Revista Spiritistă – Jurnal de Studii Psihologice,
anul 6, nr. 9, septembrie 1863
Vin să supun aprecierii dumneavoastră o chestiune care a fost discutată în micul nostru grup și pe care nu am putut să o rezolvăm prin propriile noastre lumini. Chiar și Spiritele, pe care le-am consultat, nu au răspuns suficient de categoric pentru a ne scoate din îndoială. Am redactat o scurtă notă pe care îmi permit să v-o adresez și în care am reunit motivele opiniei mele personale, care diferă de cea a mai multor colegi ai mei. Opinia acestora din urmă este că ispășirea are loc chiar și în timpul încarnării, sprijinindu-se pe faptul că această expresie a fost folosită în numeroase comunicări și, în special, în Cartea Spiritelor.
Vin, așadar, să vă rog să binevoiți a ne da părerea dumneavoastră asupra acestei chestiuni. Decizia dumneavoastră va fi lege pentru noi și fiecare dintre noi va renunța de bunăvoie la propriul său punct de vedere pentru a se alinia sub drapelul pe care l-ați înălțat și pe care îl susțineți într-un mod atât de ferm și de înțelept.
Primiți, domnule și dragă maestru, etc.
T.T.
Mai multe comunicări, provenind de la Spirite diferite, califică în mod indistinct drept ispășiri sau probe relele și tribulațiile care constituie partea fiecăruia dintre noi în timpul încarnării noastre pe acest Pământ. Rezultă din această aplicare a acestor două cuvinte, foarte diferite ca semnificație, însă au aceeași idee, o anumită confuzie, fără îndoială puțin importantă pentru Spiritele dematerializate, dar care dă naștere, între cei încarnați, unor discuții cărora ar fi bine să li se pună capăt printr-o definiție clară și precisă și prin explicații oferite de Spirite superioare, care să stabilească în mod irevocabil acest punct de doctrină.
Luând mai întâi aceste două cuvinte în sensul lor absolut, rezultă că ispășirea ar fi pedeapsa, sancțiunea impusă pentru răscumpărarea unei greșeli, cu deplina cunoaștere, din partea vinovatului pedepsit, a cauzei acestei pedepse, adică a greșelii care trebuie ispășită. Se înțelege că ispășirea, în acest sens, este întotdeauna impusă de Dumnezeu.
Proba nu implică nicio idee de reparare; ea poate fi voluntară sau impusă, dar nu este consecința riguroasă și imediată a greșelilor comise.
Proba este un mijloc de a constata starea unui lucru, pentru a verifica dacă este de bună calitate. Astfel, se supune unei probe o frânghie, un pod, o piesă de artilerie, nu din cauza stării lor anterioare, ci pentru a ne asigura că sunt corespunzătoare utilizării pentru care sunt destinate.
De asemenea, prin extensie, s-a numit probe ale vieții ansamblul mijloacelor fizice sau morale care revelează existența sau absența calităților sufletului și care stabilesc perfecțiunea sa sau progresele pe care le-a făcut către această perfecțiune finală.
Ar părea, așadar, logic să admitem că ispășirea propriu-zisă, în sensul absolut al acestui cuvânt, are loc în viața spirituală, după dezîncarnare sau moartea corporală; că ea poate fi mai mult sau mai puțin îndelungată, mai mult sau mai puțin penibilă, în funcție de gravitatea greșelilor; dar că este completă în lumea cealaltă și se încheie întotdeauna printr-o dorință arzătoare de a primi o nouă încarnare, în timpul căreia probele alese sau impuse vor trebui să determine sufletul să progreseze către perfecțiunea pe care greșelile sale anterioare l-au împiedicat să o atingă.
Astfel, nu ar conveni să admitem că există ispășire pe Pământ și nici măcar că aceasta ar putea exista în mod excepțional, căci ar trebui să admitem, de asemenea, cunoașterea greșelilor pedepsite; or, această cunoaștere nu există decât în viața de dincolo de mormânt. Ispășirea fără această cunoaștere ar fi o barbarie lipsită de utilitate și nu s-ar acorda nici cu justiția, nici cu bunătatea lui Dumnezeu.
În timpul încarnării nu se pot concepe decât probe, căci, oricare ar fi relele și tribulațiile de pe acest Pământ, este imposibil să le considerăm ca putând constitui o ispășire suficientă pentru greșeli de o anumită gravitate. Crede oare cineva că un vinovat deferit justiției oamenilor s-ar considera suficient de pedepsit dacă ar fi condamnat să trăiască asemenea celui mai nefericit dintre noi? Să nu exagerăm, așadar, importanța relelor de pe acest Pământ pentru a ne atribui meritul de a le fi suportat. Proba constă mai mult în modul în care au fost suportate relele decât în intensitatea lor, care, asemenea fericirii pământești, este întotdeauna relativă pentru fiecare individ.
Caracteristicile distinctive ale ispășirii și ale probei sunt că prima este întotdeauna impusă, iar cauza ei trebuie să fie cunoscută de cel care o îndură, în timp ce a doua poate fi voluntară, adică aleasă de Spirit, sau impusă chiar de Dumnezeu, în lipsa unei alegeri; în plus, poate fi foarte bine concepută fără o cauză cunoscută, întrucât nu este în mod necesar consecința greșelilor trecute.
Într-un cuvânt: ispășirea acoperă trecutul; proba deschide viitorul.
Numărul din iulie al Revistei Spiritiste conține un articol intitulat: Ispășire pământească, care ar părea contrar opiniei exprimate mai sus; totuși, citindu-l cu atenție, se va vedea că adevărata ispășire a avut loc în timpul vieții spirituale și că situația pe care Max a avut-o în timpul ultimei sale încarnări nu este, în realitate, decât genul de probe pe care le-a ales sau care i-au fost impuse și din care a ieșit victorios; dar că, pe parcursul întregii acestei încarnări, ignorând situația sa anterioară, nu putea beneficia în niciun fel de o ispășire fără obiect.
Această chestiune este poate mai degrabă o chestiune de cuvinte decât de principiu. Într-adevăr, s-a spus adesea: «Nu vă atașați de cuvinte, priviți fondul gândirii.» În orice caz, convine ca noi, care ne înțelegem prin intermediul cuvintelor, să fim bine lămuriți asupra sensului care li se atașează.
Răspuns. – Distincția stabilită de autorul notei de mai sus între caracterul ispășirii și cel al probelor este perfect justă și, totuși, nu am putea partaja opinia sa în ceea ce privește aplicarea acestei teorii la situația omului pe Pământ.
Ispășirea implică în mod necesar ideea unei pedepse mai mult sau mai puțin penibile, ca rezultat al unei greșeli comise; proba implică întotdeauna ideea unei inferiorități reale sau presupuse, căci cel care a ajuns la punctul culminant către care aspiră nu mai are nevoie de probe.
În anumite cazuri, proba se confundă cu ispășirea, adică ispășirea poate servi drept probă și, reciproc, proba poate servi drept ispășire.Candidatul care se prezintă pentru a obține un grad este supus unei probe; dacă eșuează, trebuie să reînceapă o muncă penibilă; această nouă muncă este punițiunea pentru neglijența manifestată în prima; a doua probă devine astfel o ispășire.
Pentru condamnatul căruia i se dă speranța unei atenuări sau a unei comutări a pedepsei dacă se comportă bine, pedeapsa este, în același timp, o ispășire pentru greșeala sa și o probă pentru soarta sa viitoare; dacă, la ieșirea din închisoare, nu este mai bun, proba este nulă, iar o nouă pedeapsă va aduce o nouă probă.
Dacă acum considerăm omul de pe Pământ, vedem că el îndură aici rele de tot felul și adesea cumplite; aceste rele au o cauză; acum, dacă nu vrem să le atribuim capriciului Creatorului, suntem obligați să admitem că această cauză se află în noi înșine și că suferințele pe care le îndurăm nu pot fi rezultatul virtuților noastre; așadar, ele își au sursa în imperfecțiunile noastre. Dacă un Spirit se încarnează pe Pământ în mijlocul bogăției, al onorurilor și al tuturor plăcerilor materiale, se va putea spune că este supus probei tentației; pentru cel care cade în nenorocire prin conduita sa necorespunzătoare sau prin lipsa sa de prevedere, aceasta este ispășirea greșelilor sale actuale și se poate spune că este pedepsit prin ceea ce a păcătuit. Dar ce se va spune despre cel care, încă de la naștere, se confruntă cu lipsuri și privațiuni, care își târăște o existență mizerabilă și fără speranță de ameliorare, care sucombă sub povara infirmităților congenitale, fără să fi făcut în mod ostentativ nimic pentru a merita o asemenea soartă? Fie că este vorba despre o probă sau despre o ispășire, situația nu este mai puțin penibilă și nici nu ar fi mai echitabilă din punctul de vedere al corespondentului nostru, deoarece, dacă omul nu-și amintește greșeala, nu-și amintește nici că a ales proba. Trebuie, așadar, să căutăm în altă parte soluția acestei chestiuni.
Orice efect având o cauză, suferințele omenești sunt efecte care trebuie să aibă o cauză; dacă această cauză nu se află în viața actuală, ea trebuie să se afle în viața anterioară. În plus, admițând justiția lui Dumnezeu, aceste efecte trebuie să aibă o legătură mai mult sau mai puțin strânsă cu faptele precedente, pentru care ele sunt, în același timp, pedeapsa pentru trecut și proba pentru viitor. Sunt ispășiri, în sensul că reprezintă consecința unei greșeli, și probe, în raport cu profitul pe care îl obținem din ele. Rațiunea ne spune că Dumnezeu nu poate lovi un nevinovat; așadar, dacă suntem loviți, înseamnă că nu suntem nevinovați: răul pe care îl resimțim este pedeapsa, iar modul în care îl suportăm este proba.
Dar se întâmplă adesea ca, greșeala neaflându-se în această viață, să fie acuzată justiția lui Dumnezeu, să fie negată bunătatea Sa și chiar să se pună la îndoială existența Sa; tocmai aici se află proba cea mai dificilă: îndoiala cu privire la divinitate.
Oricine admite un Dumnezeu suveran de drept și bun trebuie să-și spună că El nu poate acționa decât cu înțelepciune, chiar și în ceea ce noi nu înțelegem, și că, dacă îndurăm o pedeapsă, este pentru că am meritat-o; așadar, este o ispășire.
Spiritismul, prin revelarea marii legi a pluralității existențelor, ridică în întregime vălul de pe ceea ce această chestiune lăsa în obscuritate; el ne învață că, dacă greșeala nu a fost comisă în această viață, ea a fost comisă într-o alta și că, astfel, justiția lui Dumnezeu își urmează cursul, pedepsindu-ne prin ceea ce am păcătuit.
Urmează apoi grava chestiune a uitării, care, potrivit corespondentului nostru, înlătură relelor vieții caracterul de ispășire. Aceasta este o eroare; dați-le numele pe care îl doriți, nu veți putea face ca ele să nu fie consecința unei greșeli; dacă nu știți acest lucru, Spiritismul vi-l învață. În ceea ce privește uitarea greșelilor înseși, ea nu are nicidecum consecințele pe care i le atribuiți. Am demonstrat în altă parte că amintirea precisă a acestor greșeli ar avea inconveniente extrem de grave, întrucât ne-ar tulbura, ne-ar umili în propriii noștri ochi și în cei ai apropiaților noștri; ar provoca o perturbare în relațiile sociale și, prin aceasta însăși, ar împiedica liberul nostru arbitru.
Pe de altă parte, uitarea nu este nicidecum atât de absolută pe cât se presupune; ea nu are loc decât în timpul vieții exterioare de relație, chiar în interesul umanității; însă viața spirituală nu are nicio întrerupere; Spiritul, fie în starea de eraticitate, fie în momentele sale de emancipare, își amintește perfect, iar această amintire îi lasă o intuiție care se traduce prin vocea conștiinței, care îl avertizează asupra a ceea ce trebuie sau nu trebuie să facă; dacă nu o ascultă, este, așadar, vinovat. Spiritismul îi oferă, în plus, omului un mijloc de a se întoarce la trecutul său, dacă nu la faptele precise, cel puțin la caracteristicile generale ale acestor acte, care și-au lăsat, într-o măsură mai mare sau mai mică, amprenta asupra vieții actuale. Din tribulațiile pe care le îndură, fie că sunt ispășiri sau probe, el trebuie să concluzioneze că a fost vinovat; din natura acestor tribulații, ajutat de studiul tendințelor sale instinctive și sprijinindu-se pe principiul că pedeapsa cea mai dreaptă este aceea care reprezintă consecința greșelii, el își poate deduce trecutul moral; tendințele sale rele îi arată ceea ce a rămas imperfect și trebuie corectat în el. Viața actuală este pentru el un nou punct de plecare; el ajunge în ea bogat sau sărac în calități bune; îi este suficient, așadar, să se studieze pe sine însuși pentru a vedea ce îi lipsește și să-și spună: «Dacă sunt pedepsit, este pentru că am păcătuit», iar pedeapsa însăși îl va învăța ce a făcut. Să cităm o comparație:
Să presupunem un om condamnat la muncă silnică pentru un anumit număr de ani și care îndură acolo o pedeapsă specială, mai mult sau mai puțin riguroasă, potrivit greșelii sale; să presupunem, în plus, că, intrând în muncă silnică, își pierde amintirea faptelor care l-au adus acolo; nu va putea el să-și spună: «Dacă sunt la muncă silnică, înseamnă că am fost vinovat, căci oamenii virtuoși nu sunt trimiși acolo; să încercăm, așadar, să devenim buni pentru a nu ne întoarce acolo după ce vom ieși.» Vrea să știe ce a făcut? Studiind legea penală, va afla care sunt crimele care duc acolo, căci nimeni nu este pus în lanțuri pentru o nepăsare; Din durata și severitatea pedepsei, el va deduce genul crimelor pe care trebuie să le fi comis; pentru a-și face o idee mai exactă despre acestea, nu va trebui decât să le studieze pe cele către care se simte atras în mod instinctiv; va ști, așadar, ce trebuie să evite de acum înainte pentru a-și păstra libertatea și va fi, în plus, îndemnat la aceasta prin îndemnurile oamenilor de bine însărcinați să-l instruiască și să-l îndrume pe calea cea bună. Dacă nu profită de ele, va suporta consecințele. Aceasta este situația omului pe Pământ, unde, asemenea condamnatului la muncă silnică, el nu poate fi plasat pentru perfecțiunile sale, din moment ce este nefericit și constrâns la muncă. Dumnezeu îi înmulțește învățăturile proporțional cu progresul său; îl avertizează neîncetat, îl lovește chiar pentru a-l trezi din toropeala sa, iar cel care persistă în împietrirea sa nu se poate scuza prin ignoranță.
În rezumat, dacă anumite situații ale vieții omenești au mai îndeosebi caracterul unor probe, altele au în mod incontestabil caracterul unei pedepse, iar orice pedeapsă poate servi drept probă. Este o eroare să se creadă că trăsătura esențială a ispășirii este aceea de a fi impusă; vedem în fiecare zi, în viață, ispășiri voluntare, fără a mai vorbi despre călugării care se mortifică și se biciuiesc cu disciplina și ciliciul. Nu este, așadar, nimic irațional în a admite că un Spirit, în starea de eraticitate, alege sau solicită o existență pământească care să-i ofere posibilitatea de a-și repara erori trecute. Chiar dacă această existență i-ar fi impusă, ea nu ar fi mai puțin dreaptă, în pofida absenței temporare a amintirii, din motivele expuse mai sus. Suferințele de aici, de pe Pământ, sunt, așadar, ispășiri prin latura lor efectivă și materială și probe prin consecințele lor morale. Oricare ar fi numele care li se dă, rezultatul trebuie să fie același: ameliorarea. În fața unui scop atât de important, ar fi pueril să se facă o chestiune de principiu dintr-o chestiune de cuvinte; aceasta ar dovedi că se acordă mai multă importanță cuvintelor decât lucrului în sine.
Ne face plăcere să răspundem la întrebările serioase și să le elucidăm atunci când este posibil. Pe cât de utilă este discuția cu oamenii de bună-credință care au studiat și doresc să aprofundeze lucrurile, pentru că aceasta înseamnă a lucra la progresul științei, pe atât de inutilă este cu cei care judecă fără să cunoască și vor să știe fără să-și dea osteneala de a învăța.
