Primul mare muzician român

Ciprian Porumbescu, cântecul sufletului românesc, o erupție de vulcan a geniului de-a pururi creator de valori neprețuite, acest „crai nou“ dăruit de Dumnezeu pe cerul culturii și al spiritualității românești.

Ciprian Porumbescu a avut un destin tragic, frânt prea devreme, care nu i-a dat posibilitatea să-și dea măsura întreagă a talentului său. Dacă în conștiința românească George Enescu a rămas până azi geniul muzical național unic, nepereche, asemenea lui Mihai Eminescu în poezie, la activul lui Ciprian Porumbescu trebuie trecută o creativitate care, odată cu înaintarea în vârstă și în experiență, l-ar fi condus la lucrări tot mai ample și mai valoroase și nu putem ști cât de departe ar fi ajuns. În doar zece ani, el a lăsat în urma sa peste 200 de lucrări muzicale în diferite genuri (față de cele 30 a lui George Enescu, e drept însă, mult mai complexe).

S-a născut la 14 octombrie 1853 în satul Șipotele Sucevei, din Bucovina, pământ vechi românesc care din 1775 a fost anexat la Imperiul Habsburgic și apoi, după două reveniri temporare sub administrația românească (1918-1939 și 1941-1944), a intrat în componența Ucrainei. Era fiul preotului ortodox Iraclie Golembiovski și al Emiliei Golembiovski, născută Clodniţchi. Mai avea o soră, Mărioara, cu doi ani mai mare.

Numele de familie al părintelui Iraclie avea consonanțe poloneze, însă nu era numele său originar. Era traducerea, sub presiunea autorităților, a adevăratului nume, Porumb sau Porumbescu, așa cum l-ar fi avut de la părinții Tănase și Varvara. A revenit la numele Porumbescu în 1881 și odată cu el, și fiul său Ciprian.

Primii pași în studiul muzicii l-a făcut la șase ani, sub îndrumarea pianistului și profesorului armean Carol Mikuli, discipol al lui Frederic Chopin și prieten cu Iraclie care l-a și găzduit câteva veri la rând, când Mikuli venise să culeagă de pe meleagurile bucovinene cântece populare. A continuat cu lecții primite acasă de la violonistul Simion Mayer. În ciuda vârstei sale foarte fragede, era, ne spun biografii săi, un iubitor al tuturor manifestărilor muzicale din sat, iar un lăutar bătrân i-a oferit cu dragoste o vioară Amati, construită în 1626. Era un dar pentru un copil care impresiona toată lumea prin sensibilitatea, cumințenia și talentul său și, totodată, o dovadă de gratitudine din partea bătrânului lăutar față de părintele Iraclie care în timpul unei secete în 1866, se arătase foarte generos cu taraful lui.

Studiul sistematic și aprofundat al muzicii l-a început însă la Gimnaziul superior din Suceava unde a luat lecții de pian, orgă și vioară. Aici, în 1871, așadar la 18 ani, a fost printre animatorii serbării de la Mănăstirea Putna, cu prilejul celebrării lui Ștefan cel Mare, și i-a cunoscut pe Mihai Eminescu, Ion Slavici, Mihail Kogălniceanu, care se numărau și ei printre participanți.

În 1873, s-a înscris la Seminarul teologic de la Cernăuți. În paralel cu studiile teologice, a audiat cursuri de filozofie și a continuat să studieze vioara, pianul și, în plus, violoncelul.

Era un tânăr entuziast, romantic, fremătând de un patriotism ardent, mereu dornic să întreprindă ceva nou, să împartă cu alții prea-plinul sensibilității sale și, drept urmare, studiile teologice nu au devenit baza unei cariere preoțești. Muzica era prima sa pasiune, asociată cu naționalismul. Din acest an datează prima sa compoziție, liedul O dorință, după o poezie a poetei Matilda Cugler.

În timpul zilei, organiza formații vocale, conducea repetiții, dădea concerte publice, iar noaptea studia, copia partituri pentru coruri și orchestră, compunea – totul într-o frenezie care-l împiedica să-și menajeze sănătatea, deja foarte fragilă.

În 1875, se implică în fondarea unei organizații cu orientare naționalistă și patriotică, Societatea Arboroasa (unul dintre numele vechi ale Bucovinei), îi compune imnul și, în ultimul an de seminar, devine președintele ei. Promovează ideea emancipării naționale prin conferințe culturale și artistice, prin contactarea și strângerea legăturilor cu alte organizații similare din Moldova, Țara Românească, Ardeal, Budapesta, Viena, München și, mai ales, prin spectacole la care prezintă compoziții proprii, cu un marcat conținut patriotic, ca de exemplu, Tabăra românilor și Altarul mănăstirii Putna.

În 1877, însă, este arestat împreună cu alți patru membri ai Societății, pretextul fiind o scrisoare de condoleanțe trimisă primăriei Iașului, cu prilejul comemorării la Iași a o sută de ani de la decapitarea voievodului moldovean Grigore Ghica, opozant față de turci la cedarea Bucovinei. Scrisoarea fusese trimisă concomitent cu dezvelirea festivă la Cernăuți de către autoritățile austriece a bustului împărătesei Maria Tereza (1717 – 1780), în timpul căreia se produsese această cedare.

Film Ciprian Porumbescu

Starea sănătății i se înrăutățește, din punct de vedere muzical aceasta este perioada cea mai fecundă. În 1880 publică o Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români, care cuprinde 20 de piese corale, dintre care unele au devenit foarte cunoscute: Cântecul gintei latine, Cântecul tricolorului, Imnul unirii – Pe-al nostru steag e scris unire. De asemenea, compune capodopera sa Balada pentru vioară și orchestră, cântată în toată lumea (celebră mai ales în Japonia!), precum și cea dintâi operetă românească, Crai nou, prezentată cu un mare succes la Brașov, în 1882, și despre care el îi scrie cu mândrie tatălui său : Și astăzi am ajuns să-mi văd dorința împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aștept de la viața mea, de la viitorul meu? Puteam să am și să mă aștept la o răsplată a studiilor și ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma?

Izbânda aceasta se produce însă pe fondul unei duble nefericiri. Bolii, devenite tot mai amenințătoare, i se adaugă o poveste tristă de dragoste cu Berta Gordon, cu care nu se poate căsători din pricina opoziției familiilor lor. Îi despărțeau, nu doar confesiunea religioasă (tatăl Bertei era pastor evanghelic), ci și activitatea politică românească a lui Ciprian pe care pastorul nu o putea tolera.

La venirea toamnei din 1882, Ciprian Porumbescu pleacă în Italia, la Nervi, unde climatul mai blând părea să fie mai favorabil sănătății sale ruinate. Se restabilește sau, în orice caz, evoluția bolii de vine mai lentă și în aprilie 1883 se întoarce în țară, cu sufletul cotropit de dor pentru casa părintească din Stupca, în apropiere de locul unde se născuse. Acolo moare, privegheat cu durere de sora Mărioara și de părintele Iraclie, la 9 iunie 1883. Nu împlinise încă 30 de ani.

Internet-Societatea Spiritistă Română