Dialogul obținut prin intermediul a două mediumurile care servesc ca interpreți pentru fiecare dintre aceste două Spirite, în sesiunea Societății din 18 martie 1859.
În ce situație vă aflați ca Spirit?
Răsp. Eratic, dar mă căiesc.
Care sunt ocupațiile tale ca Spirit?
Răsp. Rup vălul erorii pe care, când eram în viață, l-am crezut că este lumina adevărului.
Ce gândiți despre scrierile dvs. în general?
Răsp. Spiritul meu era dominat de orgoliu; pe de altă parte, am avut misiunea în a da un impuls unui popor în copilărie; operele mele sunt consecințele.
Ce spuneți, în special, despre Ioana d-Arc?
Răsp. Acea a fost o diatribă; am făcut lucruri mai groaznice ca aceia.
Când erați în viață, ce părere aveați despre viitorul dvs. după moarte?
Răsp. Dar eu nu am crezut decât în materie, știți bine, și ea moare.
Ați fost ateu în adevăratul sens al cuvântului?
Răsp. Eram orgolios; negam divinitatea din orgoliu, față de care am pătimit și mă căiesc.
Doriți să întrețineți o conversație cu Frédéric, care a fost, de asemenea, dispus să răspundă la apelul nostru. Această conversație ar fi instructivă pentru noi.
Răsp. Dacă Frederic dorește, sunt pregătit.
Voltaire- Vezi tu, dragul meu monarh, că îmi recunosc greșelile și că sunt departe de a vorbi ca în operele mele; în alte timpuri, dădeam spectacolul turpitudinilor noastre; acum suntem obligați să dăm pe cel al căinței noastre și a dorinței noastre de a cunoaște marele și purul adevăr.
Frédéric[1] – Vă credeam mai puțin bun decât sunteți în realitate.
Voltaire – O putere pe care suntem obligați să o adorăm și să o recunoaștem cu totul suverană, forțează sufletul nostru să proclamăm – pentru cei de care am fii putut abuza, o doctrină cu totul opusă celei pe care am profesat.
Frédéric – E adevărat, dragul meu Arouet, dar să nu ne mai prefacem; e inutil, toate voalurile au căzut.
Voltaire. – Am lăsat atâtea dezastre în urma noastră încât vom avea nevoie de multe lacrimi pentru a obține iertarea și a ne absolvi! Nu putem înceta să ne unim pentru a-i face în a uita și a repara relele pe care le-am cauzat.
Frédéric – Să admitem, de asemenea, că secolul care ne-a admirat a fost foarte sărac ca judecată și că e nevoie de puțin pentru a impresiona oamenii: nimic mai mult decât puțină audacie.
Voltaire – De ce nu? Noi am făcut atâta zgomot în secolul nostru!
Frédéric – A fost acel zgomot care, căzând brusc în completă tăcere, ne-a aruncat într-o reflecție amară, aproape în căință. Plâng pentru viața pe care am dus-o, dar, de asemenea, mă deranjează că nu mai sunt Frédéric! Iar tu, nu mai ești Dl. Voltaire!
Voltaire. – Așadar, vorbește pentru tine, Majestate.
Frédéric – Da, sufăr; dar nu o repeta din nou.
Voltaire. – Atunci abdică! Mai târziu vei face ca mine.
Frédéric – Nu pot…
Voltaire – Mi-ați cerut să fiu ghidul dvs.; va trebui să fiu; voi încerca doar să nu te duc la pierzanie în viitor. Dacă puteți înțelege, căutați aici ceea ce vă poate fi util. Nu sunt altețe cei care vă interoghează, ci spiritele care caută și găsesc adevărul cu ajutorul lui Dumnezeu.
Frédéric- Atunci luați-mă de mână; dacă puteți, trasați o linie de conduită pentru mine… să sperăm…. dar v-a fi pentru dvs….. În ceea ce mă privește, sunt foarte tulburat și aceasta a durat deja un secol.
Voltaire. – Încă doriți ca eu să am orgoliul de a fi mai bun decât dvs.; aceasta nu este generos. Fiți bun și umil, ca să fiu eu însumi umil.
Frédéric – Da, dar amprenta pe care calitatea mea de Majestate mi-a lăsat-o în inima mea mă împiedică mereu să fiu umil ca tine. Inima mea este dură ca o rocă, aridă ca deșertul, uscată ca nisipul.
Voltaire. – Veți fi așadar poet? Nu știam că aveți acel talent, Majestate.
Frédéric – Te prefaci, tu… Nu i-am cerut lui Dumnezeu decât un lucru, uitarea trecutului… o încarnare de probă și muncă.
Voltaire – Așa e mai bine; Mă unesc, de asemenea, ție, dar simt că va trebui să aștept mult timp remisiunea și iertarea mea.
Frédéric – Ei bine, prietene; așadar, să ne rugăm o dată împreună.
Voltaire. – O fac mereu de când Dumnezeu a binevoit să ridice voalul cărnii pentru mine.
Frédéric – Ce gândiți despre acești oameni care ne cheamă aici?
Voltaire. – Ei ne pot judeca și noi nu putem decât să ne umilim în fața lor.
Frédéric – Mă simt jenant, eu…….. gândurile lor sunt prea diverse.
Întreb. (către Frédéric) – Ce părere ai despre spiritism?
Răsp. Sunteți mai înțelepți decât noi; Nu trăiți cu un secol după noi? și deși suntem în Cer din acel timp, abia am intrat în el.
Întreb. (către Frédéric) Vă mulțumim că ați fost dispus să veniți la apelul nostru, precum și prietenului dvs. Voltaire.
Voltaire. – Vom veni oricând doriți.
Frédéric – Nu mă evocați în mod frecvent…. Nu sunt simpatic.
Întreb. (către Frédéric) De ce nu ești simpatic?
Răsp. Disprețuiesc și mă simt abject.
25 martie 1859
Evocarea lui Voltaire.
Răsp. Vorbiți.
Ce gândiți despre Frédéric, acum că nu mai este aici?
Răsp. Raționează foarte bine, dar nu a vrut să se explice; precum v-a spus, disprețuiește, iar acest dispreț pe care îl are față de toți îl împiedică în a se deschide, de teamă că nu va fi înțeles.
Ei bine! Puteți fi destul de amabil să completați și să ne spuneți ce înțelege el prin aceste cuvinte: Eu disprețuiesc și mă simt abject?
Răsp. Da; se simte slab și corupt, ca noi toți, și poate că înțelege mai mult decât noi, fiind că a abuzat mai mult decât alții de darurile lui Dumnezeu.
Cum îl judeci ca monarh?
Răsp. Abil
Îl consideri un om cinstit?
Răsp. Nu se întreabă acest lucru: nu cunoașteți acțiunile sale?
Ne puteți oferi o idee mai precisă decât ați făcut-o despre ocupațiile dvs. ca Spirit?
Răsp. Nu; în fiecare moment al vieții descopăr un nou punct de vedere al binelui; încerc să-l practic sau mai degrabă învăț să-l practic. Când s-a avut o existență ca a mea, sunt multe prejudecăți de combătut, multe gânduri de îndepărtat sau de schimbat completamente înainte de a reveni la adevăr.
Ne-am dori să avem o dizertație de la dvs. pe un subiect la alegere; Ați dori să ne dați una?
Răsp. Da, despre Hristos, dacă doriți.
În această sesiune?
Răsp. Mai târziu; așteptați; în alta.
8 Aprilie 1859
Evocarea lui Voltaire.
Răsp. Sunt aici.
Ați fi destul de amabil să ne oferiți astăzi dizertația pe care ne-ai promis-o?
Răsp. Iată aici ce v-am promis; doar că voi abrevia.
Dragii mei prieteni, când am fost printre predecesorii voștri, aveam opinii, iar pentru a le susține și a le face să prevaleze în rândul contemporanilor mei, am simulat adesea o convingere pe care nu o posedam în realitate. Astfel că, dorind a reproba greșelile și viciile în care a căzut religia, am susținut o teză pe care astăzi sunt condamnat în a o refuta.
Am atacat multe lucruri pure și sfinte pe care mâna mea profană ar fi trebuit să le respecte. Așa că l-am atacat pe însuși Hristos, acest model de virtuți supraomenești, să spun așa; da, poate că noi săraci oameni putem să ne asemănăm puțin cu modelul nostru, dar nu vom avea niciodată devotamentul și sfințenia de care El a dat dovadă; va fi întotdeauna mai elevat ca noi, pentru că El a fost mai bun înaintea noastră. Eram, încă, cufundați în viciul corupției și El era deja așezat la dreapta lui Dumnezeu. Aici, înaintea voastră, retractez tot ce a trasat condeiul meu contra lui Hristos, pentru că îl iubesc, da îl iubesc. Regret că nu am reușit până acum să o fac.
[1] Se referă la fostul rege al Prusiei, Frederic al II-lea
