Eu nu am venit să distrug legea

EVANGHELIA DUPA SPIRITISM

CAPITOLUL I

EU NU AM VENIT SĂ DISTRUG LEGEA

Cele trei revelații: Moise; Hristos; Spiritismul. – Alianța științei și a religiei. – Instrucțiunile Spiritelor: Noua era.

Să nu credeți că am venit să distrug legea sau profeții; nu am venit să le distrug, ci să le împlinesc; – căci cu adevărat vă spun, că până nu vor trece cerul și pământul, nu va trece din lege nici o iotă, nici un punct, fără ca totul să se împlinească perfectamente. (Sfântul Matei, cap. V, v. 17, 18.)

Moise

Legea mozaică are două părți distincte: legea lui Dumnezeu promulgată pe Muntele Sinai și legea civilă sau disciplinară stabilită de Moise; una este invariabilă; cealaltă, adecvată obiceiurilor și caracterului poporului, se schimbă cu timpul.

Legea lui Dumnezeu este formulată în următoarele zece porunci:

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din Egipt, din casa servituți. – Nu vei avea alți dumnezei străini înaintea mea. Nu vei avea nicio imagine cioplită, nici o figură care există sus în ceruri și nici jos pe pământ, nici din ceea ce este în apele de sub pământ. Nu le vei adora și nici nu le vei da cult suveran.
Nu vei lua numele Domnului Dumnezeului tău în van.
Amintește-ți să sanctifici ziua de sâmbătă.
Onorează pe tatăl tău și mama ta, ca să trăiești mult timp pe pământ, pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da.
Nu vei ucide.
Nu vei comite adulteriu.
Nu vei fura.
Nu vei da mărturie falsă contra aproapelui tău.
Nu vei dori soția aproapelui tău.
Nu vei râvni casa aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui și nici unul din lucrurile care îi aparțin.

Această lege este a tuturor timpurilor și tuturor țărilor și are, tocmai din acest motiv, un caracter divin. Toate celelalte legi au fost stabilite de Moise, obligat să mențină cu frică în popor naturalmente tulburat și indisciplinat, în care a trebuit să combată abuzurile înrădăcinate și prejudecățile dobândite din sclavia Egiptului. Pentru a da autoritate legilor sale, a trebuit să le atribuie o origine divină, așa cum au făcut toți legiuitorii popoarelor primitive; autoritatea omului trebuia să se sprijine pe autoritatea lui Dumnezeu; dar numai ideea unui Dumnezeu teribil putea impresiona oamenii ignoranți, la care simțul moral și sentimentul de exchizită justiție, erau încă puțin dezvoltate. Este destul de evident că cel care pusese în comandamentele sale: «Nu vei ucide; nu vei face rău aproapelui tău,» nu s-a putut contrazice făcând din exterminare o datorie. Legile mozaice, propriu-zise, avea un caracter esențialmente tranzitoriu.

Hristos

Isus nu a venit să distrugă legea, adică, legea lui Dumnezeu. A venit să o împlinească, mai bine spus, să o dezvolte, să-i dea adevăratul sens și să o adapteze gradului de avansare al oamenilor; de aceea se găsește în această lege principiul îndatoririlor față de Dumnezeu și față de aproape, care este baza doctrinei sale. Cât despre legile lui Moise propriu-zise, dimpotrivă, Isus le-a modificat profundamente, atât în fond cât și ca formă. În mod constant, a combătut abuzul de practici exterioare și falsele interpretări, și nu le-a putut supune unei reforme mai radicale decât reducându-le la aceste cuvinte: «Iubește pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile și pe aproapele tău ca pe tine însuți» spunând: «Aceasta este toată legea și profeții»

Cu aceste cuvinte: «Până nu vor trece cerul și pământul, nu va trece din lege nici o iotă,» Isus a vrut să spună că era necesar ca legea lui Dumnezeu să-și primească împlinirea, adică, să fie practicată pe tot pământul, în toată puritatea sa, cu toate dezvoltările și toate consecințele sale. Căci, de ce ar fi servit să fi stabilit această lege, dacă ar rămâne privilegiul câtorva oameni sau chiar al unui singur popor? Toți oamenii, fiind copiii lui Dumnezeu, sunt, fără distincție, obiectul unei aceleiași solicitudini.

Dar rolul lui Iisus nu a fost simplamente acela de un legiuitor moralist, fără altă autoritate decât cuvântul său; a venit să împlinească profețiile care au anunțat venirea sa; a obținut autoritatea din natura excepțională a Spiritului său și din misiunea sa divină; a venit să-i învețe pe oameni că adevărata viață nu este pe pământ, ci în împărăția cerurilor; să-i învețe calea care conduce acolo mijloacele de a se reconcilia cu Dumnezeu și să-i facă să presimtă calea lucrurilor viitoare pentru împlinirea destinelor umane. Cu toate acestea, nu a spus totul și în multe puncte s-a limitat să depună germenul adevărurilor despre care el însuși a declarat că nu pot fi încă înțelese; a vorbit despre toate, dar în termeni mai mult sau mai puțin explicite; pentru a înțelege sensul ascuns al anumitor cuvinte, era necesar ca noi idei și cunoștințe noi să vină să ofere cheia, iar aceste idei nu puteau veni înaintea unui anumit grad de maturitate a spiritului uman. Știința trebuia să contribuie puternic la ecloziunea și dezvoltarea acestor idei; a fost deci necesar să se acorde științei timp pentru a progresa.

Spiritismul

Spiritismul este noua știință care vine să reveleze oamenilor, cu probe irecuzabile, existența și natura lumii spirituale, și relațiile sale cu lumea corporală; ne-o prezintă, nu ca pe un lucru supranatural, ci, dimpotrivă, ca pe una dintre forțele vii și care neîncetat acționează în natură, ca sursă a unor multitudini de fenomene până acum neînțelese și relegate, din acest motiv, la domeniul fantasticului și al minunatului. La aceste relații face aluzie Hristos în multe circumstanțe și de aceea multe lucruri pe care le-a spus au rămas ininteligibile sau au fost în mod fals interpretate. Spiritismul este cheia cu ajutorul căruia se explică totul cu ușurință.
Legea Vechiului Testament este personificată în Moise; cel al Noului Testament este în Hristos; Spiritismul este a treia revelație a legii lui Dumnezeu, dar nu este personificată în niciun individ, pentru că este produsul învățăturii date, nu de un om, ci de Spirite, care sunt vocile cerului, în toate punctele pământului și printr-o mulțime de nenumărați intermediari; este, într-un fel, o ființă colectivă care cuprinde ansamblul ființelor din lumea spirituală, venind fiecare să aducă oamenilor tributul luminii lor pentru a-i face să cunoască această lume și soarta care îi așteaptă acolo.
Așa cum Hristos a spus: « Nu vin să distrug legea, ci să o împlinesc» spiritismul spune de asemenea: «Nu vin să distrug legea creștină, ci să o împlinesc.» Nu învață nimic contrar a ceea ce a învățat Hristos, ci dezvoltă, completează și explică, în termeni clari pentru toată lumea, ceea ce a fost spus doar de o formă alegorică; vine să împlinească, în timpurile prezise, ceea ce Hristos a anunțat și să pregătească împlinirea lucrurilor viitoare. Este, așadar, opera lui Hristos, pe care el însuși o prezidează, așa cum a anunțat, precum și regenerarea care se operează și pregătirea Domniei lui Dumnezeu pe pământ.

Alianța științei și a religiei

Știința și religia sunt cele două leviere ale inteligenței umane; una revelează legile lumii materiale, iar cealaltă legile lumii morale; dar cum atât una cât și cealaltă, au același principiu, care este Dumnezeu, nu se pot contrazice; dacă una este negația celeilalte, una necesarmente are dreptate, iar cealaltă nu, pentru că Dumnezeu nu poate dori distrugerea propriei sale opere. Incompatibilitatea care s-a crezut văzută între aceste două ordine de idei se datorează lipsei de observație și la prea mult exclusivism de ambele părți; un conflict care a dat naștere la neîncredere și intoleranță.

Au venit timpurile când trebuie să-și primească învățăturile lui Hristos complementul: în care vălul aruncat în mod deliberat peste unele părți ale acestei învățături trebuie să fie ridicat; în care știința, încetând să fie în mod exclusiv materialistă, trebuie să țină cont de elementul spiritual și în care religia, încetând să ignore legile organice și imuabile ale materiei, aceste două forțe, sprijinindu-se una pe cealaltă vor merge de concert și își vor presta ajutor reciproc. Atunci religia, cum nu mai primește dezmințirea științei, va dobândi o putere inebranlabilă, pentru că va fi în conformitate cu rațiunea și pentru că nu i se va putea opune irezistibila logică a faptelor.

Știința și religia nu au putut să se înțeleagă până în prezent, pentru că, luând fiecare în considerare lucrurile din punctul său de vedere exclusiv, s-au respins reciprocamente. Lipsea ceva care să umple golul care le separă, o punte de legătură care să le apropie; această punte de legătură se află în cunoașterea legilor care guvernează lumea spirituală și relațiile sale cu lumea corporală, legi la fel de imuabile ca și cele care reglementează mișcarea astrelor și existența ființelor. Odată ce aceste relații sunt constante prin experiență o nouă lumină s-a făcut; credința se adresează rațiunii, rațiunea nu a găsit nimic ilogic în credință și materialismul a fost învins. Dar în aceasta, ca în toate lucrurile, există oameni care rămân în urmă, până când sunt duși de mișcarea generală care îi strivesc, dacă opun rezistență în loc să abandoneze. Este o adevărată revoluție morală care se operează în acel moment și care afectează spiritele; după ce a fost elaborat mai bine de optsprezece secole, atinge deplina sa realizare și va marca o nouă eră pentru umanitate. Consecințele acestei revoluții sunt ușor de prezis; trebuie să aducă în relațiile sociale, inevitabile modificări și nu stă în puterea nimănui să se opună, pentru că sunt în planurile lui Dumnezeu și pentru că sun consecințele legii progresului, care este o lege a lui Dumnezeu.