Disertație morală dictată de Spiritul Sfântului Ludovic lui Dl. D…
Sfântul Ludovic ne-a promis, pentru una dintre sesiunile Societății, o disertație despre invidie. Dl. D…, care începea să devină medium și care mai avea încă unele îndoieli – nu asupra doctrinei, al cărei adept foarte fervent era și pe care o înțelegea în esență, adică din punct de vedere moral, ci asupra facultății care se revela în el – l-a evocat pe Sfântul Ludovic în nume personal și i-a adresat următoarea întrebare:
– Ați fi dispus să-mi disipați îndoielile și neliniștile mele cu privire la puterea mea mediumnică, scriind, prin intermediul meu, disertația pe care ați promis-o Societății pentru marți, 1 iunie?
Da; pentru a te liniști, sunt de acord.
Atunci i-a fost dictat următorul fragment. Se va face remarcat faptul că Dl. D… se adresa Sfântului Ludovic cu o inimă pură și sinceră, fără intenții ascunse, condiție indispensabilă pentru orice bună comunicație. Nu era o probă pe care trebuia să o treacă: nu se îndoia decât de sine însuși, iar Dumnezeu a permis să fie satisfăcut, pentru a-i oferi mijloacele de a deveni util. Acestea sunt, mai ales, calitățile care trebuie căutate la un medium și pe care acesta le poate dobândi întotdeauna cu răbdare, voință și exercițiu. Dl. D… este astăzi unul dintre cele mai complete mediumuri, nu numai pentru marea sa facilitate de execuție, ci și prin aptitudinea sa de a servi drept interpret tuturor Spiritelor, chiar și celor de ordin mai înalt, care se exprimă cu ușurință și cu plăcere prin intermediul său. Dl. D… nu a avut nevoie de multă răbdare; exista în el voința și fervoarea unite cu o aptitudine naturală. Câteva zile au fost suficiente pentru a-i duce facultatea la cel mai înalt grad. Iată dictarea care i-a fost făcută despre Invidie:
Privește acest om: spiritul său este neliniștit, nenorocirea sa pământească este în apogeu; . El invidiază aurul, luxul, fericirea aparentă sau fictivă a semenilor săi; inima sa este devastată, sufletul îi este consumat în tăcere de această luptă neîncetată a orgoliului, a vanității nesatisfăcute; poartă cu el, în toate momentele mizerabile ale existenței sale, un șarpe pe care îl încălzește și care îi sugerează fără încetare cele mai fatale gânduri: : «Voi avea eu această plăcere, această fericire? Totuși, mi se cuvine, la fel ca și celorlalți; sunt om ca ei; de ce aș fi dezmoștenit?» Și se zbate în neputința sa, prizonier al oribilului supliciu al invidiei. Fericit este încă dacă aceste idei funeste nu îl împing pe marginea unei prăpăstii.
Intrând pe această cale, se întreabă dacă nu ar trebui să obțină prin violență ceea ce crede că i se cuvine și dacă nu va arăta tuturor urâtul rău care îl devorează. Dacă acest nenorocit s-ar fi uitat măcar sub poziția sa, ar fi văzut numărul celor care suferă fără să se plângă, în timp ce binecuvântează Creatorul; căci nenorocirea este un dar de la Dumnezeu, pe care o folosește pentru a avansa sărmana sa făptură către tronul său etern.
Faceți-vă fericirea și adevărata comoară pe pământ din operele de caritate și supunere, care trebuie să vă facă să fiți admiși în sânul lui Dumnezeu; aceste opere de bine vă vor aduce bucuria și fericirea eternă. Invidia este una dintre cele mai urâte și mai triste nenorociri ale globului vostru; caritatea și constanta emisie a credinței vor face să dispară toate aceste răutăți, care vor pleca una câte una, pe măsură ce oamenii de bunăvoință, care vor veni după voi, se vor înmulți.
Amin.
