Proza lui Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu a scris volumele sale de povestiri în perioada 1947-1958, convertind în acest gen subiecte pe care, în epoca interbelică, le-ar fi tratat ca pe piese de teatru.

Povestirile lui Vasile Voiculescu pot fi împărțite în trei mari categorii: povestiri anecdotice («Capul de zimbru, Sezon mort, Căprioara din vis, În mijlocul lupilor »), povestiri fantastice: («Ultimul Berevoi, Iubire magica, Pescarul Amin, Lostrița și povestiri biblice: Lupta cu îngerul, Toiagul minunilor, Mântuirea smochinului»). Prima categorie de povestiri cuprinde, în general, narațiuni concentrate pe fapte neobișnuite, dar care nu depășesc limitele verosimilului realist.

«Căprioara din vis» este o artă poetică a prozei lui Vasile Voiculescu, explicând opțiunea artistică echivalentă cu o trăire mediată, o trăire prin intermediul artei, prin renunțarea la trăirea cea nemijlocită a vieții (iubirea și vânătoarea). «Sezon mort» este o bună povestire de atmosferă și o proză anecdotică.

«În mijlocul lupilor» aduce în prim-plan un personaj de excepție. Luparul, personaj reușește să-și impună voința unei haite de lupi prin tehnici magice străvechi. Povestirea atinge limitele verosimilului atunci când Povestitorul-personaj cade în mijlocul lupilor, rănindu-se, dar este salvat de la o moarte sigură prin extraordinara concentrare psihică a Luparului care pierde dominația asupra haitei.

Povestirile biblice se înscriu pe linia poemelor religioase, Vasile Voiculescu trăind, personal, sentimentul pietății și experiența mistică. «Toiagul minunilor» este o profundă analiză psihologică a profetului Moise, în momentele premergătoare morții, în pragul țării făgăduite. Cealaltă povestire, «Mântuirea smochinului» are ca temă locul artistului și al artei sale într-o lume spiritualizată în sens creștin.

Marile realizări ale prozei lui Vasile Voiculescu sunt două povestiri din cea de-a doua categorie, cea a povestirilor fantastice: «Ultimul Berevoi și Pescarul Amin».

În povestirea «Ultimul Berevoi» asistăm la o coborâre a omului în lumea animalelor, în scopul de a o mântui de forțele malefice, coborâre încununată de jertfă-paralelă cu coborârea lui Isus în rândul oamenilor, în scopul de a-i mântui prin jertfa sa. Tot o jertfă finalizează acțiunea pescarului Amin, din povestirea ce-i poartă numele. Acesta salvează, cu prețul propriei vieți, un morun uriaș, rătăcit într-o capcană din Delta Dunării. Dar această jertfă este însoțită de o revelație: Amin vede în fundul bulboanei, precum strămoșii, cerul înstelat, iar în morun peștele arhetipal, strămoșul tuturor viețuitoarelor din lume, inclusiv al omului. Pescarul se ridică din cotidianul banal și murdar al epocii sale (peștele neobișnuit urmează să fie vânat cu dinamita) spre o înțelegere mitică a lumii, aidoma înțelegerii la care ajunge și pescarul Aliman din povestirea «Lostrița».