1.– Trăim, gândim, acționăm, iată ce este pozitiv; murim, nu este mai puțin sigur. Dar, părăsind pământul, unde mergem? ce devenim? Vom fi mai bine sau mai rău? Vom fi sau nu vom fi? A fi sau a nu fi, aceasta este alternativa; e pentru totdeauna sau pentru niciodată; e totul sau nimic: fie vom trăi eternamente, fie totul se va termina fără întoarcere. Merită, cu adevărat, să ne gândim la aceasta.
Orice om experimentează nevoia de a trăi, de a se bucura, de a iubi, de a fi fericit. Spuneți celui care știe că va muri că va trăi încă, că ora sa este amânată; spuneți-i mai ales că va fi mai fericit decât a fost, și inima lui va palpita de bucurie. Dar la ce ar servi aceste aspirații de fericire dacă o suflare le poate face să se spulbere?
Există oare ceva mai disperant decât acest gând al distrugerii absolute? Afecțiuni sfinte, inteligență, progres, cunoștințe laborioase dobândite, totul ar fi zdrobit, totul ar fi pierdut! Ce necesitate de a depune efort în a devii mai bun, să te constrângi pentru a-ți reprima pasiunile, să te ostenești pentru a-ți îmbogăți spiritul, dacă nu ar trebui să culegi niciun fruct, mai ales cu gândul că mâine, poate, nu ne vor mai servi la nimic? Dacă ar fi așa, soarta omului ar fi de o sută de ori mai rea decât cea a brutei, căci bruta trăiește în întregime în prezent, în satisfacerea apetitului sale materiale, fără aspirație către viitor. O intuiție secretă spune că acest lucru nu este posibil.
2.- Prin credința în neant, omul concentrează forțamente toate gândurile asupra vieții prezente; nu s-ar putea, într-adevăr, în mod logic, să se preocupe de un viitor pe care nu îl așteaptă. Această preocupare exclusivă pentru prezent conduce în mod natural la a se gândi înainte de toate la sine; Este, așadar, cel mai puternic stimulent al egoismului, iar incredulul este consecvent cu sine însuși atunci când ajunge la această concluzie: să ne bucurăm cât timp suntem aici, să ne bucurăm cât mai mult posibil, deoarece cu moartea totul se termină; să ne bucurăm repede, pentru că nu știm cât timp vom fi vii. Ser întamplă fel cu această altă concluzie, mult mai gravă pentru societate: Să bucurăm în ciuda a tot ; fiecare pentru sine însuși; fericirea, în această lume, este a celui mai astut.
Dacă respectul uman reține anumite persoane, ce frâu pot avea cei care nu se tem de nimic? Cred că legea umană îi afectează numai pe cei neîndemânatici; de aceea își aplică ingeniozitatea în a găsi mijloace de a-l evita. Dacă există o doctrină nocivă și antisocială, este cu siguranță cea a nihilismului, deoarece rupe adevăratele legături ale solidarității și fraternității, pe care se fundamenta relațiile sociale.
3.- Să presupunem că, printr-o circumstanță oarecare, un întreg popor ar dobândi certitudinea că, peste opt zile, peste o lună, peste un an, dacă se dorește, va fi anihilat, că niciun individ nu va supraviețui, că nu va mai rămâne nicio urmă după moarte; ce va face în acest timp? Va munci pentru ameliorarea și pentru instruirea sa? Se va osteni pentru a trăi? Va respecta drepturile, bunurile și viața semenului său? Se va supune el legilor, unei autorități oricare ar fi ea, chiar și celei mai legitime: autoritatea paternă? Va exista pentru el vreo datorie? Cu siguranță nu. Ei bine! ceea ce nu se întâmplă în masă, în mod izolat doctrina nihilismului realizează în fiecare zi. Dacă consecințele nu sunt atât de dezastruoase pe cât ar putea fi, aceasta se datorează, mai întâi, faptului că la majoritatea incredulilor există mai multă fanfaronadă decât o adevărată necredință, mai multă îndoială decât convingere, și că se tem mai mult de neant decât vor să lase să se vadă: titlul de spirit tare le flatează amorul propriu; în al doilea rând, că incredulii absoluți sunt într-o minoritate infimă; dar dacă incredulitatea absolută ar ajunge într-o zi la starea de majoritate, societatea ar intra în disoluție. Spre aceasta tinde propagarea doctrinei nihilismului.
Oricare ar fi consecințele, dacă nihilismul ar fi o realitate, ar trebui acceptat, iar nici sistemele contrare, nici gândul răului care ar rezulta din aceasta nu ar putea face să nu fie astfel. Acum, nu trebuie să ne ascundem că scepticismul, îndoiala și indiferența câștigă teren în fiecare zi, în ciuda eforturilor religiei; acest lucru este cert. Dacă religia este neputincioasă în fața incredulități, este pentru că îi lipsește ceva pentru a o combate, astfel încât, dacă ar rămâne în imobilitate, într-un anumit timp ar fi inevitabil debordat.Ceea ce îi lipsește în acest secol al pozitivismului, în care se dorește a înțelege înainte de a crede, este confirmarea acestor doctrine prin fapte pozitive; este, de asemenea, concordanța anumitor doctrine cu datele pozitive ale științei. Dacă ea spune alb, iar faptele spun negru, trebuie să se aleagă între evidență și credința oarbă.
4.– În această stare de lucruri, Spiritismul vine să opună un dig împotriva invaziei necredinței, nu numai prin raționament, nu numai prin perspectiva pericolelor pe care le antrenează, ci și prin faptele materiale, făcând să fie percepute cu simțurile, prin vedere și atingere, sufletul și viața viitoare.
Fiecare este, fără îndoială, liber în credința sa, să creadă în ceva sau să nu creadă în nimic; dar cei care caută să impună în spiritul maselor, mai ales al tineretului, negarea viitorului, sprijinindu-se pe autoritatea cunoștințelor lor și pe ascendentul poziției lor, seamănă în societate germeni de tulburare și de disoluței și își asumă o mare responsabilitate.
5.– Există o altă doctrină care se apără de a fi materialistă, deoarece admite existența unui principiu inteligent în afara materiei; este cea a absorbției în Totul Universal. Conform acestei doctrine, fiecare individ asimilează la naștere o parte din acest principiu care constituie sufletul său și îi dă viață, inteligență și sentiment. La moarte, acest suflet se întoarce la sursa comună și se pierde în infinit, asemenea unei picături de apă în ocean.
Această doctrină este, fără îndoială, un pas înainte față de materialismul pur, deoarece admite ceva, în timp ce celălalt nu admite nimic, dar consecințele sunt exact aceleași. Fie că omul este cufundat în neant sau în rezervorul comun, este același lucru pentru el; dacă, în primul caz, este anihilat, în al doilea își pierde individualitatea; este, așadar, ca și cum nu ar exista; relațiile sociale nu sunt mai puțin rupte pentru totdeauna. Esențialul pentru el este conservarea propriului său „eu”; fără acesta, ce îi mai pasă dacă este sau nu este! Viitorul pentru el este mereu nul, iar viața prezentă este singurul lucru care îl interesează și îl preocupă. Din punctul de vedere al consecințelor sale morale, această doctrină este la fel de nesănătoasă, la fel de deznădăjduitoare, la fel de stimulatoare a egoismului ca materialismul propriu-zis.
6.- Se poate, în plus, face următoarea obiecție: toate picăturile de apă luate din ocean se aseamănă și au proprietăți identice, ca părți ale aceluiași întreg; de ce sufletele, dacă sunt luate din marele ocean al inteligenței universale, se aseamănă atât de puțin? De ce geniul alături de stupiditate? Cele mai sublime virtuți alături de cele mai josnice vicii? Bunătatea, blândețea, îngăduința, alături de răutate, cruzime și barbarie? Cum pot părțile unui întreg omogen să fie atât de diferite unele de altele? Se va spune că educația este cea care le modifică? Dar atunci de unde provin calitățile native, inteligențele precoce, instinctele bune și rele, independente de orice educație și adesea atât de puțin în armonie cu mediile în care se dezvoltă?
Educația, fără îndoială, modifică calitățile intelectuale și morale ale sufletului; dar aici apare o altă dificultate. Cine îi oferă sufletului educația pentru a-l face să progreseze? Alte suflete care, prin originea lor comună, nu ar trebui să fie mai avansate. Pe de altă parte, sufletul, întorcându-se în Totul Universal din care a ieșit, după ce a progresat în timpul vieții, aduce acolo un element mai perfect; de unde rezultă că acest tot trebuie, în timp, să se modifice în mod profund și să se amelioreze. Cum se face că din el ies neîncetat suflete ignorante și perverse?
7.– În această doctrină, sursa universală de inteligență care furnizează sufletele umane este independentă de Divinitate; nu este propriu-zis panteism. Panteismul propriu-zis se diferă de aceasta prin faptul că consideră principiul universal al vieții și al inteligenței ca fiind constitutiv al Divinității. Dumnezeu este în același timp spirit și materie; toate ființele, toate corpurile naturii alcătuiesc Divinitatea, din care sunt moleculele și elementele constitutive; Dumnezeu este ansamblul tuturor inteligențelor reunite; iar fiecare individ, fiind o parte din întreg, este el însuși Dumnezeu; nici o ființă superioară și independentă nu conduce ansamblu,astfel că universul este o imensă republică fără conducător, sau mai degrabă, o republică în care fiecare este conducător cu putere absolută.
8.– Acestui sistem i se pot opune numeroase obiecții, dintre care principalele sunt următoarele: Divinitatea neputând fi concepută fără infinitatea perfecțiunilor, ne întrebăm cum un întreg perfect poate fi alcătuit din părți atât de imperfecte și care sunt necesitate să progreseze? Fiecare parte fiind supusă legii progresului, rezultă că însuși Dumnezeu trebuie să progreseze; dacă El progresează neîncetat, atunci la începutul timpurilor a trebuit să fie foarte imperfect. Cum a putut o ființă imperfectă, alcătuită din voințe și idei atât de divergente, să conceapă legile atât de armonioase, atât de admirabile prin unitate, înțelepciune și previziune, care guvernează universul? Și dacă toate sufletele sunt porțiuni ale Divinității, toate au contribuit la legile naturii; cum se face că ele murmură neîncetat împotriva acestor legi, care sunt propria lor operă? O teorie nu poate fi acceptată ca adevărată decât cu condiția de a satisface rațiunea și de a explica toate faptele pe care le cuprinde; dacă un singur fapt vine să o desmintă, înseamnă că nu se află în adevărul absolut.
9.– Din punct de vedere moral, consecințele sunt la fel de ilogice. În primul rând, pentru suflete, ca și în sistemul precedent, are loc absorbția într-un totul și se pierde individualitatea. Dacă se admite, potrivit opiniei unor panteiști, că conservă individualitatea lor, Dumnezeu nu mai are o voință unică; este un compus din miriade de voințe divergente. Apoi, fiecare suflet fiind parte integrantă a Divinității, niciunul nu este dominat de o putere superioară; prin urmare, nu își asumă nicio responsabilitate pentru faptele sale bune sau rele; nu are niciun interes să facă binele și poate face rău fără a fi pedepsit, deoarece este stăpân suveran.
10.– În afară de faptul că aceste sisteme nu satisfac nici rațiunea, nici aspirațiile omului, ele se lovesc, după cum se vede, de dificultăți insurmontabile, deoarece sunt incapabile să rezolve toate întrebările de fapt care decurg din aceasta.Omul are deci trei alternative: neantul, absorbția sau individualitatea sufletului înainte și după moarte. Această din urmă credință conduce în mod invincibil logica; este, de asemenea, cea care a constituit fundamentul tuturor religiilor de când există lumea.
Și dacă logica ne conduce la individualitatea sufletului, ea ne duce și la o altă consecință: aceea că soarta fiecărui suflet trebuie să depindă de calitățile sale personale, deoarece ar fi irațional să admitem că sufletul înapoiat al sălbaticului și cel al omului pervers ar fi la același nivel cu cel al savantului și al omului de bine. Potrivit justiției, sufletele trebuie să fie responsabile de faptele lor; dar pentru a fi responsabile, ele trebuie să fie libere să aleagă între bine și rău; fără liber arbitru există fatalitate, iar cu fatalitatea nu poate exista responsabilitate.
11.– Toate religiile au admis, de asemenea, principiul soartei fericite sau nefericite a sufletelor după moarte, altfel spus al pedepselor și al bucuriilor viitoare, care se rezumă în doctrina cerului și a iadului, regăsită pretutindeni. Însă în ceea ce diferă ele în mod esențial este natura acestor pedepse și bucurii și, mai ales, condițiile care pot merita unele sau altele. De aici rezultă puncte de credință contradictorii care au dat naștere diferitelor culte și datoriilor particulare impuse de fiecare dintre ele pentru a-l onora pe Dumnezeu și, prin acest mijloc, a câștiga cerul și a evita iadul.
12.-Toate religiile au trebuit, la originea lor, să fie în raport cu gradul de avansare morală și intelectuală a oamenilor; aceștia, încă prea materialiști pentru a înțelege meritul lucrurilor pur spirituale, au făcut să constea majoritatea îndatoririlor religioase în îndeplinirea formelor exterioare. Pentru un timp, aceste forme au fost suficiente pentru rațiunea lor; mai târziu, pe măsură ce lumina se face în spiritul lor, simt vidul care se formează lăsând în urmă și, dacă religia nu îl umple, abandonează religia și devin filosofi.
13.– Dacă religia, potrivită la început cunoștințelor limitate ale oamenilor, ar fi urmat întotdeauna mișcarea progresivă a spiritului uman, nu ar exista necredincioși, deoarece este în natura omului să aibă nevoie să creadă, iar el va crede dacă i se oferă o hrană spirituală în armonie cu nevoile sale intelectuale.El vrea să știe de unde vine și încotro merge; dacă i se arată un obiectiv care nu răspunde nici aspirațiilor sale, nici ideii pe care și-o face despre Dumnezeu, nici datelor pozitive pe care i le oferă știința; dacă, în plus, i se impun, pentru a-l atinge, condiții a căror utilitate nu îi este demonstrată de rațiunea sa, respinge totul; materialismul și panteismul îi par încă mai raționale, deoarece acolo se discută și se raționează; se raționează greșit, este adevărat, dar preferă totuși să raționeze greșit decât să nu raționeze deloc.
Dar dacă i se prezintă un viitor în condiții logice, demn în toate privințele de măreția, de justiția și de bunătatea infinită a lui Dumnezeu, el va abandona materialismul și panteismul, al căror vidul îl simte în forul său interior și pe care le-a acceptat doar din lipsă de ceva mai bun. Spiritismul oferă mai mult, de aceea este primit cu entuziasm de toți cei pe care îi frământă incertitudinea cumplită a îndoielii și care nu găsesc nici în credințele, nici în filosofiile comune ceea ce caută; el are de partea sa logica raționamentului și confirmarea faptelor, de aceea a fost în zadar combătut.
14-Omul are în mod instinctiv credința în viitor; dar, neavând până în prezent nicio bază sigură pentru a-l defini, imaginația sa a creat sisteme care au dus la diversitatea credințelor. Doctrina spiritistă despre viitor, fiindca nu este o operă a imaginației mai mult sau mai puțin ingenios concepută, ci rezultatul observării faptelor materiale care se desfășoară astăzi sub ochii noștri, va reuni, așa cum o face deja, opiniile divergente sau oscilante și va conduce treptat, prin forța lucrurilor, la unitatea credinței asupra acestui punct, credință care nu va mai fi bazată pe o ipoteză, ci pe o certitudine. Unificarea, făcută în ceea ce privește soarta viitoare a sufletelor, va fi primul punct de apropiere între diferitele culte, un pas imens mai întâi spre toleranța religioasă și, mai târziu, spre fuziune.
1.Un tânăr de optsprezece ani era afectat de o boală de inimă declarată incurabilă. Știința i-a spus: Poate muri în opt zile sau în doi ani, dar nu va depăși acest termen.Tânărul știa acest lucru; imediat a abandonat orice studiu și s-a dedat exceselor de tot felul.Când i s-a reprezentat cât de periculoasă era o viață dezordonată în situația lui, răspundea: Ce-mi pasă, de vreme ce nu mai am decât doi ani de trăit! La ce mi-ar folosi să-mi obosesc spiritul? Mă bucur de ce mi-a mai rămas și vreau să mă distrez până la capăt. Iată consecința logici nihilismului.
Dacă acest tânăr ar fi fost spiritist, și-ar fi spus: Moartea nu va distruge decât corpul meu, pe care îl voi părăsi ca pe un veșmânt uzat, dar spiritul meu va trăi mereu. Voi fi, în viața mea viitoare, ceea ce mi-am făcut eu însumi în aceasta; nimic din ceea ce pot dobândi aici, în calități morale și intelectuale, nu se va pierde, căci va reprezenta tot atâtea câștiguri pentru progresul meu; orice imperfecțiune de care mă despui sunt un pas mai aproape de fericire; fericirea sau nefericirea mea viitoare depind de utilitatea sau inutilitatea existenței mele prezente. Este, așadar, în interesul meu să valorific puținul timp care mi-a mai rămas și să evit tot ceea ce mi-ar putea diminua forțele. Care dintre aceste două doctrine este de preferabilă?
