MAREA UITATĂ A PROZEI ROMÂNEŞTI
Liceul Teoretic «Callatis» Mangalia, jud. Constanța
Motto: «Sunt o idealistă, deoarece caut frumosul pretutindeni. Ca să găsesc acest frumos ar trebui să scormonesc cu amândouă mâinile în urât. Sunt inseparabile.» (Hortensia Papadat-Bengescu)
Născută la 8 decembrie 1876, în Ivești, jud. Galați, Hortensia Papadat-Bengescu este una dintre marile prozatoare din perioada interbelică. Descendentă dintr-o veche familie boierească din Oltenia, scriitoarea a fost fiica unică a generalului Dumitru Bengescu și a Zoei Ștefănescu, fiică de învățător din Iași. În Ivești familia a rămas până la vârsta de doi ani şi jumătate a scriitoarei, mutându-se mai apoi la Tecuci şi în alte localități din cauza serviciului tatălui.
Copilăria a fost una fericită, părinții încurajând setea de învățătură și educația muzicală şi literară: mama a învățat-o să scrie şi să citească în română și în franceză, iar tatăl îi povestea despre scriitori și poeți, orientându-i înclinațiile către literatură. Talentul literar i-a fost cultivat şi de unchiul său, generalul-dramaturg George Bengescu-Dabija.
Studiază la Institutul de domnișoare Bolintineanu din București, unde trăiește, după propriile-i mărturisiri, șapte ani de paradis terestru și unde își descoperă talentul literar, construit pe ideea de a-și depăși condiția de femeie, specifică perioadei interbelice. Proaspătă absolventă a studiilor liceale, la 20 de ani vrea să continue să studieze în străinătate, la Paris, dar dragostea excesivă a mamei și prejudecățile timpului nu-i permit și, ca un gest de revoltă, se căsătorește cu magistratul Nicolae Papadat, dedicându-se vieții de familie, având grija celor cinci copii care vor veni. Mariajul nu este unul fericit, magistratul neînțelegându-i pasiunea pentru literatură și dorința de a scrie, cei doi nereușind să stabilească o comuniune afectivă și intelectuală, Hortensia trăind singurătatea în doi. Preocupările ei literare rămân mereu în plan secund, după rolul de soție și de mamă, dar această frustrare nu se răsfrânge în personalitatea sa, magistratul fiind indignat de interesele ei intelectuale și neoferindu-i niciun fel de condiții pentru a scrie: «… la noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, așa ne petreceam timpul, dar să citești cărți, phe!»
Mai mult, este nevoită să se mute mereu în diferite orașe de provincie din cauza obligațiilor de serviciu ale soțului, devenit șef al garnizoanelor militare şi judecător de ședință la tribunalele din aceste orașe. Trece astfel prin Turnu-Măgurele, Buzău, Focșani, Putna, Constanța, Galați, adunând experiențe memorabile care vor fi transpuse în viitoarele sale romane: «jurnalul intim va exercita întotdeauna o atracție asupra mea din gustul pentru confesiune sau gustul pentru indiscreție». În timpul Primului Război Mondial lucrează ca soră de caritate la Crucea Roșie, experiență care se va reflecta mai târziu în romanul autobiografic Balaurul. La Buzău o cunoaște pe prozatoarea Constanța Marino-Moscu, aceasta convingând-o să înceapă să scrie literatură. A fost un proces îndelungat de formare literar-artistică, de la scrieri stângace în copilărie și adolescență, la timide încercări literare și mai apoi la operele care au consacrat-o, așezând-o definitiv în lumea literară și în galeria marilor scriitori români.
O femeie elegantă, grațioasă, este apreciată de mari nume ale epocii, de Garabet Ibrăileanu şi Eugen Lovinescu. Ioana Postelnicu o descrie ca pe o doamnă «înaltă, îmbrăcată în negru, purtând o vulpe argintie și o pălărie de fetru neagră, trasă pe o sprânceană. De sub borurile ei fluturau răzleț șuvițe crețe castanii, înspicate de fire albe. Avea un nas acvilin, puternic, osos, aproape bărbătesc, deasupra unei guri care zâmbea necontenit. Un zâmbet amabil… Avea ochii verzi, cu pleoape mari, adâncite, cu gene tremurătoare. Vorbea și cu ei și cu buzele, fugindu-i privirile de la dreapta la stânga». «[…]Extrem de amabilă, extrem de inaccesibilă, vorbirea ei cu tine era o grație binevoitoare, de regină generoasă ».
La cenaclul Sburătorul al lui Eugen Lovinescu nu este însă bine văzută de femei care se plâng că scriitoarea acaparează toată atenția scriitorilor bărbați, în special pe aceea a lui Lovinescu. Deși nu a fost apreciată de soțul său pentru preocupările ei literare, nume grele ale literaturii române i-au recunoscut talentul, printre aceștia numărându-se Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, George Topârceanu, Tudor Vianu, Liviu Rebreanu, care au așezat o femeie printre scriitorii bărbați reprezentativi ai prozei românești.
Mai târziu însă, ajunsă la vârsta de 73 de ani, scriitoarea se izolează în casa din Cotroceni, nedorindu-şi să mai fie privită de nimeni: «Nu vreau să fiu privită… Am fost o femeie frumoasă, refuz să ofer acum oamenilor spectacolul ravagiilor la care timpul a supus obrazul meu. Nu mai ies din casă. De altfel nici n-aş putea». Sunt cuvinte adresate criticului Ovid S. Crohmălniceanu de la Contemporanul, venit pentru o discuție cu scriitoarea nevoită să rămână în casă pentru a-şi ajuta soţul care orbise de câțiva ani. După moartea soțului se va muta la una dintre fiicele sale, unde îşi va petrece ultimii ani, în lipsuri (fusese interzisă de regimul comunist), boală şi neputinţă, lipsită de orice cochetărie, renunţând la poziţia dreaptă impecabilă, cu mâini scheletice şi degete înţepenite de reumatism. La vârsta de 79 de ani, pe 5 martie 1955, îşi va găsi sfârşitul, uitată de prietenii săi scriitori şi de criticii literari care nu au venit nici măcar la înmormântare, ea fusese uitată încă din timpul vieţii. Printre puținii colegi care au venit să o conducă pe ultimul drum spre Cimitirul Bellu s-au aflat Nicolae Balotă, Aurel Baranga, Eugen Jebeleanu, Ion Negoițescu și Ovidiu Constantinescu, Sanda Movilă, soţia lui Felix Aderca. În rest, câțiva membri de familie și câțiva vecini. Nu s-au aflat la căpătâiul ei nici admiratori, nici colegi de breaslă, nu s-a ținut niciun discurs care să o omagieze pe prozatoarea care a contribuit la modernizarea romanului românesc.
Dezgustat, Nicolae Balotă nota în jurnalul său: «Rușine generației sale, rușine nouă, rușine romancierilor, rușine lui Vianu, rușine lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor și scriitorilor, rușine prietenilor ei de la Sburătorul, rușine literaturii române!»
De altfel, scriitoarea însăși era conștientă de ceea ce avea să rămână în urma ei: «Când voi muri, aș vrea să mi se pună pe mormânt o lespede de marmoră albă pe care să fie scris numai atât: O, ce frumos ar fi putut să fie!»
După ce intrase deja într-un con de umbră, începând cu 1947, copleșită de necazurile din familie, de boala soțului orb și senil-agresiv, de arestarea unor membri ai familiei, de propria boală, Hortensia Papadat-Bengescu a fost treptat reintegrată în circuitul valorilor literare românești, începând cu 1965. Continuând afirmația lui Nicolae Balotă, am spune astăzi «Rușine nouă că după anul 2000 am eliminat-o din programele școlare pe motiv că este greu lizibilă!»
Debutul literar are loc în 1912 cu un necrolog, La moartea actorului Petre Lici, semnat cu pseudonimul Loys, apoi în presa culturală cu articole şi poezii în limba franceză. Un an mai târziu publică poemul în proză Viziune, în Viaţa românească a lui Garabet Ibrăileanu care îi remarcă prozele lirice şi o încurajează. Tot criticul o ajută să debuteze editorial în 1919 cu volumul Ape adânci, remarcat şi de Tudor Vianu în revista Sburătorul, un debut târziu, la vârsta de 43 de ani, cu proză de analiză psihologică a celor mai ascunse reacții ale sufletului feminin, în care urmărește perpetua mișcare interioară a gândului în mers. În același an începe să frecventeze cenaclul literar al lui Eugen Lovinescu şi să publice în revista Sburătorul, moment care marchează începutul ascensiunii ei literare. Viitoarele sale opere vor fi citite la întâlnirile cenaclului și apoi publicate, autoarea fiind unul dintre scriitorii care aplică principiile estetice ale modernismului interbelic lovinescian prin sincronizarea cu marea literatură europeană. Scrisul său evoluează treptat spre proza obiectivă, influenţându-i modalitatea de expresie artistică. Așa se nasc romanele din ciclul Hallipa, Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini, cărora li se va adăuga romanul de 1000 de pagini Străina, pierdut la începutul stalinizării şi recuperat în ciorne, editat din fragmente de Gabriela Omăt.
Opera sa constă în nuvele și schițe, romane: Ape adânci, Sfinxul (Lui don Juan în eternitate), Femeia în faţa oglinzii, Balaurul, Romanță provincială, Desenuri tragice, Logodnicul, ciclul Hallipilor şi dramaturgie: Povârnișul, Bătrânul, A căzut o stea, Medievala, Sora mea, Ana.
Aplicând principiile esteticii moderniste, opera Hortensiei Papadat-Bengescu evoluează de la subiectiv la obiectiv, de la rural la urban, având la bază complexitatea tehnicilor de investigație psihologică şi introspecția, acuitatea observației. În ciclul Hallipilor, al doilea roman ciclu după acela al Comăneștilor din literatura lui Duiliu Zamfirescu, mediul urban, Bucureștiul, devine cadrul acțiunii, pe care se proiectează viața normală a unor personaje legate prin rudenie, prietenie sau interes, parveniții care îşi doresc unii avere sau salvare de la sărăcie, alții recunoaștere socială, ascensiune în ierarhia socială. Autoarea oferă o imagine grotescă a unei lumi bolnave, apelând la modalități narative diverse, asociind prezentările naratorului şi ale personajelor-reflector cu introspecția, aducând în prim-plan ca temă centrală boala sub diferitele ei forme, convinsă fiind că aceasta reprezintă compromisul firesc dintre viață și moarte.
Hortensia Papadat-Bengescu a realizat în literatura română o adevărată radiografie socială și morală, într-un stil unic şi inconfundabil, analizând rece, obiectiv universul lumii burgheze interbelice, relațiile umane și sociale, cu forță artistică impresionantă, cu profunzime psihologică, fiind pe drept considerată un Balzac feminin al literaturii noastre. Numele său stă cu mândrie alături de acelea ale lui Rebreanu, Camil Petrescu, scriitoarea creând coloanele de susținere ale romanului românesc modern pe care l-a introdus în mod deliberat în circuitul european al romanului citadin de problematică psihologică.
A colaborat la diverse publicații: ziarul Viitorul româncelor, revistele Lectura pentru toți, Însemnări literare, Revista scriitoarei, Tiparniţa literară, publicațiile Dobrogea literară, Marea Neagră, Plaiuri dobrogene, Viața românească, Sburătorul etc. A fost membră a Societății Scriitorilor Români, membră a Societății Autorilor Dramatici Români, membră a Asociației Prietenii lui Eugen Lovinescu.
Posteritatea
A obținut Premiul al II-lea la concursul inițiat de revista Femina, pentru poezia în limba franceză La mer, Marele Premiu al Societății Scriitorilor Români, Premiul Național pentru Proză, acordat de Ministerul Cultelor şi Artelor, Ordinul Muncii clasa I.
În comuna natală s-a înființat Casa Memorială Hortensia Papadat-Bengescu, parte a Muzeului de Istorie Paul Păltănea din Galați, aici aflându-se diferite obiecte și materiale documentare care i-au aparținut scriitoarei. Casa natală a devenit monument de patrimoniu, școala gimnazială din comună îi poartă numele, la fel ca şi străzile din orașele în care a locuit. Au fost realizate busturi şi monumente cu chipul prozatoarei, au fost emise timbre și cărți poștale cu ocazia aniversării sale, au fost scrise monografii şi studii critice asupra operei sale.
Criticul Eugen Lovinescu aprecia că, prin Hortensia Papadat-Bengescu, o nouă literatură română începe printr-o afirmație definitivă, iar Felix Aderca o consideră romanciera femeilor, lucidă cliniciană a amorului ce a creat o adevărată ideologie. De asemenea, Anton Holban o elogiază, considerând că „este unul dintre cei mai mari scriitori mondiali, chiar dacă, având nenorocul să scrie în românește, este necunoscută peste graniță. Totodată, Paul Cernat evidențiază talentul scriitoarei în studiul femeilor și în dezvăluirea monstruozităților psihice și fiziologice, acesta observând că scriitoarea umanistă liberală fără aderențe totalitare a studiat cu rafinament mizantropic, artist-clinician, infra-societatea noilor îmbogățiți şi a ariviștilor burghezi de periferie.
Hortensia Papadat-Bengescu a crezut mereu în vocația sa literară, mărturisind: «Artistului îi trebuie – medalie dublă – fremătare și liniște. Liniște care să nu-l întoarne de la ascultarea permanentă a freamătului; conștiință de sine – necesară pentru a nu fi oprit în drum de întrebările conștiinței.»
