Prezența Divină
Un om, încă ignorant cu privire la Legile lui Dumnezeu, mergea printr-o livadă enormă însoțit de un copil de șase ani, care se numea Anton.
Anton și unchiul său se plimbau prin vecinătatea casei unde locuiau. Contemplau, cu gura apă, portocalele coapte și respirau aerul proaspăt și pur al dimineții.
La un moment dat pe drum, un bătrân și-a pus o pungă pe iarba verde și moale și a început să o umple cu fructele aranjate în marile cutii deschise, în timp ce arunca priviri temătoare în toate direcțiile.
Preocupat de ceea ce vedea, Anton s-a dus la însoțitorul său și l-a întrebat:
– Ce faci, unchiule?
Punându-și arătătorul mâinii drepte pe buzele întredeschise, bătrânul a răspuns:
-Șttt!… Șttt!…
Imediat, a adăugat cu voce joasă:
-Să profităm acum, cât nu ne vede nimeni, să culegem niște portocale pe furiș.
Însă, băiatul foarte surprins de cele auzite, a arătat cu unul dintre degetele lui mici spre cer și a exclamat:
-Dar, nu știi că Dumnezeu ne vede?
Foarte uimit, bătrânul a devenit palid și a început să pună înapoi fructele din cutia din care le luase, mormăind:
-Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai trezit conștiința prin intermediul buzelor unui copil.
Iar, din acel moment, unchiul lui Anton a devenit cu adevărat un alt om.
