Ioan Slavici

A fost cel de-al doilea copil al lui Sava Slavici și al Lenii Savului, născută Borlea. Avea o soră mai mare cu cinci ani, Măriuca, care s-a măritat cu Iosif Rusu. Măriuca Slavici a fost mama lui Ioan Russu-Şirianu (1864 – 1909) politician, istoric, ziarist. Ioan Slavici a avut parte de o copilărie „înspăimântător de fericită”, așa cum s-a exprimat în volumul Amintiri din 1924. A profitat din plin de libertățile vârstei, chiar mai mult decât Nic-al lui Ștefan a Petrei: spărgea ferestrele vecinilor cu pietre a căror țintă erau cuiburile de rândunele, fura fructe, nu lăsa în pace câinii, călărea pe caii găsiți pe câmp, nu știa să înoate, dar se arunca în apă unde era vâltoarea mai adâncă, iar în unele nopți de vară dormea pe deal cu băieții.

Şcoala se ţinea la biserică, iar la sărbători şcolarii deveneau dieci, dând răspunsurile liturgice. Cântările la strană erau un semn al superiorităţii şi distincţiei, iar cel căruia i se încredinţa citirea Apostolului devenea un erou despre care se vorbea multă vreme în sat. Sentimentul religios al lui Slavici îşi are originea în vremea copilăriei când aştepta sărbătorile şi citea cărţile bisericeşti. Bunicul său, Mihai Fercu, era un excelent povestitor popular care a cultivat imaginaţia nepotului receptiv la poveşti populare. Pentru bună purtare bunicul promitea nepotului poveşti: „Astăzi te-ai purtat bine, p-asară îţi spun o poveste”. În Şiria şi în satele din jur ajungeau cărţi aduse de la Sibiu de „voştinari”: Calendarul, Esopia, Leonat, Arghir şi Elena, Alexandria, gramatica româno-maghiară a lui Moise Bota, versuri şi proză apărute în colecţia „Mugurul”.

În 1854 Slavici era elev la şcoala din Şiria unde preda Avram Voştinar, cântăreţ în strană, dascăl sever pe care şi l-a amintit ca fiind „veşnic cu joarda în mână”. Dascălul avea preocupări cinegetice şi la nevoie tundea pe şcolari pentru 10 ouă. La îndemnul tatălui şi al bunicului, Slavici a trecut la vârsta de 11 ani la o şcoală primară din Arad. Deşi voia să fie primit în clasa întâi gimnazială, nu a fost primit decât cu condiţia absolvirii clasei a patra primare. În 1865 termina cinci clase la gimnaziul maghiar, întrucât un gimnaziu românesc nu exista. Din clasa a şasea a trecut la Liceul Piarist din Timişoara pentru a învăţa limba germană, rămânând aici doi ani, până la sfârşitul clasei a şaptea. În clasa a opta a plecat fără voia părinţilor la Arad unde fost înscris ca „privatist” la Liceul Maghiar, fiind găzduit de un patron de restaurant căruia îi medita fetele la limba maghiară. Luize, una din fete, a fost prima lui dragoste. Examenul de maturitate trebuia să îl dea la Timişoara, însă din cauza întârzierii sale, l-a dat în vara anului 1868 la Satu Mare, în urma unei aprobări speciale a baronului Eotvos care era ministru al Instrucţiunii Publice.

Vacanţele le petrecea la Şiria unde hoinărea prin împrejurimi, cutreierând Banatul, valea Crişului Alb, până la Brad şi până la vârful Găina. A străbătut pe jos drumul de la Satu Mare la Arad oprindu-se la Baia Mare, Cavnic, Strâmba, Lăpuş, Dej, Gherla, Cluj-Napoca, Turda, Trascău, Baia de Arieş, Roşia, Abrud, Brad, Hălmagiu, Buteni şi Şiria. A călătorit de la Orşova la Baia Mare, cunoştea bine Bihorul din timpul când a stat la Oradea, cunoştea împrejurimile Sibiului, Turnu Roşu şi Ţara Bârsei. A stat timp de şase săptămâni în Bucovina, apoi a trecut prin Iaşi, Dorohoi, Paşcani, Târgu Neamţ, Piatra Neamţ şi Bacău, prin Muntenia şi Oltenia.

În toamna anului 1868 s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din Pesta, având ca profesor pe Kantz şi Wentzel. A participat la înființarea societății studenților români din Pesta numită „Petru Maior”, luând parte la dezbateri politice pe tema atitudinii românilor față de statul austro-ungar, devenind adept al politicii de federalizare ce urmărea crearea Transilvaniei ca provincie federativă, independentă, făcând parte din imperiul habsburgic. Din cauza greutăților financiare a fost nevoit să se întoarcă în luna ianuarie a anului 1869 la Șiria unde a intrat ca „scriitor” la notarul din satul Cumlăuş.

În toamna lui 1869 trebuia să fie încorporat pentru un an, deoarece avea studii, având șansa să își aleagă singur orașul în care să-și efectueze stagiul militar. A ales Viena pentru a putea urma Dreptul pentru a deveni notar ca cel din Cumlăuş, iar epoca vieneză a durat cu unele intermitențe vreo patru ani. În toamna lui 1869 medicinistul Ioan Hosanu i l-a prezentat pe Mihai Eminescu cu care a legat o frumoasă prietenie.

În vara anului 1871 a organizat la Putna împreună cu Mihai Eminescu aniversarea a patru sute de ani de la zidirea mănăstirii Putna, astfel punând bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună. Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birau (comedie).

La finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor.

În anul 1875 se căsătorește cu Ecaterina Szöke Magyarosy. Călătorește la Viena și Budapesta, iar toamna e numit de Maiorescu profesor la Liceul „Matei Basarab” – București.

Câțiva ani mai târziu, din cauza unor articole în care revendica drepturile românilor, e închis de către autoritățile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. Divorțează de prima soție Ecaterina. Se căsătorește, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, în toamna născându-i-se primul băiat, Titu Liviu, în total având șase copii.  În urma unui proces de presă e condamnat la 3 zile de închisoare.

În anul 1892 devine cetățean român, iar în anul 1903 primește premiul Academiei Române. Mai târziu este arestat și închis la Fortul Domnești, apoi la hotelul „Luvru”. În timpul ocupației germane, scrie articole de orientare progermană.

În 1919 la încheierea păcii și întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand și a guvernului, Slavici e arestat din nou, judecat și condamnat la 5 ani de închisoare, dar eliberat în același an. Totuși din cauza convingerilor sale filogermane, este privit de cei din jur cu dușmănie.

Slavici și-a exprimat păreri antisemite, spunând în lucrarea sa Soll și Haben—Chestiunea Evreilor din România că evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în Dunăre.

Bolnav și obosit de viață agitată, cu procese și detenții în pușcării, se refugiază la fiica sa, care trăia la Panciu, în podgoria asemănătoare cu Siria natală. La 17 august trece în lumea neființă. A fost înmormântat la schitul Brazi.

Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice și mai profunde opere memorialistice. Prin nuvelele, romanele și memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalți clasici, scriitorul care a avut o contribuție decisivă la așezarea literaturii noastre în făgașul modernității. Întemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi punct de reper nu numai pentru romanul social, ci și pentru cel psihologic.

Dacă Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici este, alături de Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului.

În continuare vom enumera câteva din operele sale literare:

Comedii

Fata de birău (1871)
Toane sau Vorbe de clacă (1875)
Polipul unchiului (1875)

Povești

Florița din codru
Doi feți cu stea în frunte
Păcală în satul lui
Spaima zmeilor
Rodul tainic
Ileana cea șireată

Nuvele

Scormon (1875)
La crucea din sat (1876)
Crucile roșii (1876)
O viață pierdută (1876)
Gura satului (1878)
Budulea Taichii (1880)

Memorii

Fapta omenească. Scrisori adresate unui tânăr (1888- 1889)
Serbarea de la Putna (1903)
Închisorile mele (1920)

Romane

Din bătrâni (1902)
Din bătrâni. Manea (1905)
Corbei (1906)

Drame istorice

Bogdan Vodă (1876)
Gaspar Graziani (1888)

Enciclopedia Română
Societatea Spiritistă Română