Trebuie să recunosc faptul că nu m-am gândit niciodată să asociez termenul seninătate cu numele lui Maiorescu. Apoi am avut bucuria de a descoperi această corespondență în Cartea întrebărilor de Ioana Pârvulescu. Totul mi s-a părut atât de interesant, iar relațiile interumane din epoca aceea atât de actuale… Concluzia este că firea umană nu se poate schimba, nu poate evolua odată cu tehnologia, de pildă. Ea rămâne la fel de expusă binelui și răului, iar fericiți sunt cei care pot face diferența.
Autoarea consideră că Titu Maiorescu este cel care a impus atât în critică, cât și în savoir faire-ul vieții noțiunea de seninătate. Până la el, pentru contemporanii lui poeți și critici, senin nu era decât cerul. Generația anterioară, pașoptistă, nu cunoștea seninătatea pentru că, înainte de Revoluție, era veșnic în primejdie, iar după ce i-a suferit consecințele (exil, închisoare, sărăcie…), miza iubirii de țară era prea mare și prea scump plătită ca să poți rămâne senin. Nici în critica literară pașoptiștii nu voiau, în ciuda unor declarații frumoase, seninătate, ci sentiment: entuziasm sau dezamăgire, oricum implicare. Pentru un revoluționar adevărat, la fel ca pentru un îndrăgostit, seninătatea este un semn rău, al nepăsării. Pentru Maiorescu seninătatea este semnul superiorității intelectuale, semnul unor timpuri așezate, semnul dragostei ideale. El însuși pare să fie însă, în epocă, singurul ei reprezentant de valoare.
Ioana Pârvulescu creează niște situații ipotetice, apoi adresează stimaților colegi sau prieteni critici niște întrebări care pot genera scenarii de neimaginat.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Maiorescu nu s-ar mai fi întors de la Viena, Berlin sau Paris, după studii, sau dacă și-ar fi văzut numai de avocatură (din care trăia), dincolo de orice preocupare culturală? Nu s-ar mai fi întâlnit și asociat cu Iacob Negruzzi și ceilalți, în lipsa unei personalități coagulante societatea Junimea n-ar fi apărut, Convorbirile literare n-ar fi existat, Eminescu ar fi publicat în cine știe ce reviste neînsemnate, dacă ar fi citit în public lucruri mai dificile, nimeni nu l-ar fi susținut și înțeles, nimeni nu l-ar fi stimulat și ajutat să meargă la studii în străinătate, nu ca să-și dea doctoratul, ci ca să înțeleagă marea filosofie și istoria poeziei. Manuscrisele nu ar fi fost publicate, iar el ar fi dispărut fără o carte antumă. Tinerii n-ar fi avut o revistă de prestigiu în care să-l citească pe Eminescu și faima lui nu s-ar fi cristalizat. Neexistând Junimea și Eminescu, n-ar mai fi debutat nici Creangă, cel care ar fi rămas un geniu oral (cum a fost, mult mai târziu și în altă direcție Petre Țuțea). Caragiale ar fi scris piese dar, cum niciun om cu influență nu l-ar fi apărat, e posibil ca atunci când piesele i-au fost fluierate și prost înțelese, traiectoria lui să fi fost frântă sau deviată. Academia Română ar fi fost lipsită de o enormă parte a manuscriselor de valoare, uitate pe cine știe unde, arse, rupte, pierdute, pentru că nimeni n-ar fi avut grijă să le strângă. Firește că nici direcția nouă, nici spiritul critic nu s-ar fi impus cu ușurință în literatura română, nici reforma ortografică și celelalte reguli de unificare a limbii, ieșite din nevoia junimiștilor de a comunica în scris unii cu alții n-ar fi existat. Ca literatura română să se sincronizeze și să se occidentalizeze, ea ar fi trebuit să-l aștepte pe Lovinescu. Dar cum ar fi arătat Lovinescu în absența terenului pregătit de Maiorescu? Implicațiile ar fi fost și mai profunde.
Toate acestea sunt numai partea vizibilă a aisbergului. Ceea ce nu se știe și nu se vede așa de ușor este contribuția zilnică, miniaturală, a lui Maiorescu, la formarea limbii, a fiecărui text publicat sau rămas manuscris și contribuția lui la fiecare idee limpezită în apele culturii. Fiindcă el nu i-a stimulat, încurajat și ajutat financiar-administrativ doar pe cei mari, dar și pe puzderia de literați sau oameni care nu se mai văd astăzi. Aici e cu adevărat mare Maiorescu, pentru că a fost neobosit și egal de generos cu toți. A avut răbdare să asculte, la cenaclu, orice producție mediocră și s-o îndrepte cu tact și bunăvoință, iar dacă în ea era fie și un vers sau o idee de salvat, o salva. Cu răbdare și sacrificându-și opera proprie, a ales grâul de neghina literaturii române. A știut să pună omul pe calea cea bună, i-a corectat traiectoria culturală, i-a netezit drumul. A făcut critică literară, adică a spus neobosit unde este slăbiciunea textului unui diletant, unde sună rău, unde trebuie reparat, cum ar fi de îmbunătățit. Efortul și energia consumate au asigurat sănătatea și excelența climatului cultural al vremii.
Concluzia este că epocile culturale fertile nu există dacă nu se află pe acolo un spirit critic dispus să se sacrifice așa cum a făcut-o Maiorescu. Dacă Maiorescu nu e, nu e nici progres și, ca influența lui să aibă efect, îi trebuie seninătatea.
Cum a reușit Maiorescu să atingă seninătatea judecății critice și seninătatea judecății față de semenii lui? Este sacrificiul eului propriu în numele lui noi. Maiorescu face din excelența proprie un simplu instrument pus la dispoziția celorlalți, iar nu un loc emoțional, cum este eul pentru cei mai mulți dintre noi.
Ioana Pârvulescu amintește că în 1909 toată lumea literară românească îi omagia pe Eminescu și pe Creangă, de la a căror moarte se împlineau abia 20 de ani. Un an mai târziu, în 1910, venise rândul sărbătoririi lui Maiorescu, de la a cărui naștere se împlineau 70 de ani. Ce i-a plăcut cel mai mult autoarei a fost discursul aniversar al lui Sextil Pușcariu, publicat în Junimea literară, care a încercat să spună esența despre Maiorescu într-o singură propoziție. Aceasta ar putea fi, afirmă scriitoarea, un motto la tot ce s-a întâmplat ulterior cu discuțiile despre locul sau despre rolul lui Maiorescu în cultura română: Lui Maiorescu timpul i-a dat întotdeauna dreptate. A fost contestat, răstălmăcit, denigrat, dar a ieșit învingător. Pentru confruntare a avut nevoie de tărie de caracter și de încredere în posibilitatea binelui. Și le-a avut.
Prof. dr. Elena-Cremona Țintatu-Comănescu
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română
