24.Înainte ca masele planetare să fi atins un grad de răcire suficient pentru a opera solidificarea, mase mai mici, adevărate globule lichide s-au detașat de unele în planul ecuatorial, planul în care forța centrifugă este cea mai mare, și în virtutea acelorași legi au dobândit o mișcare de translație în jurul planetei lor generatoare, așa cum a făcut-o în jurul astrului lor central generator.
Astfel, pământul a dat naștere luni a cărei masă mai puțin considerabilă trebuie să fi suferit o răcire mai rapidă. Acum, legile și forțele care au precedat detașarea sa de ecuatorul pământului și mișcarea sa de translație în același plan, au acționat în așa fel încât această lume, în loc să ia formă sferoidă, a luat-o pe cea a unui glob ovoid, adică, având forma alungită a unui ou, al cărui centru de greutate ar fi fixat în partea inferioară.
25.Condițiile în care s-a efectuat dezintegrarea lunii abia i-au permis să se îndepărteze de pământ și au constrâns-o să rămână perpetuu suspendată de cerul său, ca o figură ovoidă ale cărei părți mai grele formau fața inferioară întoarsă către pământ, iar părțile mai puțin dense ocupau vârful, dacă desemnăm cu acest cuvânt latura opusă a pământului întoarsă către cer. Este ceea ce face ca Luna să ne prezinte în mod continuu aceeași față. Poate fi asimilată, pentru a înțelege mai bine starea sa geologică, cu un glob de plută a cărui bază îndreptată spre pământ, ar fi formată din plumb.
De acolo, două naturi esențialmente distincte la suprafața lumii lunare: una, fără nicio analogie posibilă cu a noastră, deoarece corpurile fluide și eterice îi sunt necunoscute; cealaltă, lejer comparată cu pământul, deoarece toate substanțele mai puțin dense s-au acumulat pe această emisferă. Prima, perpetuu întoarsă către pământ, fără apă și fără atmosferă, dacă nu este uneori la limitele acestei emisfere subterane; a doua, băgată în fluide, perpetuu opusă lumii noastre.[1]
26.Numărul și starea sateliților a fiecărei planete au variat conform condițiilor speciale în care s-au format. Unele nu au dat naștere niciunui astru secundar, cum ar fi Mercur, Venus și Marte, în timp ce altele au format una sau mai multe, precum Pământul, Jupiter, Saturn etc.
27.Pe lângă sateliții sau lunile sale, planeta Saturn prezintă fenomenul special al inelului care, văzut de departe, pare să-l înconjoare ca o aureolă albă. Această formare este pentru noi o nouă dovadă a universalității legilor naturii. Acest inel este, de fapt, rezultatul unei separări care s-a operat în timpuri primitive în ecuatorul lui Saturn, la fel cum o zonă ecuatorială a scăpat de pe pământ pentru a-și forma satelitul său. Diferența constă în faptul că inelul lui Saturn s-a găsit format în toate părțile sale, din molecule omogene, probabil deja într-o anumită stare de condensare, și a putut, în acest fel, să-și continue mișcarea de rotație în aceeași sens și într-un timp mai mult sau mai puțin egal cu cel care animă planeta. Dacă unul dintre punctele acestui inel ar fi fost mai dens decât altul, una sau mai multe aglomerări de substanță în mod subit s-ar fi operat, iar Saturn ar fi contat cu mai mulți sateliți. Din momentul formării sale, acest inel s-a solidificat ca și celelalte corpuri planetare.
[1] Această teorie a lunii, complet nouă, explică, prin legea gravitației, motivul pentru care acest astru prezintă întotdeauna aceeași față pământului. Centrul său de gravitație, în loc să fie în centrul sferei, se găsește într-unul dintre punctele suprafeței sale și, în consecință, atras către pământ de o forță mai mare decât părțile mai lejere. Luna ar produce efectul unor figuri numite hopa-mitică ce se redresează în mod constant pe baza lor, în timp ce planetele, al căror centru de greutate sunt echidistante de suprafață, se rotesc regulat pe axa lor. Fluidele revigorante, gazoase sau lichide, datorită greutății lor specifice mai mici, s-ar găsi acumulate in emisfera superioară în mod constant opusă pământului; emisfera inferioară, singura pe care o vedem, ar fi lipsită de acele fluide revigorante și, prin urmare, improprie pentru viața care domnește în cealaltă parte. Așadar, dacă emisfera superioară este locuită, locuitorii ei nu au văzut niciodată pământul, decât în excursii în cealaltă emisferă. Oricât de rațională și științifică ar fi această opinie, întrucât nu a fost confirmată încă de nicio observație directă, ea poate fi acceptată doar ca o ipoteză și ca o idee care poate servi drept punct de reper pentru știință;
