Personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea
Ion Ghica, născut la 12 august 1816, București, a fost om politic, matematician, diplomat, membru titular și președinte al Academiei Române. Eminent matematician şi diplomat, Ion Ghica a fost unul dintre oamenii politici care au marcat viața politică din România la mijlocul veacului al XIX-lea. Exponent al generației pașoptiste, s-a numărat printre liderii de frunte ai mișcării revoluționare de la 1848. A conlucrat cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza la administrarea Principatelor Unite, dar în cele din urmă se va alătura monstruoasei coaliții în activitatea pentru detronarea sa.
Ani la rândul s-a afirmat drept principalul lider al grupării liberale moderate, apoi al Partidului Național Liberal. Ghica a ocupat funcții importante în stat, numărând trei mandate în funcția de prim-ministru al României și numeroase portofolii ministeriale. Pe lângă activitatea politică, Ion Ghica s-a impus drept una dintre cele mai avizate voci în cercurile academice din România. Personalitate marcantă a culturii române, a fost ales în patru rânduri președinte al Academiei Române, un record pozitiv pentru cel mai înalt for de știință și cultură din țară noastră.
Ion Ghica își are originile în familia Ghica, părinții săi fiind logofătul Dimitrie Ghica și Maria Câmpinaru. Această familie era una dintre cele mai vechi din Țările Române, din rândul căreia au făcut parte mulți domnitori, academicieni și oameni politici marcanți. Ghica primește o educație europeană, obținându-și bacalaureatul în litere la Universitatea Sorbona din Paris în ianuarie 1836. Apoi, urmează studii universitare la Școala de arte și manufacturi (1836-1837), Facultatea de Ştiinţe a Universității din Paris, unde obține diploma în științe matematice (1838). Mai studiază la Școala de mine, la Collège de France (economie politică) și la Conservatorul de Arte și Meserii.
Când revine în țară în 1842, Ion Ghica își începe o carieră universitară la Academia Mihăileană din Iași. Aici, predă geometrie descriptivă, mineralogie, geologie și primul curs universitar de economie politică. Ghica a fost unul dintre membrii exponenți ai generației pașoptiste, iar împreună cu prietenii de generație înființează societatea secretă Frăția. De asemenea, s-a numărat printre cei care au editat publicațiile Propășirea, Foaie științifică și literară și au întemeiat Asociația Literară a României. Totodată, a fost președinte al Societății Studenților Români de la Paris (1845), iar în această perioadă se căsătorește cu Alexandrina Mavros. Ghica a fost unul dintre participanții activi ai revoluției de la 1848 din Țara Românească. În timpul evenimentelor, este numit membru al Comisiei executive aleasă de Comitetul revoluționar și agent al Guvernului provizoriu la Constantinopol.
După înăbușirea mișcării revoluționare, Ion Ghica este exilat, iar Guvernul otoman îl numește guvernator al Insulei Samos, primind în final titlul de bei (prinț) de Samos. Din această calitate, reușește să stârpească pirateria în floare în acea insulă. Revine în țară în 1858, dar i se contestă dreptul de a fi ales sau de a alege, astfel că trebuie să-și susțină cauza pentru redobândirea drepturilor politice.
După Unirea Principatelor Române, domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numește în diverse funcții de stat, conștient de calitățile excepționale ale omului politic. Între 8 martie – 27 aprilie 1859, Ghica este numit președintele Consiliului de miniștri din Moldova, apoi, între 11 octombrie 1859 – 28 mai 1860, domnitorul îl desemnează să conducă și Guvernul din Muntenia. În perioada următoare, Ghica ocupă funcția de director la Ministerul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul superior al Instrucțiunii Publice (1862) și al Comisiei pentru înființarea de bănci (1863). Ion Ghica este unul dintre artizanii formării monstruoasei coaliții.
După abdicarea lui Cuza din 11 februarie 1866, este desemnat de locotenența domnească să formeze un Guvern provizoriu care să administreze țara până la aducerea unui prinț străin pe tronul României. Pe 10 mai, când Carol I depune jurământul de credință, cabinetul provizoriu își depune mandatul, dar noul domnitor îl desemnează iarăși la conducerea guvernului între 15 iulie 1866 – 21 februarie 1867. Ghica rămâne mult timp în prim-planul vieții politice românești, unde se afirmă ca un lider important al grupării liberale moderate. Pe 18 decembrie 1870, Ghica obține un nou mandat de prim-ministru, poziție din care susține mișcarea antidinastică pentru înlăturarea lui Carol I și instaurarea republicii. Convins în ultimul moment să nu abdice, domnitorul cere formarea unui guvern puternic pentru susținerea proiectelor sale reformatoare, astfel că Ion Ghica depune mandatul guvernului său pe 11 martie 1871, lăsând locul liber formării cabinetului conservator condus de Lascăr Catargiu.
Pe parcursul ministeriatelor sale, Ghica s-a remarcat și în portofoliile Ministerului de Externe şi Ministerului de Interne. Din această ultimă funcție, a adoptat Legea Poliției Rurale, un adevărat cod rural, care a fost aplicată vreme de 40 de ani, sistemul de pază la sate creat prin acest normativ, perpetuându-se prin legile de organizare a comunelor rurale din 1904 și 1908. Spre deosebire de legiuirea din 1831 care evidenția principiul responsabilității colective a satului, noua lege prevedea și crearea de păzitori de noapte și zi, înarmați. În lege se preciza că poliția câmpenească trebuia să fie pusă sub jurisdicția specială a judecătorilor de plăşi și toți cetățenii din mediul rural, între 18 și 70 de ani, împărțiți pe căprării de 10 oameni, să păzească proprietatea și recoltele și să asigure ordinea în comune și sate.
În perioada următoare, Ghica devine director şi membru al consiliului de administrație al Creditului Funciar Rural (1872-1875), primul director al Teatrului Național (1877) și membru fondator al Societății pentru Învățătura Poporului Român. Personalitate marcantă a culturii române, Ghica este ales membru titular al Societății Academice Române pe 13 august 1874, fiind în numeroase rânduri președinte al Academiei Române (1876-1882, 1884-1887, 1890- 1893,1894-1895). Ghica desfășoară și o importantă activitate diplomatică, fiind trimis ambasador extraordinar și ministru plenipotențiar la Londra (august 1881 – octombrie 1890). În lumea științifică s-a afirmat cu lucrări, îndeosebi în domeniul economiei, realizând primele studii aplicate la realitățile românești. Spre sfârșitul vieții se retrage la moșia sa din Ghergani, județul Dâmbovița unde încetează din viață pe 22 aprilie 1897, la vârsta de 81 de ani.
Emilia Stăiculescu, Liceul Teoretic „Callatis” Mangalia, Constanţa
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română
