Liviu Rebreanu

Truditorul şi artizanul literaturii române

În volumul «Pământul bătătorit de părintele meu» Puia Florica Rebreanu afirmă: «George Coșbuc și Liviu Rebreanu au demonstrat prin opera lor marele adevăr că pentru a crea ceva durabil trebuie să vii de undeva, să porți cu mândrie pe toate drumurile vieții tale amintirea locurilor şi oamenilor din sânul cărora te-ai desprins».

Prozator, dramaturg şi academician român din perioada interbelică, Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în comuna Târlişiua, jud. Bistriţa-Năsăud şi a decedat la 1 septembrie 1944 la Valea-Mare, lângă Piteşti, jud. Argeş.

A fost primul fiu din cei 14 ai învățătorului Vasile Rebreanu, coleg de şcoală şi prieten cu George Coșbuc, şi al Ludovicăi (născută Diuganu). Ambii părinți provin din familii de ţărani liberi (grăniceri) de pe Valea Someşului. În formarea şi educarea sa, o mare influenţă o are mama, care va păstra o viaţă întreagă pentru întâiul ei născut o afecţiune specială, ce îşi va pune amprenta decisiv nu numai pe personalitatea, dar şi pe opera scriitorului.

Îşi începe studiile la Şcoala elementară din Maieru, învăţător fiindu-i chiar tatăl său. Următoarele clase le urmează la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, apoi se transferă la Liceul German din Bistriţa, cu predare în limba maghiară. În 1897, în urma numirii tatălui său ca învăţător în Prislop (astăzi comuna Liviu Rebreanu, jud. Bistriţa-Năsăud), se mută acolo împreună cu familia.

Între 1900-1903 urmează cursurile Şcolii de honvezi din Sopron, Ungaria. În această perioadă îi apare prima schiţă, publicată într-o revistă din Budapesta şi semnată cu pseudonim. Intră apoi la Academia Militară din Budapesta, finalizând-o cu grad de locotenent, fiind repartizat la Regimentul 2 Honvezi regali din Gyula. Începe să scrie, mai întâi în limba maghiară, limba română neştiind-o prea bine: «Am reînvăţat limba românească, aşa cum înveţi orice altă limbă, vorbind şi scriind în caiete cu teme şi extrase». Demisionând din armată, revine la Prislop, unde se dedică scrisului. O vreme este funcţionar la primăria din Vărarea.

În 1909 vine la Bucureşti, unde îl vizitează pe George Coşbuc şi intră în lumea cenaclului literar al lui Mihail Dragomirescu, introdus de Ilarie Chendi. Devine ziarist, obţinând un post la ziarul «Ordinea», unde susţine situaţia românilor din Ardeal.

În 1910 se căsătoreşte cu actriţa Fanny Rădulescu, care va debuta pe scena Teatrului Naţional din Craiova. În acelaşi an, la cererea guvernului austro-ungar este arestat şi întemniţat la închisoarea Văcăreşti, apoi este extrădat şi încarcerat la Gyula, din cauza unor nereguli financiare din vremea când era ofiţer în armata austro-ungară. După câteva luni este eliberat şi revine la Bucureşti.

În 1911 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, fără a avea vreo carte publicată. Activează ca secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova şi colaborează la revistele: Viaţa românească, Luceafărul, Flacăra, Rampa, Ramuri. După ce soţia sa este demisă, revin amândoi la Bucureşti.

Debutează, după ce pleacă din armată, cu nuvela «Răfuiala‖» în revista «Luceafărul» nr. 1. Adevăratul debut, editorial, are loc în 1912 cu volumul de nuvele «Frământări». Ultimul volum antum al scriitorului apare în 1943, «Amalgam» care cuprinde articole, studii, conferinţe şi cronici dramatice.

În 1914 este ales secretar al Societăţii Scriitorilor Români. În acelaşi an, unul dintre fraţi, Emil Rebreanu devine voluntar în armata austro-ungară, dar în 1917 încearcă să treacă frontiera românească la Ghimeş. Este prins, judecat pentru spionaj şi dezertare şi condamnat la moarte prin spânzurare. Povestea sa tragică este transfigurată creativ în romanul «Pădurea spânzuraților».

În 1917, în timpul ocupaţiei germane, este controlor de bilete la Ateneu, traducător de programe, autor de reclame pentru teatru etc.

În 1918 este denunţat de un coleg ca nesupus la mobilizarea armatei austro-ungare şi va fi arestat de autorităţile de ocupaţie. Fuge de sub escortă şi se ascunde la prieteni, apoi reuşeşte să treacă în Moldova şi se stabileşte la Iaşi, unde se ascunde în casa cumnatului său, scriitorul Mihail Sorbul, bănuit însă a fi spion neamţ.

Se stinge din viaţă, în urma unui cancer pulmonar, în 1944, fiind înhumat în cimitirul din Valea-Mare, lângă Piteşti, unde avea o proprietate. La scurt timp după înmormântare este deshumat şi adus la Cimitirul Bellu din Bucureşti, unde este înmormântat alături de alţi scriitori români de renume.

Liviu Rebreanu este recunoscut ca un scriitor truditor şi un artizan, format la şcolile militare maghiare, de unde tenacitatea şi disciplina muncii, specifice spiritului prusac. Familiarizat cu literatura clasică germană, maghiară şi rusă, Rebreanu rămâne un autodidact în însuşirea limbii şi literaturii române, dovadă stând caietele sale de creaţie, transcrierile masive din Creangă şi Sadoveanu, scriitori consacraţi pe care Rebreanu i-a ales iniţial drept modele de creaţie.

Opera sa, construită cu trudă, cuprinde piese de teatru, schiţe, povestiri, nuvele, romane, studii şi articole, cronici dramatice etc.

Piese de teatru: Răscoala (dramă în 4 acte), Cadrilul (comedie în 3 acte), Plicul (comedie), Apostolii.

Studii: Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crisan, Basarabia.

Articole: Cred, Laudă ţăranului român.

Proză: O strângere de mână, Nevasta, Ocrotitorul, Cronici dramatice, Amalgam, Metropole, Mărturisire, Calea sufletului, Oameni de pe Someş.

Schiţe: Codrea (Glasul inimii).

Povestiri: Horia, Cloşca şi Crişan, Ardealul, Crişana maramureşeană şi Bucovina.

Nuvele: Frământări, Proştii, Răfuiala, Volbura dragostei (Cântecul iubirii), Golanii, Dincolo, Iţic Ştrul, dezertor, Catastrofa, Cântecul lebedei, Cuibul viselor, Norocul, Hora morţii, Cântecul iubirii.

Romane: Calvarul, Ion, Pădurea spânzuraţilor, Adam şi Eva, Ciuleandra, Crăişorul, Gorila, Răscoala, Jar, Amândoi.

Traduceri din: Oscar Wilde, Maurice Donnay, Maxim Gorki, Cehov, Balzac, Boccaccio, Dickens, Tolstoi, Marcel Prevost etc.

Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai traduşi scriitori români, încă din timpul vieţii fiind traduse opere ale sale în limbile franceză, italiană, sârbă, croată, cehă, germană, engleză, turcă, spaniolă, portugheză, polonă; după moartea sa apar traduceri ale operei sale în limbile rusă, maghiară, bulgară, iraniană, finlandeză, japoneză, daneză.

Totodată, în timpul vieţii sale şi cu colaborarea sa, sunt ecranizate romanele Ion şi Ciuleandra, iar apoi, în regia lui Liviu Ciulei, Pădurea spânzuraţilor, cu un scenariu de Titus Popovici, film ce obţine Marele Premiu pentru regie la Festivalul de la Cannes.

Datorită calmului, echilibrului și eficienţei sale, deţine mai multe funcţii: director general al teatrelor şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1928-1930; 1939-1944); secretar al Societăţii Scriitorilor Români (din 1914); vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (din 1923), preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1925-1932); vicepreşedinte al Societăţii Române de Radio (din 1929); a condus Direcţia pentru Educarea Poporului (1930-1931). În 1926 călătoreşte la Berlin ca delegat la Congresul Internaţional al Scriitorilor şi la Madrid, la Congresul Autorilor Dramatici; în 1928 participă la festivităţile centenarului Ibsen la Oslo şi Bergen. În 1933 participă la Congresul Internaţional al PEN-Club la Ragusa; în 1936 conferenţiază despre Coşbuc, la Blaj, în cadrul manifestărilor ASTRA, în prezenţa regelui Carol II. A făcut parte din Comisia de Cenzură a Filmelor. A contribuit la crearea Societăţii Scriitorilor Europeni, în Germania; a condus delegaţia de ziarişti români în Italia; a ţinut conferinţe despre cultura română în Suedia și în Finlanda.

A înfiinţat şi a condus revistele Mișcarea literară, România literară etc. Profund implicat în viaţa scriitorimii române, a militat activ pentru consacrarea şi recunoaşterea publică a profesiei de scriitor.

Bogata activitate culturală a lui Rebreanu a fost apreciată prin numeroase premii şi distincţii: Premiul Năsturel al Academiei Române (1920) acordat pentru romanul Ion; Medalia Bene Merenti (9 dec. 1922); Ordinul Coroana României, în grad de comandor (12 martie 1926); Răsplata muncii pentru învățământ (22 martie 1926), acordată de Ferdinand I; Ordinul Meritul Cultural, cavaler clasa I (22 septembrie 1931 si 7 iunie 1940), acordat de Carol II; Membru al Ordinului Coroana României, în grad de mare cruce (27 ianuarie 1942), acordat de Mihai I; Ordinul Meritul Cultural, acordat de Mihai I; Premiul național pentru proză (1929); Membru al Academiei Române la propunerea lui Mihail Sadoveanu (1939).

Opera lui Rebreanu se află la confluența a două secole. Contemporan cu Virginia Woolf şi Thomas Mann, cu Henry Miller, Andre Malraux şi Camus, Liviu Rebreanu face parte din galeria marilor prozatori ai lumii, alături de Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Tolstoi, Dostoievski, rămânând placa turnantă ce îmbină două lumi, tradiția și modernitatea.