CAPITOLUL II
Cauzele aprehensiuni morții. De ce spiritiștii nu au aprehensiunea morții.
Cauzele aprehensiuni morții
1.Omul, oricărui grad al scării i-ar aparține, începând chiar de la starea de
sălbăticie, are sentimentul înnăscut al viitorului; intuiția îi spune că moartea nu este ultimul cuvânt al existenței și că aceia pe care îi regretăm nu sunt pierduți fără reîntoarcere. Credința în viitor este intuitivă și infinit mai generală decât aceea în neant. Cum se face, așadar, că printre cei care cred în nemurirea sufletului se găsește încă atât de mult atașament față de lucrurile pământești și o teamă atât de mare de moarte?
2.Aprehensiunea față de moarte este un efect al înțelepciunii Providenței și o consecință a instinctului de conservare comun tuturor ființelor vii. Ea este necesară atâta timp cât omul nu este suficient de luminat asupra condițiilor vieții viitoare, ca o contrapondere la impulsul care, fără această frână, l-ar duce să părăsească prematur viața terestră și să neglijeze munca de pe pământ, care trebuie să-i servească propriului său avans.
De aceea, la popoarele primitive, viitorul nu este decât o intuiție vagă, mai târziu o simplă speranță, iar mai târziu, în cele din urmă, o certitudine, dar încă contrabalansată de un atașament secret față de viața corporală.
3.Pe măsură ce omul înțelege mai bine viața viitoare, aprehensiunea de moarte se diminuează; dar, în același timp, înțelegând mai bine misiunea sa pe Pământ, își așteaptă sfârșitul cu mai mult calm, cu resemnare și fără teamă. Certitudinea vieții viitoare dă un alt curs ideilor sale și un alt obiectiv muncilor sale. Înainte de a avea această certitudine, el nu lucrează decât pentru viața actuală; având această certitudine, muncește în vederea viitorului, fără a neglija prezentul, deoarece știe că viitorul său depinde de direcția mai mult sau mai puțin bună pe care o dă prezentului. Certitudinea de a-și regăsi prietenii după moarte, de a continua relațiile pe care le-a avut pe Pământ, de a nu pierde rodul niciunei munci, de a crește neîncetat în inteligență și în perfecțiune, îi dă răbdarea de a aștepta și curajul de a suporta oboselile momentane ale vieții terestre. Solidaritatea pe care o vede stabilindu-se între morți și cei vii îl face să înțeleagă solidaritatea care trebuie să existe între cei vii; fraternitatea își are, de atunci, rațiunea de a fi, iar caritatea, un scop în prezent și în viitor.
4. Pentru a se elibera de aprehensiunile morții, trebuie să poată privi moartea din adevăratul punct de vedere, adică să fi penetrat, prin gândire, în lumea spirituală și să-și fi format o idee de asemenea cât mai exact posibilă; ceea ce denotă, la Spiritul încarnat, o anumită dezvoltare și o anumită aptitudine de a se detașa de materie. La cei care nu sunt suficient de avansați, viața materială prevalează încă asupra vieții spirituale.
Întrucât omul este atașat de exterior, nu vede viața decât în corp, în timp ce viața reală este în suflet; corpul fiind privat de viață, în ochii săi totul este pierdut, iar el se disperă. Dacă, în loc să-și concentreze gândirea asupra veșmântului exterior, ar îndrepta-o spre însăși sursa vieții: spre sufletul, care este ființa reală ce supraviețuiește tuturor lucrurilor, ar regreta mai puțin corpul, sursă a atâtor mizerii și dureri; dar, pentru aceasta, este nevoie de o forță pe care Spiritul nu o dobândește decât odată cu maturitatea.
Aprehensiunea de moarte ține, așadar, de insuficiența noțiunilor despre viața viitoare; dar denotă nevoia de a trăi și teama ca distrugerea corpului să nu fie sfârșitul la tot; astfel, ea este provocată de dorința tainică a supraviețuirii sufletului, încă învăluită de incertitudine. Aprehensiunea slăbește pe măsură ce certitudinea se formează; dispare atunci când certitudinea este deplină.
Iată latura providențială a chestiunii. Era înțelept ca omul să nu fie orbit, deoarece rațiunea nu era încă destul de puternică pentru a suporta perspectiva prea pozitivă și prea seducătoare a unui viitor care l-ar fi făcut să neglijeze prezentul necesar avansării sale materiale și intelectuale.
5.Această stare de lucruri este întreținută și prelungită de cauze pur umane, care vor dispărea odată cu progresul. Prima este aspectul sub care este prezentată viața viitoare, aspect care putea fi suficient pentru inteligențe puțin avansate, dar care nu ar putea satisface exigențele rațiunii oamenilor care reflectează. De îndată ce ni se prezintă drept adevăruri absolute principii contrazise de logică și de datele pozitive ale științei, își spun ei, înseamnă că acestea nu sunt adevăruri. De aici, la unii, incredibilitatea, la un mare număr o credință amestecată cu îndoială. Viața viitoare este pentru ei o idee vagă, o probabilitate mai degrabă decât o certitudine absolută. Ei cred în ea, ar dori ca ea să fie astfel, și totuși, în ciuda lor, își spun: «Dacă totuși nu ar fi așa? Prezentul este pozitiv; să ne ocupăm mai întâi de el, viitorul va veni la momentul oportun.»
Și apoi, își mai spun ei, ce este, în definitiv, sufletul? Este oare un punct, un atom, o scânteie, o flacără? Cum simte? Cum vede? Cum percepe? Sufletul nu este pentru ei o realitate efectivă: este o abstracție. Ființele care le sunt dragi, reduse în gândirea lor la starea de atomi, sunt, ca să spunem așa, pierdute pentru ei și nu mai au, în ochii lor, calitățile care îi făceau să le iubească. Ei nu înțeleg nici iubirea unei scântei, nici iubirea pe care cineva o poate avea pentru ea, și ei înșiși sunt doar mediocru satisfăcuți să fie transformați în monade. De aici, întoarcerea la pozitivismul vieții pământești, care are ceva mai substanțial. Numărul celor dominați de aceste gânduri este considerabil.
6.Un alt motiv care ratașază de lucrurile pământului chiar și pe cei care cred cel mai ferm în viața viitoare ține de impresia pe care o conservă din învățătura ce le-a fost dată despre aceasta încă din copilărie. Tabloul pe care îl face religia despre aceasta nu este, trebuie să convenim, nici foarte seducător, nici foarte consolator. Pe de o parte, se văd acolo contorsiunile damnaților care își ispășesc în torturi și flăcări fără sfârșit erorile de o clipă; pentru care secolele succedă secole fără speranță de alinare sau de milă; și, ceea ce este și mai nemilos, pentru care căința este fără eficacitate. Pe de altă parte, sufletele lâncede și suferinde din purgatoriu, așteptându-și eliberarea din bunăvoința celor vii, care se vor ruga sau vor pune să se roage pentru ele, și nu din propriile lor eforturi de a progresa. Aceste două categorii alcătuiesc imensa majoritate a populației celeilalte lumi. Deasupra plutește categoria foarte restrânsă a aleșilor, bucurându-se, în timpul eternității, de o beatitudine contemplativă. Această inutilitate eternă, preferabilă fără îndoială neantului, nu este mai puțin de o monotonie plictisitoare. De aceea, în picturile care îi înfățișează pe fericiți, se văd figuri angelice, dar care respiră mai degrabă plictiseală decât adevărata fericire.
Această stare nu satisface nici aspirațiile, nici ideea instinctivă de progres, care pare singura compatibilă cu fericirea absolută. Cu greu se poate concepe că sălbaticul ignorant, cu simț moral obtuz, numai pentru faptul că a primit botezul, s-ar afla la același nivel cu acela care a ajuns la cel mai înalt grad al științei și al moralității practice, după lungi ani de muncă. Este și mai puțin de conceput ca un copil mort la vârstă fragedă, înainte de a avea conștiința de sine și a faptelor sale, să se bucure de aceleași privilegii, numai prin faptul unei ceremonii la care voința sa nu a avut nicio parte. Aceste gânduri nu încetează să-i tulbure pe cei mai fervenți, de îndată ce reflectează câtuși de puțin.
7.Lucrarea progresivă pe care omul o împlinește pe Pământ neavând nicio contribuție la fericirea viitoare, ușurința cu care ei cred că dobândesc această fericire prin câteva practici exterioare, însăși posibilitatea de a o cumpăra cu prețul banilor, fără o reformă serioasă a caracterului și a obiceiurilor, lasă plăcerilor lumii întreaga lor valoare. Mai mult de un credincios își spune în forul său interior că, din moment ce viitorul îi este asigurat prin îndeplinirea anumitor formule sau prin donații postume care nu îl privează de nimic, ar fi superfluu să-și impună sacrificii sau vreo constrângere oarecare în folosul altuia, de vreme ce își poate face salvarea lucrând fiecare pentru sine.
Cu siguranță, aceasta nu este gândirea tuturor, căci există mari și frumoase excepții; dar nu ne putem disimula faptul că ea este aceea a celor mai mulți, mai ales a maselor puțin luminate, și că ideea pe care și-o fac despre condițiile necesare pentru a fi fericiți în cealaltă lume întreține atașamentul față de bunurile acesteia și, prin urmare, egoismul.
8.Să adăugăm la aceasta că totul, în obiceiuri, contribuie să facă regretată viața terestră și să facă temută trecerea de la pământ la cer. Moartea nu este înconjurată decât de ceremonii lugubre, care înspăimântă mai mult decât provoacă speranța. Dacă reprezentarea morții, este întotdeauna sub un aspect respingător și niciodată ca un somn de tranziție; toate emblemele amintesc distrugerea corpului, îl arată hidos și descărnat; niciuna nu simbolizează sufletul desprinzându-se radios din legăturile sale terestre. Plecarea spre această lume mai fericită nu este însoțită decât de lamentările supraviețuitorilor, ca și cum celor care pleacă li s-ar întâmpla cea mai mare nenorocire; li se spune un adio etern, ca și cum nu ar mai trebui să-i revedem niciodată. Ceea ce se regretă pentru ei sunt plăcerile de aici, de pe pământ, ca și cum nu ar trebui să găsească unele mai mari. Ce nenorocire, se spune, să mori când ești tânăr, bogat, fericit și ai înaintea ta un viitor strălucit! Ideea unei situații mai fericite abia atinge gândirea, pentru că nu are rădăcini. Totul contribuie, așadar, la inspirarea groazei de moarte, în loc să facă să se nască speranța. Omului îi va trebui mult timp, fără îndoială, pentru a se desprinde de aceste prejudecăți, dar va ajunge la aceasta pe măsură ce credința sa se va întări și își va forma o idee mai sănătoasă despre viața spirituală.
9.Credința comună așază, în plus, sufletele în regiuni abia accesibile gândirii, unde ele devin, într-un fel, străine supraviețuitorilor. Biserica însăși pune între ele și aceștia o barieră infrangibilă: ea declară că orice relație este ruptă, orice comunicare este imposibilă. Dacă ele sunt în infern, orice speranță de a le revedea este pierdută pentru totdeauna, afară numai dacă ajungi tu însuți acolo; dacă sunt printre aleși, ele sunt cu totul absorbite de beatitudinea lor contemplativă. Toate acestea pun între morți și cei vii o asemenea distanță, încât despărțirea este privită ca eternă; de aceea, oamenii preferă încă să-i aibă lângă ei, suferinzi pe Pământ, pe cei pe care îi iubesc, decât să-i vadă plecând, chiar și spre cer. Apoi, sufletul care este în cer este oare cu adevărat fericit văzând, de exemplu, pe fiul său, pe tatăl său, pe mama sa sau pe prietenii săi, arzând etern?
De ce spiritiștii nu au aprehensiunea morții
10. Doctrina spiritistă schimbă în întregime modul de a privi viitorul. Viața viitoare nu mai este o ipoteză, ci o realitate; starea sufletelor după moarte nu mai este un sistem, ci un rezultat al observației. Vălul este ridicat; lumea spirituală ni se arată în toată realitatea sa practică. Nu oamenii au descoperit-o prin efortul unei concepții ingenioase, ci înșiși locuitorii acestei lumi vin să ne descrie situația lor. Îi vedem acolo la toate gradele scării spirituale, în toate fazele fericirii și ale nefericirii; asistăm la toate peripețiile vieții de dincolo de mormânt. Aici se află, pentru spiritiști, cauza calmului cu care privesc moartea și a seninătății ultimelor lor momente pe Pământ. Ceea ce îi susține nu este numai speranța, ci certitudinea; ei știu că viața viitoare nu este decât continuarea vieții prezente în condiții mai bune și o așteaptă cu aceeași încredere cu care așteaptă răsăritul soarelui după o noapte de furtună. Motivele acestei încrederi se află în faptele la care sunt martori și în acordul acestor fapte cu logica, dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu, precum și cu aspirațiile intime ale omului.
Pentru spiritiști, sufletul nu mai este o abstracție; el are un corp eteric, care face din el o ființă definită, pe care gândirea o îmbrățișează și o concepe; aceasta înseamnă deja mult pentru a fixa ideile asupra individualității sale, asupra aptitudinilor și percepțiilor sale. Amintirea celor care ne sunt dragi se sprijină pe ceva real. Nu ni-i mai reprezentăm ca pe niște flăcări fugitive, care nu amintesc nimic gândirii, ci sub o formă concretă, care ni-i arată mai bine ca ființe vii. Apoi, în loc să fie pierduți în adâncurile spațiului, ei sunt în jurul nostru; lumea corporală și lumea spirituală se află în raporturi permanente și se asistă reciproc. Îndoiala asupra viitorului cum nu era permisă, aprehensiunea morții nu mai are nici un motiv de a fi; ea este văzută venind cu sânge rece, ca o eliberare, ca poarta vieții, și nu ca aceea a neantului.
Cerul și Infernul, Allan Kardec
Tradus de Societatea Spiritistă Română
