Capitolul V
Justiția aflicțiunilor – Cauzele actuale ale aflicțiunilor – Cauzele anterioare ale aflicțiunilor – Uitarea trecutului – Motive de resemnare – Suicidul și nebunia – Instrucțiunile Spiritelor: A suferi bine și a suferi rău – Răul și remediul – Fericirea nu este din această lume – Pierderea persoanelor iubite. Morți premature Dacă ar fi fost un om de bine ar fi murit – Chinurile voluntare – Adevărata nenorocire – Melancolia – Probe voluntare – Adevăratul ciliciu – Trebuie să punem capăt probelor aproapelui nostru? – Este permis să scurtăm viața unui bolnav care suferă fără speranță de vindecare? – Sacrificiul propriei vieți – Folosul suferințelor pentru altul
1. Fericiți cei care plâng, pentru că vor fi consolați – Fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate, pentru că vor fi săturați – Fericiți cei care suferă persecuție pentru dreptate, pentru că a lor este Împărăția Cerurilor. (Sfântul Matei, cap. V, v. 5, 6, 10.)
2.Fericiți sunteți voi, cei săraci, pentru că a voastră este Împărăția Cerurilor – Fericiți sunteți voi, cei care acum sunteți flămânzi, pentru că veți fi săturați – Fericiți sunteți voi, cei care plângeți acum, pentru că veți râde. (Sfântul Luca, cap. VI, v. 20, 21.)
Dar vai de voi, bogaților! pentru că aveți consolarea voastră în lume – Vai de voi cei care sunteți sătui, pentru că veți flămânzi – Vai de voi cei care râdeți acum, pentru că veți fi reduși la plâns și lacrimi. (Sfântul Luca, cap. VI, v. 24, 25.)
Justiția aflicțiunilor
3.Compensațiile pe care Iisus le promite celor suferinzi de pe Pământ nu pot avea loc decât în viața viitoare; fără certitudinea viitorului, aceste maxime ar fi un nonsens; mai mult decât atât, ar fi o amăgire. Chiar și cu această certitudine, se înțelege cu dificultate utilitatea suferinței pentru a fi fericit. Se spune că este pentru a avea mai mult merit; dar atunci ne întrebăm de ce unii suferă mai mult decât alții; de ce unii se nasc în mizerie, iar alții în opulență, fără să fi făcut nimic pentru a justifica această poziție; de ce unora nimic nu le reușește, în timp ce altora totul pare să le surâdă? Dar ceea ce se înțelege și mai puțin este faptul de a vedea binele și răul împărțite atât de inegal între viciu și virtute; de a vedea oameni virtuoși suferind alături de cei răi care prosperă. Credința în viitor poate consola și poate îndemna la răbdare, dar nu explică aceste anomalii care par să dezmintă justiția lui Dumnezeu.
Totuși, din moment ce îl admitem pe Dumnezeu, nu-l putem concepe fără infinitatea perfecțiunilor; El trebuie să fie toată puterea, toată dreptatea, toată bunătatea altfel nu ar fi Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este suveran de bun și drept, el nu poate acționa din capriciu și nici cu parțialitate. Vicisitudinile vieții au, așadar, o cauză și, întrucât Dumnezeu este drept, această cauză trebuie să fie dreaptă. Iată lucrul de care fiecare trebuie să se pătrundă bine. Dumnezeu i-a îndrumat pe oameni către această cauză prin învățăturile lui Iisus, iar astăzi, considerându-i suficient de maturi pentru a o înțelege, le-o revelează în întregime prin Spiritism, adică prin vocea Spiritelor.
Cauzele actuale ale aflicțiunilor
4.Vicisitudinile vieții sunt de două feluri sau, dacă vrem, au două surse foarte diferite, pe care este important să le distingem; unele își au cauza în viața prezentă, iar celelalte în afara acestei vieți.
Urcând până la sursa relelor pământești, vom recunoaște că multe dintre ele sunt consecința naturală a caracterului și a conduitei celor care le îndură.
Câți oameni cad din propria lor greșeală! Câți sunt victimele impreviziunii lor, ale orgoliului și ale ambiției lor!
Câți oameni sunt ruinați din lipsă de ordine, prin lipsa de perseverență, prin lipsă de conduită sau pentru că nu au știut să-și limiteze dorințele!
Câte uniuni nefericite, pentru că sunt rezultatul unui calcul de interes sau de vanitate și pentru că inima nu are niciun rol în ele!
Câte disensiuni, câte certuri funeste ar fi putut fi evitate cu mai multă moderație și mai puțină susceptibilitate!
Câte boli și infirmități sunt urmarea intemperanței și a exceselor de tot felul!
Câți părinți sunt nefericiți din cauza copiilor lor, pentru că nu au combătut de la început tendințele rele ale acestora! Din slăbiciune sau indiferență, au lăsat să se dezvolte în ei germenii orgoliului, egoismului și vanității nesăbuite, care usucă inima; apoi, mai târziu, culegând ceea ce au semănat, se miră și se mâhnesc de lipsa lor de respect și de ingratitudinea lor.
Toți cei care sunt loviți în inimă de vicisitudinile și decepțiile vieții să-și interogheze cu luciditate conștiința; să urce, pas cu pas, până la sursa relelor care îi mâhnesc și vor vedea dacă, cel mai adesea, nu pot spune: Dacă aș fi făcut sau dacă nu aș fi făcut cutare lucru, nu m-aș afla în această poziție.
Pe cine, așadar, să învinovățească pentru toate aceste aflicțiuni, dacă nu pe el înșiși? Omul este astfel, într-un mare număr de cazuri, artizanul propriilor sale nenorociri; dar, în loc să recunoască acest lucru, consideră mai simplu și mai puțin umilitor pentru vanitatea sa să dea vina pe soartă, pe Providență, pe șansa nefavorabilă, pe steaua sa rea, în timp ce adevărata sa stea rea se află în propria incurie.
Relele de această natură constituie, cu siguranță, un foarte notabil contingent în vicisitudinilor vieții; omul le va evita atunci când va lucra la ameliorarea sa morală în aceeași măsură în care lucrează la ameliorarea sa intelectuală.
5.Legea umană sancționează anumite greșeli și le pedepsește; condamnatul își poate spune, așadar, că suportă consecința a ceea ce a făcut; dar legea nu sancționează și nici nu poate sancționa toate greșelile; ea le pedepsește mai ales pe cele care aduc prejudicii societății, și nu pe cele care nu le dăunează decât celor care le comit.
Dar Dumnezeu vrea progresul tuturor creaturilor sale; de aceea, el nu lasă nepedepsită nicio abatere de la calea cea dreaptă; nu există nicio greșeală, oricât de ușoară ar fi, nicio singură infracțiune la legea sa care să nu aibă consecințe obligatorii și inevitabile, mai mult sau mai puțin neplăcute; de unde rezultă că, atât în lucrurile mici, cât și în cele mari, omul este întotdeauna pedepsit prin ceea ce a păcătuit.
Suferințele care decurg din acestea sunt pentru el un avertisment că a făcut rău; ele îi oferă experiență, îl fac să simtă diferența dintre bine și rău și necesitatea de a se ameliora pentru a evita, pe viitor, ceea ce a fost pentru el o sursă de suferințe; fără aceasta, nu ar avea niciun motiv să se îndrepte; încrezător în impunitate, și-ar întârzia progresul și, în consecință, fericirea viitoare.
Dar experiența vine uneori puțin prea târziu; când viața a fost irosită și tulburată, când forțele sunt epuizate și răul este fără remediu, atunci omul ajunge să spună: «Dacă, la începutul vieții, aș fi știut ceea ce știu acum, câți pași greșiți aș fi evitat! Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda cu totul altfel; dar acum este prea târziu!»
Așa cum muncitorul leneș spune: «Mi-am pierdut ziua», și el își spune: «Mi-am pierdut viața»; dar, așa cum pentru muncitor soarele răsare a doua zi și începe o nouă zi, care îi permite să recupereze timpul pierdut, tot astfel, pentru el, după noaptea mormântului, va străluci soarele unei noi vieți, în care va putea valorifica experiența trecutului și bunele sale rezoluții pentru viitor.
Cauzele anterioare ale aflicțiunilor
6.Dar, dacă există rele a căror cauză principală este omul însuși în această viață, există altele față de care el este, cel puțin în aparență, complet străin și care par să-l lovească precum o fatalitate. Astfel sunt, de exemplu, pierderea ființelor dragi și cea a susținătorilor familiei; tot astfel sunt accidentele pe care nicio prevedere nu le-ar fi putut împiedica; reversurile de avere care zădărnicesc toate măsurile de prudență; calamitățile naturale; apoi infirmitățile din naștere, mai ales cele care îi privează pe cei nefericiți de mijloacele de a-și câștiga existența prin muncă: diformitățile, idioția, cretinismul etc.
Cei care se nasc în asemenea condiții nu au făcut, cu siguranță, nimic în această viață pentru a merita o soartă atât de tristă, fără compensație, pe care nu au putut să o evite, pe care sunt neputincioși să o schimbe prin ei înșiși și care îi lasă la mila compasiunii publice. De ce, așadar, există ființe atât de dezonorate, în timp ce, alături de ele, sub același acoperiș, în aceeași familie, altele sunt favorizate din toate punctele de vedere?
Ce să mai spunem, în sfârșit, despre acei copii care mor la o vârstă fragedă și care nu au cunoscut din viață decât suferințele?
Probleme pe care nicio filozofie nu le-a putut încă rezolva, anomalii pe care nicio religie nu le-a putut justifica și care ar constitui negarea bunătății, a justiției și a providenței lui Dumnezeu, în ipoteza că sufletul este creat în același timp cu corpul și că soarta este stabilită în mod irevocabil după o ședere de câteva clipe pe Pământ.
Ce au făcut aceste suflete, care abia au ieșit din mâinile Creatorului, pentru a îndura atâtea suferințe aici, pe Pământ, și pentru a merita în viitor o răsplată sau o pedeapsă oarecare, din moment ce nu au putut face nici bine, nici rău?
Totuși, în virtutea axiomei că orice efect are o cauză, aceste suferințe sunt efecte care trebuie să aibă o cauză; iar din moment ce admitem un Dumnezeu drept, această cauză trebuie să fie dreaptă. Acum, cauza precedă întotdeauna efectul, întrucât ea nu se află în viața actuală, trebuie să fie anterioară acestei vieți, adică să aparțină unei existențe precedente. Pe de altă parte, Dumnezeu nu poate pedepsi pentru binele pe care l-am făcut și nici pentru răul pe care nu l-am făcut, dacă suntem pedepsiți, este pentru că am făcut rău; dacă nu am făcut rău în această viață, l-am făcut într-o alta. Aceasta este o alternativă căreia este imposibil să ne sustragem și în care logica ne arată de care parte se află justiția lui Dumnezeu.
Omul nu este, așadar, întotdeauna pedepsit sau completamente pedepsit în existența sa prezentă, dar nu scapă niciodată de consecințele greșelilor sale. Prosperitatea celui rău nu este decât momentană și, dacă nu ispășește astăzi, va ispăși mâine, în timp ce acela care suferă se află în procesul de ispășire a trecutului său. Nenorocirea care, la prima vedere, pare nemeritată își are, așadar, rațiunea de a fi, iar cel care suferă poate spune întotdeauna: «Iartă-mă, Doamne, pentru că am păcătuit.»
7. Suferințele din cauzele anterioare sunt, adesea, asemenea celor provenite din greșelile actuale, consecința naturală a greșelii comise; adică, printr-o justiție distributivă riguroasă, omul îndură ceea ce i-a făcut pe alții să îndure. Dacă a fost dur și inuman, va putea fi, la rândul său, tratat cu duritate și inumanitate; dacă a fost orgolios, va putea să se nască într-o condiție umilitoare; dacă a fost avar, egoist sau dacă a folosit în mod necorespunzător averea sa, va putea fi privat de cele necesare; dacă a fost un fiu rău, va putea suferi prin intermediul copiilor săi etc.
Astfel se explică, prin pluralitatea existențelor și prin destinația Pământului ca lume expiatorie, anomaliile pe care le prezintă repartizarea fericirii și a nenorocirii între cei buni și cei răi aici, pe Pământ. Această anomalie nu există decât în aparență, pentru că lucrurile sunt privite numai din punctul de vedere al vieții prezente; dar, dacă ne elevăm prin gândire astfel încât să cuprindem o serie de existențe, vom vedea că fiecăruia îi este dată partea pe care o merită, fără a aduce atingere celei care îi este atribuită în lumea Spiritelor, și că justiția lui Dumnezeu nu este niciodată întreruptă.
Omul nu trebuie să piardă niciodată din vedere că se află într-o lume inferioară, unde nu este menținut decât din cauza imperfecțiunilor sale.
La fiecare vicisitudine, trebuie să-și spună că, dacă ar aparține unei lumi mai avansate, aceasta nu s-ar întâmpla și că depinde de el să nu mai revină aici, pe Pământ, lucrând la propria sa ameliorare.
8. Tribulațiile vieții pot fi impuse unor Spirite împietrite sau prea ignorante pentru a face o alegere în cunoștință de cauză, dar ele sunt alese și acceptate în mod liber de Spiritele căite, care vor să repare răul pe care l-au făcut și să încerce să-l facă mai bine. Așa este cel care, îndeplinindu-și rău sarcina, cere să o reînceapă pentru a nu pierde beneficiul muncii sale. Aceste tribulații sunt, așadar, în același timp, ispășiri pentru trecutul care îl pedepsesc și probe pentru viitorul care îl pregătesc. Să-I mulțumim lui Dumnezeu care, în bunătatea Sa, îi acordă omului facultatea de a repara și nu îl condamnă în mod irevocabil pentru o primă greșeală.
9.Totuși, nu trebuie să se creadă că orice suferință îndurată aici, pe Pământ, este în mod necesar indiciul unei greșeli determinate; adesea, acestea sunt simple probe alese de Spirit pentru a-și desăvârși purificarea și a-și grăbi progresul. Astfel, ispășirea servește întotdeauna drept probă, dar proba nu este întotdeauna o ispășire; însă, fie probe, fie ispășiri, ele sunt întotdeauna semnele unei inferiorități relative, căci ceea ce este perfect nu mai are nevoie să fie supus probei. Un Spirit poate, așadar, să fi dobândit un anumit grad de elevare, dar, dorind să avanseze și mai mult, solicită o misiune, o sarcină de îndeplinit, pentru care va fi cu atât mai răsplătit, dacă va ieși victorios, cu cât lupta va fi fost mai penibilă. Astfel sunt, în mod special, acele persoane cu instincte bune în mod natural, cu suflet elevat, cu sentimente nobile înnăscute, care par să nu fi adus nimic rău din existența lor precedentă și care îndură, cu o resemnare cu totul creștină, cele mai mari suferințe, cerându-I lui Dumnezeu să le poată suporta fără murmur. Dimpotrivă, pot fi considerate drept ispășiri suferințele care provoacă murmure și îl împing pe om la revoltă contra lui Dumnezeu.
Suferința care nu exercită murmure poate fi, fără îndoială, o ispășire, dar este indiciul că ea a fost mai degrabă aleasă în mod voluntar decât impusă și dovada unei hotărâri ferme, ceea ce constituie un semn de progres.
10. Spiritele nu pot aspira la fericirea perfectă decât atunci când sunt pure: orice impuritate le interzice intrarea în lumile fericite. Astfel sunt pasagerii unei nave atinse de pestă, cărora le este interzisă intrarea într-un oraș până când se vor fi purificat. În diversele lor existențe corporale, Spiritele se despoaie, puțin câte puțin, de imperfecțiunile lor. Probele vieții fac să avanseze atunci când sunt suportate bine; ca ispășiri, ele șterg greșelile și purifică; sunt remediul care curăță rana și vindecă bolnavul; cu cât răul este mai grav, cu atât remediul trebuie să fie mai energic. Cel care suferă mult trebuie, așadar, să-și spună că avea multe de ispășit și să se bucure că va fi curând vindecat; depinde de el, prin resemnarea sa, să facă această suferință profitabilă și să nu-i piardă rodul prin murmurele sale, căci, altfel, ar trebui să o ia de la capăt.
Uitarea trecutului
11. În van se invocă uitarea ca un obstacol în calea posibilității de a profita de experiența existențelor anterioare. Dacă Dumnezeu a considerat potrivit să arunce un văl asupra trecutului, este pentru că aceasta trebuia să fie util. Într-adevăr, această amintire ar avea inconveniente foarte grave; ar putea, în anumite cazuri, să ne umilească în mod deosebit sau, de asemenea, să ne exalte orgoliul și, prin aceasta, să ne împiedice liberul arbitru; în toate cazurile, ar fi provocat o tulburare inevitabilă în relațiile sociale.
Spiritul renaște adesea în același mediu în care a trăit deja și se află în relație cu aceleași persoane, pentru a repara răul pe care li l-a făcut. Dacă ar recunoaște în ele persoanele pe care le-a urât, ura sa s-ar trezi poate din nou; și, în toate cazurile, s-ar simți umilit în fața celor pe care i-a ofensat.
Dumnezeu ne-a dat, pentru a ne ameliora, tocmai ceea ce ne este necesar și ne poate fi suficient: vocea conștiinței și tendințele noastre instinctive; El înlătură ceea ce ne-ar putea dăuna.
Omul aduce, la naștere, ceea ce a dobândit; se naște așa cum s-a făcut pe sine; fiecare existență este pentru el un nou punct de plecare. Puțin îi importă să știe ce a fost: dacă este pedepsit, înseamnă că a făcut rău; tendințele sale rele actuale sunt indiciul a ceea ce îi mai rămâne de corectat în sine și asupra acestui lucru trebuie să-și concentreze întreaga atenție, căci din ceea ce a corectat pe deplin în sine nu mai rămâne nicio urmă. Bunele rezoluții pe care le-a luat sunt vocea conștiinței, care îl avertizează asupra a ceea ce este bine sau rău și îi dă forța de a rezista tentațiilor rele.
De altfel, această uitare nu are loc decât în timpul vieții corporale. Revenit în viața spirituală, Spiritul își regăsește amintirea trecutului: nu este, așadar, decât o întrerupere momentană, asemenea celei care are loc în viața pământească în timpul somnului și care nu împiedică să ne amintim, a doua zi, ceea ce am făcut cu o zi înainte și în zilele precedente.
Nu numai după moarte Spiritul își recapătă amintirea trecutului său; se poate spune că nu o pierde niciodată, căci experiența dovedește că, în timpul încarnării, pe durata somnului corpului, atunci când se bucură de o anumită libertate, Spiritul are conștiința actelor sale anterioare; știe de ce suferă și că suferă pe bună dreptate; amintirea nu se șterge decât în timpul vieții exterioare, în relații. Dar, în lipsa unei amintiri precise, care i-ar putea fi penibilă și ar putea dăuna relațiilor sale sociale, el dobândește noi forțe în aceste momente de emancipare a sufletului, dacă a știut să profite de ele.
Motive de resemnare
12. Prin aceste cuvinte: «Fericiți cei suferinzi, căci vor fi consolați», Iisus indică, în același timp, compensația care îi așteaptă pe cei care suferă și resemnarea care îi face să binecuvânteze suferința ca pe preludiul vindecării.
Aceste cuvinte mai pot fi traduse astfel: «Trebuie să vă considerați fericiți că suferiți, pentru că durerile voastre de aici, de pe Pământ, sunt datoria greșelilor voastre trecute, iar aceste dureri, îndurate cu răbdare pe Pământ, vă scutesc de secole de suferință în viața viitoare. Trebuie, așadar, să fiți fericiți că Dumnezeu vă reduce datoria, permițându-vă să o achitați în prezent, ceea ce vă asigură liniștea pe viitor.»
Omul care suferă este asemenea unui datornic care datorează o sumă mare și căruia creditorul său îi spune: «Dacă îmi plătiți chiar astăzi a suta parte din ea, vă consider achitat de tot restul și veți fi liber; dacă nu o faceți, vă voi urmări până când veți fi plătit și ultimul obol.» Nu ar fi datornicul fericit să îndure tot felul de privațiuni pentru a se elibera, plătind numai a suta parte din ceea ce datorează? Nu îi va mulțumi creditorului său, în loc să se plângă de el?
Acesta este sensul acestor cuvinte: «Fericiți cei suferinzi, căci vor fi consolați»; ei sunt fericiți pentru că își achită datoria și, după achitarea ei, vor fi liberi.
Dar dacă, în timp ce ne achităm datoria de o parte, ne îndatorăm de cealaltă, nu vom ajunge niciodată la eliberare. Acum, fiecare nouă greșeală augmentează datoria, pentru că nu există niciuna, oricare ar fi ea, care să nu atragă după sine o pedeapsă forțată și inevitabilă; dacă nu este astăzi, va fi mâine; dacă nu este în această viață, va fi în cealaltă. Printre aceste greșeli, trebuie situată pe primul loc lipsa de supunere față de voința lui Dumnezeu; așadar, dacă, în aflicțiuni, murmurăm, dacă nu le acceptăm cu resemnare și ca pe ceva ce trebuie să fi meritat, dacă Îl acuzăm pe Dumnezeu de injustiție, contractăm o nouă datorie care ne face să pierdem beneficiul pe care l-am fi putut obține din suferință.
De aceea, va trebui să reîncepem, întocmai ca și cum unui creditor care ne presează i-am plăti sume în contul datoriei, în timp ce, de fiecare dată, ne-am împrumuta din nou de la el.
La intrarea sa în lumea Spiritelor, omul este încă asemenea muncitorului care se prezintă în ziua plății. Unora, stăpânul le va spune: «Iată plata pentru zilele voastre de muncă»; altora, celor fericiți pe Pământ, celor care vor fi trăit în trândăvie, care își vor fi pus fericirea în satisfacțiile amorului-propriu și în bucuriile lumești, le va spune: «Vouă nu vi se cuvine nimic, căci v-ați primit răsplata pe Pământ. Mergeți și reîncepeți-vă sarcina.»
13.Omul poate îndulci sau mări amărăciunea probelor sale prin maniera în care privește viața pământească. El suferă cu atât mai mult cu cât vede durata suferinței ca fiind mai lungă; acum, cel care se situează din punctul de vedere al vieții spirituale, cuprinde dintr-o singură privire viața corporală; o vede ca pe un punct în infinit, îi înțelege scurtimea și își spune că acest moment penibil trece foarte repede. Certitudinea unui viitor apropiat și mai fericit îl susține și îl încurajează și, în loc să se plângă, el mulțumește Cerului pentru durerile care îl fac să avanseze. Pentru cel care, dimpotrivă, nu vede decât viața corporală, aceasta îi pare interminabilă, iar durerea apasă asupra lui cu toată greutatea sa. Rezultatul acestui mod de a privi viața este acela de a diminua importanța lucrurilor acestei lumi, de a-l determina pe om să-și modereze dorințele și să se mulțumească cu situația sa, fără a o invidia pe cea a altora, de a atenua impresia morală a reversurilor și a decepțiilor pe care le resimte; el dobândește astfel un calm și o resemnare la fel de folositoare sănătății corpului ca și celei a sufletului, în timp ce, prin invidie, gelozie și ambiție, se supune de bunăvoie torturii și adaugă astfel noi suferințe și angoase mizeriilor scurtei sale existențe.
Suicidul și nebunia
14. Calmul și resemnarea dobândite din modul de a privi viața pământească și din credința în viitor îi dau spiritului o seninătate care este cel mai bun mijloc de protecție împotriva nebuniei și a suicidului. Într-adevăr, este cert că majoritatea cazurilor de nebunie se datorează comoțiilor produse de vicisitudinile pe care omul nu are forța să le suporte; dacă, așadar, prin modul în care Spiritismul îl face să privească lucrurile acestei lumi, el întâmpină cu indiferență, chiar cu bucurie, reversurile și decepțiile care, în alte împrejurări, l-ar fi adus la disperare, este evident că această forță, care îl situează deasupra evenimentelor, îi prezervă rațiunea de zguduirile care, fără ea, ar fi cutremurat-o.
15. La fel se întâmplă și în cazul suicidului; dacă îi exceptăm pe cei care se sinucid în stare de ebrietate sau de nebunie și care pot fi numiți inconștienți, este cert că, oricare ar fi motivele particulare, suicidul are întotdeauna drept cauză o nemulțumire; acum, cel care este sigur că nu va fi nefericit decât o zi și că în zilele următoare îi va fi mai bine are cu ușurință răbdare; el nu disperă decât dacă nu vede niciun sfârșit al suferințelor sale. Ce este, așadar, viața omenească în raport cu eternitatea, dacă nu cu mult mai puțin decât o zi? Dar, pentru cel care nu crede în eternitate, care crede că totul se sfârșește odată cu viața, dacă este copleșit de mâhnire și nenorocire, nu vede sfârșitul acestora decât în moarte; nesperând nimic, consideră cu totul firesc, chiar foarte logic, să-și scurteze suferințele prin suicid.
16.Incredulitatea, simpla îndoială cu privire la viitor, într-un cuvânt, ideile materialiste sunt cei mai puternici factori care incită la suicid: ele generează lașitatea morală. Iar când vedem oameni de știință sprijinindu-se pe autoritatea cunoașterii lor pentru a se strădui să le demonstreze auditorilor sau cititorilor lor că nu au nimic de așteptat după moarte, nu înseamnă că îi conduc oare la concluzia că, dacă sunt nefericiți, nu au nimic mai bun de făcut decât să se omoare? Ce le-ar putea spune pentru a-i abate de la aceasta? Ce compensație le-ar putea oferi? Ce speranță le-ar putea da? Nimic altceva decât neantul. De unde trebuie să concluzionăm că, dacă neantul este singurul remediu radical, singura perspectivă, este mai bine să cădem în el imediat decât mai târziu și, astfel, să suferim mai puțin timp.
Propagarea ideilor materialiste este, așadar, otrava care inoculează în mintea unui mare număr de oameni gândul suicidului, iar cei care se fac apostolii acestor idei își asumă o responsabilitate teribilă. Prin Spiritism, îndoiala nemaifiind permisă, perspectiva asupra vieții se schimbă; credinciosul știe că viața se prelungește indefinit dincolo de mormânt, dar în condiții cu totul diferite; de aici, răbdarea și resemnarea, care îndepărtează în mod firesc gândul suicidului; de aici, într-un cuvânt, curajul moral.
17. Spiritismul are, în această privință, încă un alt rezultat la fel de pozitiv și, poate, mai determinant. El ni-i arată pe cei care s-au sinucis venind ei înșiși să dea seamă de situația lor nefericită și să dovedească faptul că nimeni nu violează fără să fie pedepsit legea lui Dumnezeu, care îi interzice omului să-și abrevieze viața. Printre cei care s-au sinucis, există unii a căror suferință, deși este doar temporară în loc să fie eternă, nu este mai puțin teribilă și este de natură să dea de gândit oricui ar fi tentat să plece de aici înainte de ordinul lui Dumnezeu.
Spiritistul are, așadar, drept contrapondere la gândul suicidului mai multe motive: certitudinea unei vieți viitoare, în care știe că va fi cu atât mai fericit cu cât va fi fost mai nefericit și mai resemnat pe Pământ; certitudinea că, abreviindu-și viața, ajunge tocmai la un rezultat cu totul diferit de cel pe care îl spera; că se eliberează de un rău pentru a avea parte de unul mai grav, mai îndelungat și mai teribil; că se înșală dacă crede că, ucigându-se, va ajunge mai repede în Cer; că suicidul este un obstacol în calea reunirii sale, în lumea cealaltă, cu ființele dragi pe care spera să le regăsească acolo; de unde consecința că suicidul, neaducându-i decât decepții, este contrar propriilor sale interese.
De asemenea, numărul suicidelor împiedicate prin Spiritism este considerabil și se poate concluziona că, atunci când toată lumea va fi spiritistă, nu va mai exista suicidere conștientă. Comparând, așadar, rezultatele doctrinelor materialiste și spiritiste numai din punctul de vedere al suicidului, constatăm că logica uneia conduce la acesta, în timp ce logica celeilalte îndepărtează de el, ceea ce este confirmat de experiență.
Taban E. Bianca – Evanghelia după Spiritism
Societatea Spiritistă Română
