15. – Aplatizarea polilor și alte fapte concludente sunt indicii certe că Pământul a trebuit să se afle, la originea sa, într-o stare de fluiditate sau de moliciune. Această stare putea avea drept cauză materia lichefiată de foc sau îmbibată cu apă.
Se spune în mod proverbial: «Nu există fum fără foc.» Această afirmație, riguros adevărată, este o aplicare a principiului: «Nu există efect fără cauză.» Din același motiv, se poate spune: «Nu există foc fără focar.»
Acum, din faptele care se petrec sub ochii noștri, nu este vorba numai de fum care se produce, ci de un foc cât se poate de real, care trebuie să aibă un focar; acest foc provenind din interiorul Pământului, și nu de sus, focarul trebuie să fie interior; iar focul fiind permanent, focarul trebuie să fie, de asemenea, permanent.
Căldura, care crește pe măsură ce pătrunde în interiorul Pământului și care, la o anumită distanță de suprafață, atinge o temperatură foarte ridicată; izvoarele termale, cu atât mai calde cu cât provin de la o adâncime mai mare; focurile și masele de materii topite și incandescente care se revarsă din vulcani, ca prin niște vaste răsuflători, sau prin crăpăturile produse în timpul anumitor cutremure de pământ, nu pot lăsa nicio îndoială asupra existenței unui foc interior
16.– Experiența demonstrează că temperatura crește cu 1 grad la fiecare 30 de metri adâncime; de unde rezultă că, la o adâncime de 300 de metri, creșterea este de 10 grade; la 3.000 de metri, de 100 de grade, temperatura apei în fierbere; la 30.000 de metri, sau 7–8 leghe, de 1.000 de grade; la 25 de leghe, de peste 3.300 de grade, temperatură la care nicio materie cunoscută nu rezistă la topire. De acolo până la centru mai există un spațiu de peste 1.400 de leghe, adică 2.800 de leghe în diametru, care ar fi ocupat de materii topite.
Deși aceasta nu este decât o conjectură, judecând cauza după efect, ea are toate caracterele probabilității și se ajunge la concluzia că Pământul este încă o masă incandescentă, acoperită de o crustă solidă cu o grosime de cel mult 25 de leghe, ceea ce reprezintă abia a 120° parte din diametrul său.
În mod proporțional, aceasta ar fi cu mult mai puțin decât grosimea celei mai subțiri coji de portocală.
De altfel, grosimea scoarței terestre este foarte variabilă, deoarece există regiuni, mai ales în zonele vulcanice, în care căldura și flexibilitatea solului indică faptul că aceasta este foarte puțin groasă. Temperatura ridicată a apelor termale este, de asemenea, un indiciu al apropierii focului central.
17.– Din cele de mai sus, rămâne evident că starea primitivă de fluiditate sau de moliciune a Pământului trebuie să fi avut drept cauză acțiunea căldurii, și nu pe cea a apei. Pământul era, așadar, la originea sa, o masă incandescentă.
Ca urmare a radiației căldurii, s-a întâmplat ceea ce se întâmplă cu orice materie în fuziune: s-a răcit puțin câte puțin, iar răcirea a început în mod natural la suprafață, care s-a întărit, în timp ce interiorul a rămas fluid. Se poate astfel compara Pământul cu un bloc de cărbune scos incandescent din cuptor, a cărui suprafață se stinge și se răcește în contact cu aerul, în timp ce, dacă este crăpat, interiorul se găsește încă incandescent.
18.– În epoca în care globul terestru era o masă incandescentă, el nu conținea niciun atom în plus sau în minus față de astăzi; numai că, sub influența acestei temperaturi ridicate, majoritatea substanțelor care îl compun și pe care le vedem sub formă de lichide sau solide, de pământuri, pietre, metale și cristale, se aflau într-o stare cu totul diferită; ele nu au făcut decât să sufere o transformare; ca urmare a răcirii și a amestecurilor, elementele au format noi combinații.
Aerul, considerabil dilatat, trebuia să se extindă până la o distanță imensă; toată apa, redusă în mod necesar la starea de vapori, era amestecată cu aerul; toate materiile susceptibile de a se volatiliza, precum metalele, sulful și carbonul, se aflau în stare gazoasă. Starea atmosferei nu avea, așadar, nimic comparabil cu cea de astăzi; densitatea tuturor acestor vapori îi conferea o opacitate pe care nicio rază a Soarelui nu o putea străbate. Dacă o ființă vie ar fi putut exista pe suprafața globului în acea epocă, nu ar fi fost luminată decât de strălucirea sinistră a cuptorului aflat sub picioarele sale și de cea a atmosferei înflăcărate și nici măcar nu ar fi bănuit existența Soarelui.
