Tereza de Ahumada s-a născut la 28 martie 1515, la Gotarrendura, în Castilia, într-o familie nobilă de evrei convertiți. Acolo și-a format o personalitate inteligentă și pasionată. Din originea socială și-a extras ampla deschidere, universul relațional, buna formare, gustul pentru lectură. Va afirma, mai târziu, că lecturile copilăriei i-au revelat adevărul: totul trece, numai Dumnezeu este de ajuns.
La vârsta de șapte ani, Tereza visa să-i imite pe martiri și a plecat împreună cu unul dintre frații săi, dorind să moară pentru credința sa în fața maurilor și să-l vadă pe Dumnezeu în cer. Mai târziu, Tereza a devenit o tânără cochetă, căreia îi plăcea să fie admirată. Însă, după moartea mamei sale, tatăl a trimis-o la internatul surorilor augustine de la Mănăstirea Doamnei Noastre a Grației, unde a început să reflecteze asupra vieții religioase.
La vârsta de 20 de ani, Tereza a intrat în Mănăstirea Încarnării din Ávila, luând numele de Tereza de Isus. Adaptarea la viața carmelită a fost deopotrivă fericită și dificilă, căci sănătatea i-a fost grav afectată, ajungând chiar în pragul morții. Din această cauză, a fost nevoită să se întoarcă de mai multe ori la familia sa pentru a se odihni. Și-a petrecut primii douăzeci de ani de viață religioasă fără evenimente deosebite, străduindu-se neîncetat să-și dăruiască sincer viața lui Dumnezeu. A învățat să se roage, dar a continuat să simtă o tensiune interioară între aspirația absolută către divin și condiția umană limitată.
Citirea Confesiunilor Sfântului Augustin a fost unul din momentele decisive, căci a ajutat-o să mediteze asupra umanității lui Isus. În jurul vârstei de patruzeci de ani, Tereza a experimentat ceea ce ea însăși numește a doua convertire. Dacă prima etapă a fost marcată de efort și luptă personală, acum Tereza se abandonează lui Isus, nu prin constrângere, ci din iubire.
În 1562 Tereza a fondat, la Ávila, micuța mănăstire San José, cu dorința de a reveni la regula primitivă a Carmelului. Astfel, au luat naștere Carmelitele Desculțe. La îndemnul îndrumătorilor săi spirituali, Tereza și-a scris autobiografia, încheiată în 1564, sub titlul Cartea vieții. A încercat să-și trăiască viața de carmelită cu sinceritate și să împărtășească experiența cu ceilalți. Părăsind Ávila, a străbătut drumurile Castiliei și Andaluziei, unde a întemeiat 17 mănăstiri. Același entuziasm al reînnoirii i-a însuflețit și pe carmeliți, printre primii numărându-se Sfântul Ioan al Crucii. Împreună, animați de iubirea lui Hristos, au pornit o adevărată mișcare de înnoire spirituală, care a înflăcărat Spania și a avut ecouri în întreaga lume.
În 1571, Tereza s-a întors la mănăstirea din Ávila, unde a fost numită prioră. Sfântul Ioan al Crucii este capelanul său. Împreună și-au împărtășit experiențele spirituale, iar Tereza a scris Întemeierile. Din 1577, a început să redacteze marea sa carte despre rugăciune: Locuințele sau Castelul Interior.
În paginile Castelului interior se regăsește celebra Rugăciune de dăruire, în care Tereza își exprimă deplina încredere și abandonare în voința lui Dumnezeu:
Doamne, fie-Ți milă de mine! Ce vrei să fac, Doamne, fă Tu în mine. Inima mea este a Ta, dispune de ea după voia Ta!
Menționăm din aceeași Carte o altă rugăciune:
Doamne, în liniștea acestei dimineți, vin să-Ți cer pace, înțelepciune și putere.
Vreau să privesc lumea de astăzi cu ochi plini de iubire, să fiu răbdător, înțelegător, smerit, blând și bun, să-i văd pe fiii Tăi dincolo de aparențe, așa cum îi vezi Tu însuți, și astfel să pot prețui bunătatea fiecăruia.
Închide urechile mele la orice murmur, păzește limba mea de orice răutate, iar numai gândurile care binecuvântează să rămână în mine.
Fă să fiu atât de binevoitor și bun, încât toți cei care se apropie de mine să simtă prezența Ta.
Îmbracă-mă în bunătatea Ta, Doamne, și fă ca în această zi eu să Te reflectez.
Amin.
(Sfânta Tereza de Ávila)
La sfârșitul vieții, Tereza a vizitat din nou surorile din mănăstirile pe care le-a întemeiat, a scris scrisori, a oferit ultimele sale sfaturi și, în cele din urmă, epuizată și bolnavă, a murit pe 4 octombrie 1582, la Alba de Tormes.
Tereza de Ávila a intrat în rândul sfinților Bisericii Catolice în anul 1622, fiind canonizată de Papa Grigore al XV-lea. În 1970, Papa Paul al VI-lea a proclamat-o prima femeie Doctor al Bisericii. Se sărbătorește pe 15 octombrie.
Revistă Spiritistă Jurnal de Studii Psihologice
Anul 3, Nr. 11, Noiembrie 1860
Omul
Omul este un compus de măreție și mizerie, de știință și ignoranță. Pe pământ, el este adevăratul reprezentant al lui Dumnezeu, căci vasta sa inteligență îmbrățișează Universul și a reușit să descopere o parte din secretele naturii. Știe să se servească de elemente. Parcurge distanțe imense prin intermediul aburului și poate conversa cu semenul său de la un antipod la altul prin electricitatea pe care știe să o direcționeze. Geniul său este imens, iar atunci când știe să depună toate acestea la picioarele Divinității, aducându-i omagiu, atunci omul este aproape egalul lui Dumnezeu!
Dar cât de mic și de mizerabil este atunci când orgoliul stăpânește ființa sa! Nu-și vede mizeria, nu vede că existența sa, această viață pe care nu o poate înțelege, îi este uneori răpită instantaneu prin simpla voință a acelei Divinități pe care nu o cunoaște, căci nu se poate apăra împotriva ei. E necesar ca destinul său să se împlinească! El, care a studiat și a analizat totul. El, care cunoaște atât de bine mișcarea astrelor, știe puterea creatoare care face să germineze bobul de grâu pe care l-a semănat în pământ? Poate să creeze o floare, oricât de simplă și de modestă? Nu. Aici se oprește puterea sa. Ar trebui atunci să recunoască faptul că există o putere mult superioară celei proprii. Umilința trebuie să-i stăpânească inima și, admirând operele lui Dumnezeu, va face un act de adorare.
