Capitolul III
1.Cuvântul cer desemnează, în general, spațiul indefinit care înconjoară Pământul și, mai ales, partea care se află deasupra orizontului nostru; provine din cuvântul latin coelum, format din grecescul coilos, gol, concav, deoarece cerul pare un ochi cu o imensă concavitate. Cei din Antichitate credeau în existența mai multor ceruri suprapuse, alcătuite din materie solidă și transparentă, formând sfere concentrice al căror centru era Pământul. Aceste sfere, rotindu-se în jurul Pământului, antrenau împreună cu ele astrele care se aflau în circuitul lor. Această idee, care avea insuficiente cunoștințelor astronomice, a fost aceea a tuturor teogoniilor, care au făcut din cerurile astfel etajate diferitele trepte ale beatitudinii; ultimul era sălașul fericirii supreme. 
Potrivit opiniei celei mai răspândite, erau șapte; de aici expresia: «A fi în al șaptelea cer», pentru a exprima o fericire desăvârșită. Musulmanii admit nouă ceruri, în fiecare dintre ele sporind fericirea credincioșilor. Astronomul Ptolemeu[1] număra unsprezece, dintre care ultimul era numit Empireu[2], datorită luminii strălucitoare care domnește acolo. Acesta este și astăzi numele poetic dat locului gloriei eterne. Teologia creștină recunoaște trei ceruri: primul este cel al regiunii aerului și norilor; al doilea este spațiul în care se mișcă astrele; al treilea, dincolo de regiunea astrelor, este sălașul Celui Preaînalt, locul de ședere al aleșilor care Îl contemplă pe Dumnezeu față în față. Potrivit acestei credințe, se spune că Sfântul Pavel a fost înălțat la al treilea cer.
2.Diferitele doctrine referitoare la sălașul celor fericiți se sprijină toate pe dubla eroare că Pământul este centrul universului și că regiunea astrelor este limitată. Dincolo de această limită imaginară au plasat toate acest sălaș fericit și locuința Celui Atotputernic.
Singulară anomalie, care îl plasează pe autorul tuturor lucrurilor, pe Cel care le guvernează pe toate, la marginile creației, în loc să-l situeze în centrul de unde iradierea gândirii Sale s-ar putea extinde asupra tuturor lucrurilor!
3.Știința, prin logica inexorabilă a faptelor și a observației, și-a purtat făclia până în profunzimile spațiului și a demonstrat neantul tuturor acestor teorii. Pământul nu mai este pivotul universului, ci unul dintre cele mai mici astre care se rotesc în imensitate; Soarele însuși nu este decât centrul unui vârtej planetar; stelele sunt nenumărați sori în jurul cărora circulă lumi nenumărate, separate prin distanțe abia accesibile gândirii, deși ni se pare că se ating. În acest ansamblu, guvernat de legi eterne în care se revelează înțelepciunea și atotputernicia Creatorului, Pământul nu apare decât ca un punct imperceptibil și ca una dintre lumile cel mai puțin favorizate în ceea ce privește locuibilitate. Din acel moment, ne întrebăm de ce Dumnezeu ar fi făcut din el unicul sălaș al vieții și de ce ar fi relegat aici creaturile Sale predilecte? Dimpotrivă, totul arată că viața este pretutindeni, că umanitatea este infinită asemenea universului. Știința, revelându-ne lumi asemănătoare Pământului, Dumnezeu nu le-ar fi putut crea fără un scop; El a trebuit să le populeze cu ființe capabile să le guverneze.
4.Ideile omului sunt în raport cu ceea ce știe; asemenea tuturor descoperirilor importante, cea referitoare la constituția lumilor a trebuit să le dea un alt curs. Sub influența acestor noi cunoștințe, credințele au trebuit să se modifice: cerul a fost deplasat; regiunea stelelor, fiind fără limite, nu-i mai poate servi drept locaș. Unde se află el? În fața acestei întrebări, toate religiile rămân mute. Spiritismul vine să o rezolve, demonstrând adevărata destinație a omului. Luând drept punct de plecare natura acestuia și atributele lui Dumnezeu, se ajunge la concluzie; adică, pornind de la ceea ce este cunoscut, se ajunge la necunoscut printr-o deducție logică, fără a mai vorbi despre observațiile directe pe care Spiritismul permite să le facem.
5.Omul este alcătuit din corp și Spirit; Spiritul este ființa principală, ființa rațională, ființa inteligentă; corpul este învelișul material pe care Spiritul îl îmbracă temporar pentru îndeplinirea misiunii sale pe Pământ și executarea muncii necesare progresului său. Corpul, uzat, se distruge, iar Spiritul supraviețuiește distrugerii sale. Fără Spirit, corpul nu este decât materie inertă, asemenea unui instrument lipsit de brațul care îl pune în mișcare; fără corp, Spiritul este totul: viața și inteligența. Părăsind corpul, el se întoarce în lumea spirituală, de unde plecase pentru a se încarna.
Există, așadar, lumea corporală, alcătuită din Spiritele încarnate, și lumea spirituală, formată din Spiritele dezîncarnate. Ființele lumii corporale, prin însuși faptul învelișului lor material, sunt atașate de Pământ sau de un glob oarecare; lumea spirituală este pretutindeni, în jurul nostru și în spațiu; nu îi este atribuită nicio limită. Conform naturii fluidice a învelișului lor, ființele care o compun, în loc să se târască anevoios pe sol, străbat distanțele cu rapiditatea gândului. Moartea corpului este ruperea legăturilor care le țineau captive.
6.Spiritele sunt create simple și ignorante, dar cu aptitudinea de a dobândi totul și de a progresa, în virtutea liberului lor arbitru. Prin progres, ele dobândesc noi cunoștințe, noi facultăți, noi percepții și, prin urmare, noi bucurii necunoscute Spiritelor inferioare; ele văd, aud, simt și înțeleg ceea ce Spiritele înapoiate nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să simtă, nici să înțeleagă.
Fericirea este proporțională cu progresul realizat; astfel încât, dintre două Spirite, unul poate să nu fie la fel de fericit ca celălalt numai pentru că nu este la fel de avansat din punct de vedere intelectual și moral, fără ca ele să aibă nevoie să se afle fiecare într-un loc distinct. Deși se află unul lângă celălalt, unul poate fi în tenebre, în timp ce totul este strălucitor în jurul celuilalt, întocmai ca în cazul unui orb și al unui văzător care se țin de mână; unul percepe lumina, care nu produce nicio impresie asupra celui de lângă el. Fericirea Spiritelor fiind inerentă calităților pe care le posedă, ele o găsesc oriunde s-ar afla, la suprafața Pământului, în mijlocul celor încarnați sau în spațiu.
O comparație comună va face această situație și mai ușor de înțeles. Dacă, la un concert, se află doi oameni, unul bun muzician, cu auzul exersat, iar celălalt fără cunoștințe muzicale și cu simțul auzului puțin dezvoltat, primul resimte o senzație de fericire, în timp ce al doilea rămâne insensibil, deoarece unul înțelege și percepe ceea ce nu produce nicio impresie asupra celuilalt. La fel se întâmplă cu toate bucuriile Spiritelor, care sunt proporționale cu aptitudinea de a le resimți. Lumea spirituală are pretutindeni splendori, armonii și senzații pe care Spiritele inferioare, încă supuse influenței materiei, nici măcar nu le întrevăd și care nu sunt accesibile decât Spiritelor epurate.
7.Progresul, în Spirite, este rodul propriei lor munci; dar, întrucât sunt libere, ele lucrează la avansul lor cu mai multă sau mai puțină activitate ori neglijență, potrivit voinței lor; astfel, îți grăbesc sau își întârzie progresul și, prin urmare, fericirea. În timp ce unele avansează rapid, altele stagnează timp de secole îndelungate în rândurile inferioare. Ele sunt, așadar, propriii artizani ai situației lor, fericite sau nefericite, potrivit acestor cuvinte ale lui Hristos: «Fiecăruia după operele sale!» Orice Spirit care rămâne în urmă nu se poate învinui decât pe sine însuși, după cum cel care înaintează are întregul merit pentru aceasta; fericirea pe care a cucerit-o are, astfel, cu atât mai multă valoare în ochii săi.
Fericirea supremă nu este partea decât a Spiritelor perfecte, altfel spus, a Spiritelor pure. Ele nu o ating decât după ce au progresat în inteligență și moralitate. Progresul intelectual și progresul moral merg rareori împreună; dar ceea ce Spiritul nu realizează într-o anumită perioadă, realizează într-o alta, astfel încât cele două progrese ajung, în cele din urmă, la același nivel. Acesta este motivul pentru care vedem adesea oameni inteligenți și instruiți foarte puțin avansați din punct de vedere moral și invers.
8.Încarnarea este necesară pentru dublul progres, moral și intelectual, al Spiritului: pentru progresul intelectual, prin activitatea pe care este obligat să o desfășoare în muncă; pentru progresul moral, prin nevoia pe care oamenii o au unii de alții. Viața socială este piatra de încercare a calităților bune și rele. Bunătatea, răutatea, blândețea, violența, bunăvoința, caritatea, egoismul, avariția, orgoliul, umilința, sinceritatea, franchețea, loialitatea, reaua-credință, ipocrizia, într-un cuvânt, tot ceea ce constituie omul de bine sau omul pervers are drept mobil, scop și stimulent raporturile omului cu semenii săi; pentru omul care ar trăi singur, nu ar exista nici vicii, nici virtuți; dacă, prin izolare, se ferește de rău, el anulează binele.
9. O singură existență corporală este în mod evident insuficientă pentru ca Spiritul să poată dobândi tot ceea ce îi lipsește în bine și să se debaraseze de tot ceea ce este rău în el. Sălbaticul, de exemplu, ar putea oare vreodată, într-o singură încarnare, să atingă nivelul moral și intelectual al celui mai avansat european? Acest lucru este materialmente imposibil. Trebuie, așadar, să rămână pentru eternitate în ignoranță și barbarie, lipsit de bucuriile pe care numai dezvoltarea facultăților le poate procura? Simplul bun-simț respinge o asemenea presupunere, care ar reprezenta, în același timp, negarea justiției și a bunătății lui Dumnezeu, precum și a legii progresive a naturii. De aceea, Dumnezeu, care este suveran de drept și bun, îi acordă Spiritului omului atâtea existențe câte îi sunt necesare pentru a ajunge la scop, care este perfecțiunea.
În fiecare nouă existență, Spiritul aduce cu sine ceea ce a dobândit în existențele precedente în ceea ce privește aptitudinile, cunoștințele intuitive, inteligența și moralitatea. Fiecare existență reprezintă astfel un pas înainte pe calea progresului[3].
Încarnarea este inerentă inferiorității Spiritelor; ea nu mai este necesară celor care au depășit această limită și care progresează în starea spirituală sau în existențele corporale ale lumilor superioare, care nu mai au nimic din materialitatea pământească. Din partea acestora, încarnarea este voluntară, în vederea exercitării asupra celor încarnați a unei acțiuni mai directe pentru îndeplinirea misiunii de care sunt însărcinați pe lângă ei. Ei acceptă vicisitudinile și suferințele acesteia din devotament.
10. În intervalul dintre existențele corporale, Spiritul se întoarce pentru un timp mai mult sau mai puțin îndelungat în lumea spirituală, unde este fericit sau nefericit, în funcție de binele sau răul pe care l-a făcut. Starea spirituală este starea normală a Spiritului, deoarece aceasta trebuie să fie starea sa definitivă, iar corpul spiritual nu moare; starea corporală nu este decât tranzitorie și pasagere. Mai ales în starea spirituală el culege roadele progresului realizat prin munca sa în timpul încarnării; tot atunci se pregătește pentru noi lupte și ia hotărârile pe care se va strădui să le pună în practică la întoarcerea sa în umanitate.
Spiritul progresează, de asemenea, în starea de eraticitate; acolo dobândește cunoștințe speciale pe care nu le putea dobândi pe Pământ; ideile sale se modifică. Starea corporală și starea spirituală sunt pentru el sursa a două genuri de progres solidare unul cu celălalt; de aceea, el trece alternativ prin aceste două moduri de existență.
[1] Ptolemeu a trăit la Alexandria, în Egipt, în secolul al II-lea al erei creștine.
[2] Din grecescul pur sau pyr, foc.
[3] Voir la note, chapitre I, n° 3, note 1
