Cine este Mihai Eminescu?
«Eminescu este şi va rămâne cea mai înaltă inspirare a inteligenţei române» (Titu Maiorescu), cel mai reprezentativ spirit românesc, hrănit din himera absolutului.
NAŞTEREA ŞI COPILĂRIA:
Se naşte pe 15 ianuarie 1850, la Botoşani. Copilăria şi-o petrece la Ipoteşti, unde învaţă să înţeleagă glasul unic al naturii veşnice, cu pădurea, apele, astrele şi bolta înaltă, în care curg armonios doinele, basmele, legendele şi înţelepciunea neamului românesc:
«Fiind băiet păduri cutreieram/ Şi mă culcam ades lângă izvor,/
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa sună-ncetişor…»
LUMEA CĂRŢILOR:
Înţelegând tainele naturii, porneşte spre descoperirea tainelor unei alte lumi fascinante, aceea a cărţilor. La şcoala din Cernăuţi, datorită profesorului Aron Pumnul (la moartea căruia va scoate o broşură pentru elevii gimnazişti, dovedind încă de pe acum înclinaţii publicistice, şi căruia îi va dedica poezia «La mormântul lui Aron Pumnul»), se naşte setea de cunoaştere a originii neamului şi limbii române, de păstrare a unităţii limbii, de pătrundere în tainele mitologiei şi istoriei româneşti.
DEBUTUL LITERAR:
Trimite la revista Familia din Pesta primele poezii, De-aş avea, Din străinătate, iar Iosif Vulcan i le publică sub numele de Mihai Eminescu.
DESCOPERIREA TEATRULUI:
La Cernăuţi are loc prima întâlnire cu teatrul: trupa Ştefaniei Tardini, mai apoi rătăceşte prin ţară cu trupa lui Iorgu Caragiali, apoi cu Mihail Pascaly, prin intermediul căruia îl cunoaşte pe Caragiale.
COLABORAREA CU REVISTA CONVORBIRI LITERARE:
În timpul studiilor vieneze trimite la revista Junimii poeziile Venere şi Madonă, Epigonii şi Mortua est şi va atrage astfel atenţia, aprecierea şi sprijinul lui Titu Maiorescu:
«Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este domnul Mihai Eminescu.»
NATURA ŞI IUBIREA:
Într-o comuniune tainică cu natura, poetul se lasă pătruns de şoapta apelor, de sunetul buciumului, de zgomotul satului românesc în amurg:
Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale./
Apele plâng, clar izvorând în fântâne,/ Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Natura, cu elementele sale, pădurea, cerul cu stele, apa, florile protejează fiinţa însetată de absolut, căutătoare de tărâmuri fericite:
O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult./
Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult. (O, rămâi…)
Codrul, apele clare, crengile plecate, izvorul care tremură, ninsoarea florilor de tei adăpostesc şi ocrotesc cuplul de îndrăgostiţi, iubirea sinceră şi curată:
Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri/
Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri. (Dorinţa)
Fiinţe fantomatice, hieratice protejează cu discreţie pe aceia ce cunosc sentimentul unic al iubirii, în lumea de basm şi vrajă a naturii încărcate de lumini şi umbre:
Neguri albe strălucite/ Naşte luna argintie/
Ea le scoate peste ape/ Le întinde pe câmpie…/
Dându-şi trestia-ntr-o parte/ Stă copila lin plecată/
Trandafiri aruncă roşii/ Peste unda fermecată. (Crăiasa din poveşti)
Natura dăruieşte omului veşnicia, zbaterea şi înfiorarea ei, sufletul ei neîntinat de micimea şi răutatea oamenilor pot fi percepute numai de către cei ce iubesc. De aceea, iubita se desprinde lin din mijlocul naturii, ca o fiinţă cerească prin gingăşie şi prin puritate:
Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireş/
Şi ca un înger dintre oameni/ În calea vieţii mele ieşi. (Atât de fragedă)
Iubirea are puterea de a-l înfrumuseţa pe cel ce se înalţă spre ea, dar ea înseamnă uneori şi trăirea intensă a durerii pierderii iubitei, despărţirii, sau a durerii provocate de pierderea unicităţii fiinţei iubite:
Căci azi le semeni tuturor/ La umblet şi la port/
Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort./
Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt/
Şi noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ. (Pe lângă plopii fără soţ)
LIMBA, ISTORIA ŞI FOLCLORUL:
Ca membru al societăţii Orientul culege folclor în Moldova, dar este atras de folclorul românesc din toate zonele ţării.
Scrie poezie în manieră populară (Ce te legeni, Revedere) şi valorifică mituri şi credinţe străvechi (Crăiasa din poveşti, Strigoii, Călin – file din poveste).
Prin intermediul folclorului reuşeşte să transpună în imagini artistice inedite motive literare ca: motivul visului – sugerând tendinţa de cuprindere a universului; motivul melancoliei – ca expresie a pătrunderii în tainele firii; motivul spaţiului – al înaltului şi al adâncului; motivul trecerii inexorabile a timpului – ca simbol al schimbării perpetue, dar şi al legăturii dintre lumi şi oameni.
Interesul pentru limbă se îmbină armonios cu acela pentru istorie, de la ideea de patrie şi sentimentul patriotismului, exprimate în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie până la meditaţiile grave asupra diferitelor etape din istoria zbuciumată a neamului românesc. Figuri emblematice devin Decebal, Mircea, Ştefan, Andrei Mureşanu, Muşatinii şi Basarabii, toţi cei care au contribuit la eternizarea marilor frumuseţi morale ale acestui popor. Sunt prelucrate mituri fundamentale – mitul etnogenezei, mitul vârstei dacice – şi credinţe şi superstiţii străvechi; apar personaje reprezentative pentru spiritualitatea românească: Zamolxe, Dochia, magul căutător în stele.
ZIARUL TIMPUL:
Între 1877 şi 1883 desfăşoară o bogată activitate publicistică la ziarul Timpul, unde, obsedat de ideea de a găsi cuvântul ce exprimă adevărul, încearcă să întrupeze în cuvinte frământările oamenilor, întrebările tulburătoare privind raporturile om-societate, om-istorie, om-divinitate, om-timp, etern-efemer, creator-univers. Tot acum scrie marile sale poeme: Scrisorile, Luceafărul.
PERIPLU PRIN CREAŢIA EMINESCIANĂ
POEZIA:
ARTĂ POETICĂ: Epigonii, Numai poetul, Scrisoarea II, Criticilor mei, Eu nu cred nici în Iehova, Odă (în metru antic), Iambul, Glossă, În zadar în colbul şcolii etc.
ISTORIA/ DIMENSIUNEA SOCIALĂ : Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Memento mori, Scrisoarea III, Andrei Mureşanu, Decebal, Junii corupţi, Împărat şi proletar etc.
NATURA ŞI IUBIREA: Sara pe deal, Dorinţa, Lacul, Floare albastră, Crăiasa din poveşti, Pe lângă plopii fără soţ, Pe aceeaşi ulicioară, Atât de fragedă, Lasă-ţi lumea, Iubind în taină, Venere şi Madonă etc.
MEDITAŢIA FILOZOFICĂ: Scrisoarea I, Glossă, Rugăciunea unui dac, Mai am un singur dor etc.
POEZIA DE INSPIRAŢIE FOLCLORICĂ: Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru des etc.
CAPODOPERA – SINTEZĂ A ÎNTREGII CREAŢII: Luceafărul.
PROZĂ/GENUL EPIC:
SCHIŢA: Visul unei nopţi de iarnă, Aur, mărire şi amor
POEMUL: Călin (file din poveste), Strigoii, Memento mori
BASMUL: Făt-Frumos din lacrimă
NUVELA: Sărmanul Dionis, Cezara, Avatarii faraonului Tlá
ROMANUL: Geniu pustiu
DRAMATURGIA:
DRAMA ISTORICĂ: Decebal, Bogdan Dragoş, Alexandru Lăpuşneanu
MONOLOGUL DRAMATIC: Cassiodor DRAMA DE IDEI: Mira, Trei flori albe
TEME FUNDAMENTALE: Timpul, Universul, Istoria, Natura, Iubirea, Condiţia geniului
MITURI: Mitul cosmogoniei, Mitul etnogenezei româneşti, Mitul vârstei dacice, Mitul întoarcerii la origini, Mitul creatorului.
CITIND POEZIA LUI EMINESCU, vom găsi poate sensul trecerii noastre pe pământ, lăsându-ne călăuziţi de steaua nepieritoare ce ne poartă în lumi inefabile, strălucitoare. Prin viziunea sa gigantică asupra lumii fulgerul neîntrerupt al spiritualităţii româneşti ne învăluie cu o imensă dragoste faţă de oameni, natură, istorie şi folclor, faţă de tot ceea ce ne străbate cugetul.
PEREGRINĂRI EMINESCIENE
PRIMII PAŞI:
Născut la Botoşani, în 1850; familia se aşază la Ipoteşti, în 1852.
ŞCOLILE:
1858-1863: Şcoala primară şi Gimnaziul din Cernăuţi; locuieşte la început în casa profesorului Aron Pumnul.
1864: Botoşani, unde încearcă să obţină o bursă pentru continuarea studiilor. Întâlneşte trupa de teatru Fani Tardini–Alexandru Vlădicescu şi călătoreşte cu ei spre Cernăuţi, apoi Botoşani-Fălticeni- Paşcani- Roman- Bacău- Adjud- Mărăşeşti- Focşani- Buzău- Întorsura Buzăului-Braşov- Sibiu- Braşov.
Oct. 1864-1865: Botoşani – slujbaş la Tribunalul şi Consiliul Judeţean Botoşani; merge din nou la Cernăuţi-Braşov pentru ultimele spectacole din sezon ale trupei Tardini; la Botoşani se atestă pentru prima dată schimbarea numelui în Eminescu; nov. 1865-ian. 1866: custode al Bibliotecii gimnaziştilor din Cernăuţi.
1866: călătoreşte spre Blaj, trecând prin Ipoteşti, Vatra Dornei, Bistriţa, Târgu Mureş, Târnăveni, Alba Iulia; trece Carpaţii, mergând prin Sibiu, Răşinari, Cozia, Vâlcea, Curtea de Argeş sau Piteşti, spre Bucureşti.
PE URMELE TEATRULUI:
1867: întâlneşte trupa de actori a lui Iorgu Caragiale la Giurgiu şi îi urmează ca sufleor la Ploieşti, Câmpina, Buzău, Focşani, Târgovişte, Câmpulung Muscel, Râmnicu Vâlcea, Piteşti, Alexandria, Giurgiu, Olteniţa.
1868: intră în trupa lui Mihail Pascaly, prezentând spectacole la Ploieşti, Câmpina, Sinaia, Predeal, Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Bucureşti prin Baziaş şi Giurgiu; la Bucureşti: sufleor şi copist de roluri la Teatrul Naţional; un al doilea turneu cu trupa lui Pascaly la Giurgiu, Galaţi, Iaşi, Botoşani, Cernăuţi.
STUDENŢIA:
Sept. 1869: se află la Praga, împreună cu fratele său, Şerban, şi încearcă să se înscrie la Facultatea de Filozofie; se realizează prima fotografie.
Oct. 1869-iun. 1872: student la Viena.
1872-1874: student la Universitatea din Berlin.
PROFESIA:
1874-1877: director al Bibliotecii Centrale din Iaşi; revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui; redactor al ziarului Curierul de Iaşi.
1878-1883: redactor la ziarul Timpul din Bucureşti; participă la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi.
DRUMURI OBOSITE:
Nov. 1883: pleacă la Sanatoriul din Ober Döbling, lângă Viena.
Feb. 1884: călătorie de convalescenţă în Italia; sept. 1884: subdirector al Bibliotecii Centrale din Iaşi.
1885: tratament lângă Odesa; călătorie la Cernăuţi, cu popas la Suceava.
1886: internat la spitalul Mănăstirii Neamţ.
1887: Botoşani, îngrijit de sora sa, Harieta; cură de tratament lângă Insbruck; se întoarce la Botoşani.
1888: ultima călătorie, la Bucureşti;
1889: Biserica Sf. Gheorghe Nou, prin faţa Universităţii, Calea Victoriei, Calea Rahovei, Cimitirul Bellu.
EMINESCU – POET NAŢIONAL ŞI UNIVERSAL
SURSELE CREAŢIEI:
FOLCLORUL
ISTORIA NAŢIONALĂ
NATURA MITICĂ ŞI FANTASTICĂ
LIMBA ROMÂNĂ
OPERA ÎNAINTAŞILOR
MITOLOGIA
FILOZOFIA ANTICĂ ŞI MODERN
POEME NEMURITOARE:
DE-AŞ AVEA – 1866
CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE – 1867
EPIGONII – 1870
MEMENTO MORI – 1872
FLOARE ALBASTRĂ – 1872
O, RĂMÂI… – 1879
MAI AM UN SINGUR DOR – 1881
SCRISORILE – 1881
LUCEAFĂRUL – 1883
Memento Scholarium – Societatea Spiritistă Română
