În timp ce unele națiuni se zvârcolesc în suferințe inomabile, suferind injoncțiuni de dureri teribile, altele explodează în bucurii false și în unele stertoruri de plăcere, bucurându-se de iluzoria voioșie a simțurilor, departe de emoțiile transcendente ale armoniei sau ale fericirii reale.
În plină glorie terestră, tânărul prinț Siddhartha Gautama, care avea să devină Budha, a fost cuprins de o indescriptibilă melancolie când a constatat cât de mult trăiește corpul fizic în iluzie și refugiindu-se în meditație, mai târziu în Parcul Gazelelor, a proclamat că totul e suferință.
Cu acea ocazie, a clarificat că suferința se prezintă sub variate forme, care au fost denumite ca: Cele Patru Adevăruri Nobile.
A explicat că obiectivul existențial este depășirea suferinței și a expus cei opt pași care duc la eliberare.
El însuși a trăit experiența încântătoare și serioasă, reușind sublima realizare a cuceririi păcii interioare.
Prin acești pași grandioși, existența umană ajuns să aibă un sens fundamental, considerându-se imortalitatea ființei, care a fost creată pentru a fi complet.
Câteva secole mai târziu, Iisus, compătimind inomabilele aflicțiuni care consuma ființa umană, a venit pe pământ și a demonstrat că numai iubirea în cele mai variate expresii poate oferi plenitudine.
El însuși și-a dat existența, după ce a trăit cele mai variate suferințe în timp ce a continuat să iubească, iar prin resurecție a demonstrat că Dumnezeu este iubirea accesibilă tuturor și este marele eliberator al nefericirilor și deficiențelor care produc suferința.
Mesajul Său a oferit la cele Patru Adevăruri Nobile, comoara inapreciabilei bucurii de a trăi în orice circumstanță, pentru că iubirea este soluția tuturor problemelor existențiale.
După nouăsprezece secole, Spiritismul a venit să demonstreze prin intermediul carității că iubirea este accesibilă tuturor creaturilor, extinzând incomparabilele sale resurse de solidaritate, mizericordie, bunătate și iertare, care sunt fațetele ei sublime.
Ființa umană, însă, optează, în obstinata sa ignoranță, pentru plăcerea simțurilor se îmbată cu toxica plăcere momentană care îl face mai nefericit, pentru că, pentru a se bucura de bunăstare, se impregnează de senzații istovitoare care termină prin a arunca victimele sale în puțul nebuniei.
Plăcerea îmbătătoare și fugitivă devastează națiunile care se complac în halucinațiile acestor zile, transformându-se în nenumărate tulburări, apoi, marea masă umană își continuă marșul în căutarea unei păci care este imposibilă în aceste circumstanțe.
Carnavalul care halucinează și sălbăticește bucuria, degradând sentimentele, la scurt timp prezintă rezultatele sale nefericite în rănile fizice, morale, sociale, care continuă să-i consume pe petrecăreții săi.
