Revista Spiritistă – Jurnal de Studii Psihologice, anul 11, nr. 12, Decembrie 1868
Oriunde se găsesc doi sau trei oameni adunați în numele meu, eu sunt în mijlocul lor.
(Sf. Matei, cap. XVIII, v. 20).
Dragi frați și surori Spiritiști,
Ne-am reunit, în această zi consacrată anual comemorării morților, pentru a le oferim fraților și surorilor noastre care au părăsit Pământul, un testimoniu particular de simpatie; pentru a continua relațiile de afecțiune și fraternitate care au existat între ei și noi în timpul vieții lor și, să atragem asupra lor bunătatea Atotputernicului. Dar de ce ne reunim? Nu putem face, fiecare în particular, ceea ce ne propunem să facem în comun? Ce utilitate poate avea în a se reuni astfel într-o determinată zi?
Isus ne-a indicat prin cuvintele pe care le-am expus mai sus. Această utilitate este în rezultatul produs prin comuniunea gândurilor care se stabilește între persoanele reunite cu același țel.
Dar, înțelegeți bine toată amploarea acestei expresii: Comuniunea gândurilor? Siguralmente, până acum, puține persoane și au făcut o idee completă. Spiritismul, care ne explică atât de multe lucruri prin legile pe care ni le revelă, vine din nou să ne explice cauza, efectele și puterea acestei stări de spirit.
Comuniunea gândului vrea să spună gând comun, unitate de intenție, de voință, de dorință, de aspirație. Nimeni nu poate să nu admită că gândul este o forță; dar, este o forță puramente morală și abstractă? Nu; altfel nu s-ar explica anumite efecte ale gândului și chiar mai puțin ale comuniunii gândului. Pentru a înțelege, este necesar să cunoaștem proprietățile și acțiunea elementelor care constituie esența noastră spirituală și este spiritismul cel care ne învață.
Gândul este atributul caracteristic al ființei spirituale; este el cel care distinge spiritul de materie: fără gând, spiritul nu ar fi spirit. Voința nu este un atribut special al spiritului, ci este gândul care a ajuns la un anumit grad de energie; e gândul devenit putere motrice. Este prin voință cum spiritul imprimă membrelor și corpului mișcării într-un sens determinat. Dar, dacă are puterea de a acționa asupra organelor materiale, cu atât mai mare trebuie să fie această putere asupra elementelor fluidice care ne înconjoară! Gândul acționează asupra fluidelor din ambient, așa cum sunetul acționează asupra aerului; aceste fluide aportă gândului, ceea ce aerul aportă sunetului. Într-adevăr, am putea spune, că există în aceste fluide unde și raze de gânduri care se intersectează, fără să se confunde, așa cum există în aer, unde și raze sonore.
O adunare este un focar unde se iradiază diferite gânduri; este ca o orchestră, un cor de gânduri, unde fiecare produce nota sa. Rezultatul unor multitudini de curenți și efluvii fluidice de la care fiecare primim impresia prin simțul spiritual, este ca într-un cor muzical, fiecare primește impresia sunetelor prin simțul auzului.
Dar, la fel cum există raze sonore armonice sau discordante, există, de asemenea, gânduri armonice sau discordante. Dacă adunarea este armonică, impresia este agreabilă; dacă este discordantă, impresia este penibilă. Acum, pentru aceasta, nu este necesar ca gândul să fie formulat în cuvinte; iradierea fluidică nu există mai puțin, fie că sunt exprimate sau nu; dacă toate sunt binevoitoare, toți asistenții vor experimenta o adevărată bunăstare, se simt în largul lor; dar dacă sunt amestecate cu unele gânduri rele, ele produc efectul unui curent de aer înghețat într-un mediu călduț.
Aceasta este cauza sentimentului de satisfacție care se experimentează într-o reuniune simpatică; domnește o atmosferă morală salubră, unde respiră în largul lor; se iese reconfortat, pentru că au fost impregnați de efluvii fluidice salubre. Astfel, se explică, de asemenea, anxietatea, indispoziția indefinibilă pe care o simt în mediu antipatic, unde gândurile răuvoitoare provoacă, ca să spunem așa, curenți fluidici nesănătoși.
Comuniunea gândurilor produce, așadar, un fel de efect psihic care reacționează asupra moralului; este ceea ce doar Spiritismul poate face înțeles. Omul simte în mod instinctiv, din moment ce, el caută reuniuni unde știe că găsești această comuniune; în aceste reuniuni omogene și simpatice, el atrage noi forțe morale; am putea spune că recuperează pierderile fluidice pe care le are în fiecare zi prin iradierea gândului, așa cum recuperează prin alimente pierderile corpului material.
La aceste efecte ale comuniunii gândurilor, se alătură altul care este o consecință naturală și care este important să nu fie pierdut din vedere: este puterea dobândită de gând sau voință, prin totalitatea gândurilor sau voințelor reunite. Voința fiind o forță activă, această forță este multiplicată de numărul de voințe identice, precum forța musculară este multiplicată de numărul de brațe.
Stabilit acest punct, se concepe, că în relațiile care sunt stabilite între oameni și spirite, există, într-o reuniune în care domnește o perfectă comuniune de gânduri, o putere activă sau repulsivă care nu o posedă întotdeauna un individ izolat. Dacă, până în prezent, reuniunile prea numeroase sunt mai puțin favorabile, este pentru dificultatea de a obține omogenitatea perfectă a gândurilor, care ține de imperfecțiunea naturii umane pe pământ. Cu cât sunt mai numeroase reuniunile, cu atât mai multe elemente eterogene se amestecă, care paralizează acțiunea elementelor bune și care sunt ca granulele de nisip într-un angrenaj. Nu este așa, în lunile mai avansate, iar această stare de lucruri se va schimba pe pământ, pe măsură ce omul va deveni mai bun.
Pentru Spiritiști, comuniunea gândurilor are un rezultat și mai special. Am văzut efectul acestei comuniuni de la om la om; Spiritismul ne dovedește că nu este mai puțin mare de la oameni la Spirite și reciprocamente. De fapt, dacă gândirea colectivă dobândește forță prin număr, o adunare de gânduri identice, având ca obiectiv binele, va avea mai multă putere pentru a neutraliza acțiunea Spiritelor rele; astfel, vedem că tactica Spiritelor rele este să împingă la divizare și izolament. Singură, o persoană poate sucomba, în timp ce, dacă voința sa este coroborată cu alte voințe, el va putea rezista conform axiomei: « Uniunea face forța», axiomă adevărată atât moral cât și fizic.
Pe de altă parte, dacă acțiunea Spiritelor răuvoitoare poate fi paralizată de un gând comun, este evident că cea a Spiritelor bune va fi secundată; influența lor salutară nu va reîntâlni obstacole; efluviile lor fluidice, nefiind oprite de curenții contrari, se vor răspândi peste toți asistenții, precizamente pentru că toți le vor atrage cu gândul, nu fiecare în beneficiul său personal, ci în beneficiul tuturor, în conformitate cu legea carității. Efluviile vor descinde peste ei ca limbi de foc, pentru a ne servi de o admirabilă imagine din Evanghelie.
Astfel, prin comuniunea gândurilor, oameni se asistă între ei, iar în același timp, asistă Spiritele și sunt asistați. Relațiile lumii vizibile și invizibile nu mai sunt individuale, ele sunt colective și astfel, chiar mai puternice atât în beneficiul maselor, cât și pentru cel al indivizilor; într-un cuvânt, comuniunea gândurilor stabilește solidaritate, care este baza fraternității. Fiecare nu lucrează unicamente pentru el însuși, ci pentru toți, iar lucrând pentru fiecare are beneficiul său; este ceea ce egoismul nu înțelege.
Prin urmare, mulțumită Spiritismului noi înțelegem puterea și efectele gândului colectiv; ne explicăm mai bine sentimentul de bunăstare pe care îl experimentăm într-un mediu omogen și simpatic; dar, noi știm, egalmente, că același lucru este valabil și pentru Spirite, pentru că și ele primesc efluviile tuturor gândurilor binevoitoare care se elevă către ele, precum un vapor de parfum. Cei care sunt fericiți experimentează o mai mare bucurie cu acest concert armonios; cei care suferă resimt o mai mare ușurare.
Toate reuniunile religioase, oricare ar fi cultul de care ele aparțin, sunt fondate pe comuniunea gândurilor; este acolo, într-adevăr, unde ea trebuie și poate să-și exercite toată puterea sa, pentru că obiectivul trebuie să fie degajarea gândului de opresiunile materiei. Din nefericire, majoritatea s-au depărtat de acest principiu, pe măsură ce au făcut din religie o chestiune de formă. Rezultă din aceasta, că fiecare a făcut ca datoria sa să consiste în îndeplinirea formei, crezându-se eliberat față de Dumnezeu și de oamenii, dacă a practicat o formulă. Rezultă, de asemenea, că fiecare merge în locuri cu reuniuni religioase, cu un gând personal, pe cont propriu și cel mai adesea fără niciun sentiment de confraternitate față de ceilalți asistenți; el este izolat în mijlocul mulțimii și se gândește la cer de unul singur.
Nu este cu siguranță cum a înțeles-o Isus, când a spus: «Atunci când veți fi mai mulți reuniți în numele meu, eu voi fi în mijlocul vostru.» Reuniți în numele meu, mai bine spus, într-un gând comun; dar, nu este posibil să fi reunit în numele lui Iisus fără a asimila principiile sale, doctrina sa; acum, care este principiul fundamental al doctrinei lui Isus? Caritatea în gânduri, în cuvinte și în acțiuni. Egoiștii și orgolioșii mint când își spun că sunt reuniți în numele lui Iisus, căci Isus îi dezavuează ca discipoli.
Loviți de aceste abuzuri și deviații, sunt oameni care neagă utilitatea adunărilor religioasă și, în consecință, a edificiilor consacrate acestor adunări. În radicalismul lor, ei cred că ar merita mai mult să construim ospicii decât temple, deoarece templul lui Dumnezeu este peste tot, că el poate fi adorat peste tot, că fiecare se poate ruga acasă și la orice oră, în timp ce săracii, bolnavii și infirmii au nevoie de locuri de refugiu.
Dar, pentru faptul că se comit abuzuri și pentru faptul că există persoane care s-au depărtat de la calea cea bună, prin urmare, calea cea bună nu există și de tot ce se abuză este rău? Vorbind astfel, înseamnă a ignora sursa și beneficiile comuniunii gândurilor care trebuie să fie esența adunării religioase; este ignorarea cauzelor care o provoacă. Se concepe, că materialiștii profesează asemenea idei; deoarece ei, în toate lucrurile, fac abstracție de viața spirituală; dar, din partea spiritualiștilor și chiar mai bine a spiritiștilor, ar fi un non-sens.
Izolamentul religios, la fel ca izolamentul social, conduce la egoism. Este posibil, ca unii oameni să fie suficient de puternici pentru ei însăși, suficient de largamente dotați în inimă, pentru ca credința lor și caritatea lor să nu aibă nevoie să fie reîncălzite de un foc comun; dar, nu se întâmplă la fel cu masele, care au nevoie de un stimulent, fără de care ar putea să se lase câștigate de indiferență. Cine este, pe de altă parte, omul care poate să spună că este suficient de iluminat pentru a nu avea nimic de învățat despre interesele sale viitoare? Suficient de perfect pentru a renunța la sfaturi în viața prezentă? Este el întotdeauna capabil să se instruiască pe el însuși? Nu; sunt necesare cele mai directe învățături în materie de religie și morală, precum și în materie de știință. Fără a contrazice, această învățătură poate fi oferită pretutindeni sub bolta cerului, precum și sub cea unui templu; dar, de ce oamenii nu ar trebui să aibă locuri speciale pentru treburile cerului, așa cum au locuri pentru treburile pământești? De ce nu ar trebui să aibă adunări religioase, așa cum au adunări politice, științifice și industriale? Aceasta este o bursă unde se câștigă întotdeauna, fără a face să piardă nici o persoană. Acest lucru nu trebuie să împiedice fundațiile în beneficiul săracilor; dar, noi spunem mai mult, că atunci când oamenii își înțeleg mai bine interesele cerului, vor exista mai puțini oameni în ospicii.
Dacă adunările religioase, vorbim în general, fără a face aluzie la vreun cult, s-au depărtat prea des de la obiectivul primitiv principal, care este comuniunea fraternală a gândului; dacă învățătura care a fost oferită nu a urmat întotdeauna mișcarea progresivă a umanității, este pentru că oamenii nu înfăptuiesc tot progresul dintr-o dată; ceea ce nu fac într-o perioadă, fac în alta; pe măsură ce ei se luminează, văd lacunele care există în instituțiile lor și le completează; ei înțeleg că ceea ce a fost bun într-o epocă, în ceea ce privește gradul de civilizație, devine insuficient într-o stare mai avansată și restabilesc nivelul. Spiritismul, după cum știm, este marele levier al progresului în toate lucrurile; el marchează o eră a renovării. Prin urmare, să știm să nu așteptăm de la o epocă mai mult decât poate da. Ca și plantele, este necesar ca ideile să se maturizeze pentru a recolta fructele. Trebuie să putem, de asemenea, să facem concesiile necesare în epoca de tranziție, deoarece nimic în natură, nu operează de o manieră bruscă și instantanee.
Noi am spus că adevăratul obiectiv al adunării religioase trebuie să fie comuniunea gândurilor; într-adevăr, cuvântul religie înseamnă legătură; o religie, în accepțiunea sa largă și adevărată, este o legătură care leagă oamenii într-o comuniune de sentimente, de principii și credințe; în mod consecutiv, acest nume a fost dat acelorași principii codificate și formulate în dogme sau articole de credință. Este în acest sens în care se spune: religie politică; totuși, în acea accepțiune, cuvântul religie nu este sinonim cu opinie; ea implica o idee particulară: ceea a credinței conștiincioase; de aceea se mai spune și: credință politică. Acum bine, oamenii se pot afilia, din interes, într-un partid fără să aibă credință în acel partid, iar dovada este că o părăsesc, fără scrupule, când își găsesc interesul în altă parte, în timp ce, cel care o îmbrățișează cu convingere este de neînduplecat; el persistă cu prețul celor mai mari sacrificii, iar această abnegație de interes personal este adevărata piatră de temelie a credinței sincere. Totuși, dacă renunțarea la o opinie, motivată de interes, este un act de lașitate demn de dispreț; este respectabilă, în schimb, atunci când este fructul recunoașterii erorii în care se află; atunci este un act de abnegație și de rațiune. E mai mult curaj și grandoare în a recunoaște deschis că s-a făcut o greșeală, decât a persista, din amor propriu, în ceea ce se știe că este fals, iar a nu da dezmințire pentru sine, acuză mai multă încăpățânare decât fermitate, mai mult orgoliu decât judecată și mai multă slăbiciune decât forță. Este chiar mai mult: este ipocrizie, pentru că vrem să părem ceea ce nu suntem; este, de asemenea, o rea acțiune, pentru că se încurajează eroarea prin propriu său exemplu.
Legătura stabilită de o religie, oricare ar fi obiectivul său, este, prin urmare, o legătură esențialmente morală, care leagă inimile, care identifică gândurile, aspirațiile și nu este unicamente rezultatul unor angajamente materiale, care sunt rupte după voință sau îndeplinesc formulele care vorbesc cu ochii mai mult decât cu spiritul. Efectul acestei legături morale este de a stabili între cei uniți, ca o consecință a comuniunii de viziuni și sentimente, fraternitate și solidaritate, indulgență și bunăvoință mutuală. În acest sens, se spune astfel: religia prieteniei, religia familiei.
Dacă este așa, se va întreba: este Spiritismul, atunci, o religie? Ei bine, da! fără îndoială, Domnilor; în sensul filozofic, spiritismul este o religie, iar noi ne glorificăm cu el, deoarece doctrina stă la baza legăturilor de fraternitate și comuniune de gânduri, nu printr-o simplă convenție, ci pe bazele cele mai solide: chiar pe legile naturii.
De ce, atunci, am declarat că Spiritismul nu este o religie? Pentru motivul că nu există decât un singur cuvânt pentru a exprima două idei diferite și că, în opinia generală, cuvântul religie este inseparabil de cea de cult; pentru că acel cuvânt revelă exclusivamente o idee de formă și pe care Spiritismul nu o are. Dacă Spiritismul își spunea religie, publicul nu ar vedea decât o nouă ediție, o variantă, dacă vreți, a principiilor absolute în materie de credință; o castă preoțească cu suita lor de ierarhii, de ceremonii și de privilegii; nu l-ar separa de ideile de misticism și de abuzuri împotriva cărora opinia publică adesea s-a elevat.
Spiritismul, nu are nici una din caracteristicile unei religii, în accepțiunea uzuală a cuvântului, nu putea, nici nu ar fi trebuit să fie împodobit cu un titlu a cărui valoare ar fi în mod inevitabil disprețuit; de aceea el își spune simplamente: doctrină filosofică și morală.
Prin urmare, reuniunile spiritiste pot fi ținute în mod religios, cu alte cuvinte, cu reculegerea și respectul pe care le presupune natura gravă a subiectelor tratate de care se ocupă; putem chiar spune, ocazional, rugăciuni care, în loc să fie spuse în particular, sunt spuse în comun, fără a fi pentru aceasta, ceea ce se înțelege prin adunările religioase. Să nu se creadă că este acolo un joc de cuvinte; nuanța este perfectamente clară și aparenta confuzie nu vine din lipsa unui cuvânt pentru fiecare idee.
Deci, care este legătura care trebuie să existe între Spiritiști? Ei, nu sunt uniți unii cu alții, prin vreun contact material, prin vreo practică obligatorie. Atunci, care este sentimentul în care trebuie să se confunde toate gândurile? Este un sentiment totalmente moral, totalmente spiritual, totalmente umanitar, cel al carității pentru toți, cu alte cuvinte: Iubirea aproapelui, care cuprinde pe cei vi și pe cei morți, din moment ce noi știm că morții fac întotdeauna parte din umanitate.
Caritatea este sufletul spiritismului: el rezumă toate datoriile omului față de el însuși și față de semenii săi; de aceea, putem spune că nu există un spiritist adevărat fără caritate.
Dar, caritatea este încă unul din acele cuvinte cu sensuri multiple, care este necesar să-i înțelegem bine întreaga amploare; iar, dacă spiritele nu încetează să o predice și să o definească, este pentru că, probabilmente, recunosc că caritatea este încă necesară.
Câmpul carității este foarte vast; cuprinde două mari diviziuni care, din lipsa unor termeni speciali, pot fi desemnate prin cuvintele: caritate binefăcătoare și caritate binevoitoare. Se înțelege cu facilitate prima, care este naturalmente proporțională cu resursele materiale de care dispune; dar, a doua este la îndemâna tuturor, de la cei mai săraci până la cei mai bogați. Dacă binefacerea este forțamente limitată, nimic altceva decât voința nu poate stabili limite pentru bunăvoință.
Prin urmare, ce este nevoie pentru a practica caritatea binevoitoare? Să iubești aproapele ca pe tine însuți: acum bine, dacă cineva iubește aproapele la fel de mult ca pe sine, îl va iubi mult; vom acționa față de alții, așa cum dorim ca alții să acționeze față de noi; nu vom dori să facem rău la nici o persoană, pentru că nu vrem să ni se facă.
A iubi aproapele este, prin urmare, a abjura orice sentiment de ură, animozitate, ranchiune, invidie, gelozie, răzbunare, într-un cuvânt, orice dorință și orice gând de-a face rău; este, iertarea dușmanilor tăi și a restitui cu bine pentru rău; este, a fi indulgent cu imperfecțiunile semenilor și a nu căuta paiul în ochiul aproapelui, atunci când nu vezi bârna din ochiul tău; este, a acoperi cu un voal sau a scuza greșelile altuia, în loc să te complaci în a le scoate în relief prin spiritul denigrări; este, de asemenea, a nu ieși în evidență în detrimentul altora; a nu căuta să zdrobești pe nimeni sub greutatea superiorității; a nu disprețui pe nimeni din orgoliu. Aceasta este adevărata caritate binevoitoare, o caritate practică, fără de care caritatea este un cuvânt van; este caritatea adevăratului Spiritist, precum și a adevăratului creștin; fără această caritate, cel care spune: «În afară carității nu este salvare» își pronunță propria sa condamnare, atât în această lume cât și în cealaltă.
Câte lucruri ar fi de spus pe acest subiect! Cât de frumoase instrucțiuni ne dau fără încetare Spiritele! Fără temerea de a mă lungii prea mult și de abuza de răbdarea voastră, domnilor, ar fi facil de demonstrat că plasându-ne din punctul de vedere al interesului personal, egoist, dacă se vrea, că toți oamenii nu sunt încă pregătiți pentru o abnegație completă, pentru a face bine unicamente de dragul binelui; ar fi, spun eu, facil de demonstrat că persoanele au totul pentru a câștiga acționând în acest fel și totul pentru a pierde acționând altfel, chiar și în relațiile lor sociale; apoi, binele atrage bine și protecția Spiritelor bune; răul atrage rău și deschide poarta relei voințe a celor răi. Mai devreme sau mai târziu, orgoliosul este pedepsit prin umilință, ambițiosul prin decepții, egoistul prin ruinarea speranțelor sale, ipocritul prin rușinea de a fi demascat; cei care abandonează Spiritele bune este abandonat de ele și, din cădere în cădere, se vede, în cele din urmă, în fondul abisului, în timp ce Spiritele bune relevă și susțin pe cei care, în cele mai mari probe ale sale, nu încetează să aibă încredere în Providență și nu se devie niciodată de la calea cea dreaptă; cel, în cele din urmă, ale cărui sentimente secrete nu disimulează nici o intenție ascunsă de vanitate sau interes personal. Deci, din alt punct de vedere, câștig asigurat; pe de altă parte, o anumită pierdere; fiecare, în virtutea liberului arbitru, poate alege șansa pe care vrea s-o riște, dar nu poate decât să asume consecințele alegerii sale.
A crede într-un Dumnezeu atotputernic, în mod suveran just și bun; a crede în suflet și în imortalitatea sa; a preexistenței sufletului ca unică justificare a prezentului; a pluralității existențelor ca mijloc de ispășire, de reparare și de avansare intelectuală și morală; a perfectibilității celor mai imperfecte ființe; a fericirii crescânde spre perfecțiune; a echitabilei remunerații a binelui și a răului, conform principiului: fiecare conform operelor sale; a egalității justiției pentru toți, fără excepție, favoruri, nici privilegii pentru vreo creatură; a duratei ispășirii care e limitată la cea a imperfecțiunii; a liberului arbitru a omului, care este lăsat întotdeauna să aleagă între bine și rău; a crede în continuitatea relațiilor între lumea vizibilă și lumea invizibilă; a solidarității care leagă toate ființele trecute, prezente și viitoare, încarnate și dezîncarnate; a considera viața terestră ca fiind tranzitorie și una din fazele vieții Spiritului, care este eternă; a accepta în mod curajos probele, în vederea unui viitor mai invidiabil decât prezentul; a practicării carității în gânduri, în cuvinte și în acțiuni, în accepțiunea cea mai largă a cuvântului; a efortului a fiecărei zi în a fi mai bun decât în ziua precedentă, extirpând orice imperfecțiune din sufletul său; a supune toate credințele sale unui examen liber și rațional, neacceptând nimic cu credință oarbă; a respecta toate credințele sincere, oricât de iraționale ne-ar părea și a nu violenta conștiința nimănui; a vedea, în cele din urmă, în descoperirile științei revelația legilor naturii, care sunt legile lui Dumnezeu: iată, acesta este Crezul, religia Spiritismului, o religie care se poate concilia cu toate cultele, mai precis, cu toate manierele de a-l adora pe Dumnezeu. Aceasta este legătura care trebuie să unească toți spiritiști într-o sfântă comuniune de gânduri, așteptând ca el să adune toți oamenii sub drapelul fraternității universale.
Cu fraternitate, fiica carității, oamenii vor trăii în pace și își vor cruța nenumăratele rele născute din discordie, fiică la rândul său a orgoliului, egoismului, ambiției, geloziei și toate imperfecțiunile umanității.
Spiritismul oferă oamenilor tot ceea ce le este necesar pentru fericirea lor aici pe pământ, pentru că îi învață să se mulțumească cu ceea ce au; astfel că, spiritiștii sunt primii care profită de beneficiile pe care le aportă și inaugurează între ei regnul armoniei care va strălucii în generațiile viitoare.
Spiritele care ne înconjoară aici sunt nenumărate, atrase de obiectivul pe care l-am propus reuniuni noastre, cu scopul de a oferii gândurilor noastre forța care se naște din uniune. Să le oferim celor care ne sunt dragi o bună amintire și un semn al afecțiunii noastre, încurajările și consolările noastre la cei care au nevoie. Haideți să facem ca fiecare să culeagă partea sa de sentimente de caritate binevoitoare cu care vom fi animați, iar această reuniune să producă fructele pe care toți suntem îndreptățiți să le așteptăm.
