Limita încarnărilor
- Care sunt limitele încarnării?
Încarnarea nu are, propriu-zis, limite clar trasate, dacă prin aceasta se înțelege învelișul care constituie corpul Spiritului, deoarece materialitatea acestui înveliș se diminuează pe măsură ce Spiritul se purifică. În anumite lumi mai avansate decât Pământul, acest înveliș este deja mai puțin compact, mai puțin greu și mai puțin grosier și, în consecință, supus mai puțin vicisitudinilor. La un grad mai elevat, el devine diafan și aproape fluidic; din grad în grad, se dematerializează și ajunge să se confunde cu perispiritul. Potrivit lumii în care Spiritul este chemat să trăiască, acesta ia învelișul corespunzător naturii acelei lumi. Perispiritul însuși suferă transformări succesive; se eterizează din ce în ce mai mult, până la epurarea completă, care constituie starea Spiritelor pure.
Dacă anumite lumi speciale sunt destinate, ca stații, Spiritelor foarte avansate, acestea din urmă nu sunt atașate de ele ca în lumile inferioare; starea de desprindere în care se află le permite să se transporte oriunde le cheamă misiunile care le sunt încredințate.
Dacă se consideră încarnarea din punct de vedere material, așa cum are loc pe Pământ, se poate spune că ea este limitată la lumile inferioare; prin urmare, depinde de Spirit să se elibereze, mai repede sau mai târziu, de materie, lucrând la propria epurare.
Trebuie luat în considerare că, de asemenea, în starea eratică, adică în intervalul dintre existențele corporale, situația Spiritului este în raport cu natura lumii de care îl leagă gradul de avansare; astfel, în eraticitate, este mai mult sau mai puțin fericit, liber și luminat, după cum este mai mult sau mai puțin dematerializat. (Sfântul Ludovic, Paris, 1859.)
Necesitatea încarnării
- Încarnarea este o punițiune la care numai Spiritele vinovate îi sunt supuse?
Trecerea Spiritelor prin viața corporală este necesară pentru ca acestea să poată îndeplini, cu ajutorul unei acțiuni materiale, planurile a căror executare Dumnezeu le-o încredințează; ea este necesară pentru ele însele, deoarece activitatea pe care sunt obligate să o desfășoare contribuie la dezvoltarea inteligenței. Dumnezeu, fiind în mod suveran just, trebuie să acorde în mod egal tuturor copiilor săi: de aceea, dă tuturor același punct de plecare, aceeași aptitudine, aceleași obligații de îndeplinit și aceeași libertate de a acționa; orice privilegiu ar fi o preferință, iar orice preferință, o injustiție. Dar încarnarea nu este, pentru toate Spiritele, decât o stare tranzitorie; este o sarcină pe care Dumnezeu le-o impune la începutul vieții lor, ca primă probă a întrebuințării pe care o vor face de liberul lor arbitru. Cei care îndeplinesc această sarcină cu zel străbat repede și mai puțin dureros aceste prime grade ale inițierii și se bucură mai devreme de rodul lucrărilor lor. Cei care, dimpotrivă, folosesc rău libertatea pe care Dumnezeu le-o acordă își întârzie avansul; astfel, prin obstinarea lor, ei pot prelungi la nesfârșit necesitatea de a se reîncarna și atunci încarnarea devine o pedeapsă. (Sfântul Ludovic, Paris, 1859.)
- Remarcă. O comparație comună va face mai bine înțeleasă această diferență. Școlarul nu ajunge la gradele științei decât după ce a parcurs seria claselor care îl conduc la acestea. Aceste clase, oricare ar fi munca pe care o solicită, sunt un mijloc de a ajunge la obiectiv, și nu o pedeapsă. Școlarul laborios abreviază drumul și găsește în el mai puțini spini; altfel stau lucrurile pentru cel pe care neglijența și lenea îl obligă să repete anumite clase. Nu munca din clasă este o pedeapsă, ci obligația de a reîncepe aceeași muncă.
La fel este și cu omul pe Pământ. Pentru Spiritul sălbaticului, care este aproape la începutul vieții spirituale, încarnarea este un mijloc de a-și dezvolta inteligența; însă, pentru omul luminat, în care simțul moral este foarte dezvoltat și care este obligat să repete etapele unei vieți corporale pline de angoase, în timp ce ar fi putut deja să ajungă la obiectiv, aceasta este o pedeapsă pentru faptul că este nevoit să-și prelungească șederea în lumile inferioare și nefericite. Cel care, dimpotrivă, lucrează activ la progresul său moral poate nu numai să scurteze durata încarnării materiale, ci și să parcurgă dintr-o dată treptele intermediare care îl separă de lumile superioare.
Spiritele nu s-ar putea încarna decât o singură dată pe același glob și să-și împlinească diferitele existențe în sfere diferite?
Această opinie nu ar fi admisibilă decât dacă toți oamenii ar fi, pe Pământ, exact la același nivel intelectual și moral. Diferențele care există între ei, de la sălbatic până la omul civilizat, arată gradele pe care sunt chemați să le străbată. Încarnarea, de altfel, trebuie să aibă un obiectiv util. Acum, care ar fi scopul încarnărilor efemere ale copiilor care mor la o vârstă fragedă?
Ar fi suferit fără niciun folos pentru ei înșiși și pentru alții: Dumnezeu, ale cărui legi sunt toate suveran înțelepte, nu face nimic inutil. Prin reîncarnarea pe același glob, a voit ca aceleași Spirite, aflându-se din nou în contact, să aibă ocazia de a-și repara greșelile reciproce; prin însăși relațiile lor anterioare, a voit, în plus, să întemeieze legăturile de familie pe o bază spirituală și să sprijine pe o lege a naturii principiile solidarității, fraternității și egalității.
Taban E. Bianca – Evanghelia după Spiritism
Societatea Spiritistă Română
