Charles Robert Richet
Charles Robert Richet s-a născut la Paris la 25 august 1850, fiul lui Alfred Richet, profesor de clinică chirurgicală la Sorbona și a soției sale Eugenia. A studiat în orașul natal, absolvind ca Doctor în medicină în 1869. Doctor în științe în 1878 și profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Paris începând cu 1887. A fost un om care s-a dedicat științei.
Timp de 24 de ani, între 1878 și 1902, a fost redactorul Revistei Științifice, iar din 1917 coeditor al Revistei de Fiziologie și Patologie Generală. A publicat articole despre fiziologie, chimie, patologie experimentală…
În fiziologie a studiat mecanismele de termoreglare la animalele cu sânge cald.
Înainte de investigațiile sale (1885 – 1895) asupra polipneei și tremurul din cauza temperaturilor, se cunoșteau foarte puține metode prin care animalele lipsite de transpirația pielii se pot proteja de excesul de căldură și cum se puteau încălzii singure.
În terapia experimentală, Richet a demonstrat în 1888 că sângele animalelor vaccinate împotriva unei infecții, protejează împotriva acesteia. Aplicând aceste principii tuberculozei, a făcut prima injecție seroterapică la om pe 6 decembrie 1890.
În 1902, numește reacția alergică gravă cu termenul de anafilaxie. Astfel, a putut afirma că sensibilitatea dezvoltată de un organism după primirea unei injecții parenterale cu o substanță coloidă, substanță proteică sau toxină, modifică în mod permanent constituția chimică a fluidelor corporale. De asemenea, a descoperit că simptomele și semnele unei reacții anafilactice sunt întotdeauna aceleași, indiferent de substanța care o produce: hipotensiune arterială, scăderea temperaturii, dispnee, paralizia anumitor funcții cerebrale etc.
Aplicațiile anafilaxiei în medicină sunt extrem de numeroase. Mai târziu, a demonstrat fenomenele de anafilaxie pasivă și anafilaxie în vitro. Majoritatea lucrărilor de fiziologie ale lui Charles Robert Richet, publicate în diverse reviste științifice au fost din nou compilate și publicate în Travaux du Laboratoire de la Faculté de Médecine de Paris (Alcan, Paris, 6 volume 1890 -1911).
Pe când a fost profesor de fiziologie la Sorbona, membru al Institutului din Franța și președinte al Societății de Biologie, i s-a acordat, la 11 decembrie 1913, Premiul Nobel pentru Medicină ca urmare a cercetărilor făcute despre anafilaxie.
A fost cunoscut de asemenea ca fondator al metapsihicii. Charles Richet a avut un rol fundamental în procesul de revelare a fenomenelor psihice, o lume necunoscută până atunci. În 1905, atunci când era președinte al Societății de Investigații Psihice din Londra, a propus numele de metapsihică la acest ansamblu de cunoștințe. A definit-o astfel: «o știință care are ca obiectiv fenomenele mecanice sau fenomenele psihologice, datorate unor forțe care par inteligente sau forțe necunoscute, latente în inteligența umană.»
După patruzeci de ani de muncă psihică în 1922, Charles Richet și-a publicat concluziile în voluminosul său Tratat de metapsihică. Apoi, a urmat cartea Al șaselea simț al nostru în 1928 și mai târziu, Posteritatea și Premoniția în 1931. Ultima sa operă a fost Marea Speranță, publicată în 1933.
Tratatul de metapsihică, cea mai cunoscută lucrarea sa, este un veritabil arsenal de fapte și descrieri detaliate de experiențe psihice, descrieri istorice și clasificări care au ajutat foarte mult la dezvoltarea metapsihicii. Cea mai mare contribuția a sa, fără nicio îndoială, a fost studiul ectoplasmei, responsabilă de așa numitele fenomene de materializare.
A fost cel care pentru prima dată, a numit substanța care emana din mediumurile de efecte fizice, ectoplasmă, referindu-se în acel moment la fluidele care emanau din Eusapia Paladino (una din cele mai mari mediumuri din Istoria Spiritismului): «Sunt acele formațiuni difuze pe care le numesc ectoplasme, pentru că ele par să iasă din corpul Eusapiei.»
În una din experiențele făcute cu mediumul Marthe Béraud, Charles Richet și Gabriel Delanne au făcut ca la «materializare» să sufle aer din plămâni printr-o soluție apoasă de bariu, folosind un mic tub. Rezultatul a avut ca obiectiv perturbarea lichidului, revelând prezența dioxidului de carbon, un fenomen specific organismelor vii normale.
A menținut contactul nu numai cu Gabriel Delanne, ci și cu Gustavo Geley, Ernesto Bozzano și mulți alți. Acesta din urmă, bun prieten cu el, intră în controverse în domeniul științei. Bozzano în cartea sa Metapshica Umană în ultimul capitol, denumit Răspunsuri la anumite obiecții generale, obiectează unele poziții ale lui Charles Richet, afirmând: «… Nu trebuie să ascund faptul că printre cei care gândesc astfel se numără și prof. Charles Richet, pe care îl cinstesc și îl admir sincer.»
Metapsihica lui Richet a fost împărțită în următoarele fenomene:
- Criptestezie (luciditatea autorilor antici); adică o facultate de cunoaștere care este diferită de facultățile de cunoaștere senzoriale normale.
- Telechinezie; adică o acțiune mecanică diferită de forțele mecanice cunoscute, care se exercită fără contact, la distanță, în determinate condiții asupra obiectelor sau a persoanelor.
- Ectoplasmie (materializarea autorilor antici); adică, formarea diferitelor obiecte care cel mai adesea par să iasă din corpul uman și care capătă aspectul unei realități materiale (haine, voaluri, corpuri vii).
Pentru el, metapsihica era pe punctul de-a fi considerată o nouă psihologie. În Tratatul său, Richet a clasificat istoria fenomenologiei metapsihice în patru perioade:
- Perioada mitică, de la originile istorice până la Mesmer (1776);
- Perioada magnetică, de la Mesmer până la Fox sisters (1847):
- Perioada Spiritică, de la Fox Sister până la William Crookes (1872);
- Perioada științifică, care începe cu William Crookes până în zilele noastre.
Charles Richet a clasificat fenomenele metapsihice în două grupe generale:
- Fenomene subiective, care se întâmplă exclusiv în zona psihică, fără nicio acțiune dinamică asupra obiectelor materiale (cu ani înainte, Allan Kardec le-a numit Fenomene inteligente);
- Fenomene obiective, a căror manifestare presupune acțiunea fizică asupra obiectelor materiale (în limbajul spiritist, Fenomene fizice).
Această clasificare se folosește și astăzi.
RICHET ȘI SPIRITISMUL
Charles Richet nu s-a declarat niciodată spiritist, ci un student al fenomenelor metapsihice. Cu toate acestea, În Tratatul de metapsihică îi rezervă două pagini lui Allan Kardec și contribuției spiritiste, chiar dacă este în dezacord, afirmând următoarele: «Spiritiștii doreau să amestece religia cu știința, iar acest lucru era în marele detriment al științei.»
Ca om de știință înclinațiile sale erau mai mult ca evidente și e de înțeles opinia sa.
Spiritismul ca filozofie spiritualistă înglobă câte puțin din fiecare știință, iar aceasta datorită faptului că în Univers totul se înlănțuie și pentru că era nevoie de o doctrină care să unească religia și știința, pentru ca Umanitatea să progreseze în direcția stabilită de Dumnezeu.
A parcurs un drum distinct, fără să fie atât de necunoscător și care îl situează în categoria de inițiator romantic al metapsihicii, recunoscând în Kardec, pe care îl numește Dl. H. Rivail, o anumită apreciere pentru cercetarea științifică, ceea ce l-a făcut să creadă că comunicările spiritelor prin intermediul mediumurilor erau lipsite de erori, când acestea emanau de la Spirite bune.
În introducerea din Tratatul său de metapsihică, a doua ediție, Richet citează spiritiștii care la acea vreme acordau puțină importanță lucrării sale, deoarece credeau că totul a fost scris.
Richet scria: «dacă spiritiștii ar fi corecți, ar recunoaște că tentativa mea de-a aduce în ordinea faptelor științifice toate fenomenele care constituie baza credinței lor, ar merita o oarecare indulgență.»
Richet, în domeniul științific, a fost un adevărat geniu și chiar dacă nu s-a declarat a fi spiritist a participat din punct de vedere științific pentru a demonstra fenomenele spiritiste și a le oferii o susținere științifică, fapt care îl face să fie unul dintre primi cercetătorii al fenomenelor spiritiste.
A dezîncarnat la Paris la 4 decembrie 1935.
