Ralea, Alexandru Rosetti, Tudor Vianu ș.a.) ori prin opera lor, dar, în permanență, efervescent și nonconformist.
Modul interior de tratare a cunoașterii a fost la Ion Barbu identic, atât în lumea matematicii, cât și în cea a poeziei și a eseisticii sale, o metamorfoză a mirificului ființei în durată pură, dar fiecare cu alte mijloace de expresie. «Colaborația dintre poet și lector – scria, în 1930, Pompiliu Constantinescu – devine o cursă de ingeniozități. Intuiția lui e obligată să lucreze arbitrar, fiindcă arbitrară este însăși logica interioară a metamorfozei». Dar arbitrariul, la care se referea direct criticul literar, se anulează de la sine, când lectorul de poezie are un minimum de bagaj de cunoștințe de cultură generală din universul științelor exacte.
Cine încearcă să delimiteze fruntariile creației matematice de cele poetice și filosofice ale lui Ion Barbu – Dan Barbilian, ori modelul lor de interferență, poate greși. Sfera preocupărilor sale în «imaginarea de lumi probabile», revelarea circumscrierii semnificației epistemologice și semantice a «nebuniei apollinice» în contextul cunoașterii umane, cu concursul conceptelor de probabilitate și certitudine ale științei moderne, sunt esențiale. La reconstrucția axiomatică a teoriilor științifice, bazată pe principiile de echivalență și izomorfism, se rafinează domeniul realului într-o structură generică comprehensivă, care primește o pluralitate de interpretări («modele, aplicări, realizări»). Contribuțiile lui Dan Barbilian, în acest sens, sunt, păstrând proporțiile, pe măsura înaintașilor săi: Galois, Felix Klein, David Hilbert. În asemenea context, axiomatica a fost aplicată ca model abstract al unor teorii concrete, fiind, «o matematică la puterea a doua», după cum singur a numit-o într-un sens indubitabil.
Academia Română i-a acordat post-mortem, în mai 1991, titlul de membru pentru creația sa exemplară de poet, matematician și gânditor auster, recunoscându-i-se astfel valențele spirituale, intrarea definitivă în patrimoniul cultural românesc și universal.
