Precursor al Spiritismului
“Mergi fiul meu, drumul e deschis în fața ta; eu am să merg în urma ta pentru a te susține”
Ieronim de Praga
Din acest moment, Ieronim de Praga îl va numi pe Leon Denis “fiul meu”. Denis răsplătindu-i tratamentul, îl va denomina “tatăl meu”.
Viața lui Ieronim din Praga este atât de inseparabilă în prima jumătate de viață, de reformatorul englez John Wycliffe, iar în a doua jumătate a vieții, de reformatorul ceh Jan Hus. Între John și Jan trasează traiectoria sa istorică, care începe într-o clasă la Oxford și se termină într-un pumn de cenușă, pe care curenții Dunării o poartă în direcția mării.
Ieronim s-a născut în Praga, Jan Hus în Hussinetz, Boemia. S-au cunoscut în fragedă tinerețe, dar s-au separat când Hus s-a decis să intre la ordine și Ieronim a plecat în Anglia, înscriindu-se la Oxford. El avea să se întoarcă ani mai târziu, aducând deja flacăra pe care o va comunica altora, lucru care va ascensiona focurile din piața publică din Konstanza.
Ieronim era inteligent, energic, genial. Când a ajuns în Anglia, au trecut mai puțin de zece ani de când Wycliffe a murit în parohia sa din Lutterworth, unde, tot predicând cu aceeași convingere exacerbată a fost culminat de o apoplexie. Dar, el continua viu, aproape palpabil printre zidurile Oxfordului. Istoria luptelor sale, vehementele sale scrierii au circulat intens printre portofoliile Universității. Wycliffe nu era doar un om al adevărului, ci era, de asemenea, un patriot.
Când Eduard al II-lea a răspuns, revoltat, la legitimitatea pe care de la Juan fără Pământ, Sfântul scaun o exige ca omagiu feudal pentru suveranii englezi, eroul național s-a alăturat teologului și predicatorului. Parlamentul deja s-a pronunțat contra acelei plăți. O delegație a fost trimisă la Grigore al XI-lea pentru a discuta și reglementa chestiunea, iar numele lui Wycliffe se găsea al doilea în acea comisie reală. În Bruges cei 7 ambasadori reali se reuneau pentru a conferi cu trei comisari din Roma. Rezultatele nu au fost favorabile prezumțiilor reale și Wycliffe a părăsit dezbaterea, în mod special, informat de vicleșugurile, șiretlicurile și manevrele curții papale.
La întoarcere, a exprimat în mod deschis punctul său de vedere despre biserică și papă. Wycliffe era o personalitate înflăcărată și de fiecare dată când ocupa catedra la Oxford, izbucnea câte un incendiu. Bucurându-se de cel mai mare sprijin al Universității, nu se sfia când trebuia să vorbească. A început prin a ataca ordinele cerșitorești care au atins o imensă dominare asupra spiritului superstițios al populațiilor.
Ieronim a citit impetuos remarcabila carte “Trialogul” în care Wycliffe a introdus trei interlocutori: Adevărul, Minciuna și Prudența. Un incredibil denunț se făcea acolo.
Pentru a motiva jurisdicția pe care biserica o aroga asupra conștiințelor, teologii invocau un text vag din Scripturi, cel în care era dat apostolilor puterea de a uni sau dezuni, în alți termeni, de a absolvi sau condamna, fie în mod gratuit, fie într-un fel s-au altul condițiile stabilite. Indulgențele erau depline sau parțiale. Cele depline obțineau remisiunea la toate pedepsele temporale. Acestea costau bani buni, pentru că erau relaționate cu cele mai bune locuri și mai apropiate, de partea dreaptă a Tronului pe care este așezat Dumnezeu Tatăl. Dar, erau indulgențe accesibile tuturor pungilor. Erau de la 40 la 100 de zile, de la 7 la 10 ani. De exemplu, 40 de zile de indulgență, dispensau de 40 de zile de suferință în purgatoriu. În concluzie, doar mergea în infern cine……nu avea bani. Și, de aceea, au fost cazuri de persoane care și-au ipotecat proprietățile la ordinele religioase pentru o concesiune a perpetuității. Iar, cel mai trist era că ordinele acceptau această negociere nefastă. Wycliffe scria:
-În limbajul bunului simț, nu înseamnă decât un trafic care presupune o abilitate atât pentru una din părți, precum și credulitatea celeilalte.
Acum, Ieronim venea de pe Continent și Continentul era literalmente infestat. Indulgențele papale erau vândute pe băncile din piață lângă legume.
Wyclieffe nu a iertat nici prezentul, dar nici trecutul:
-Se consideră victime sufletele rănite, iar focurile sunt sanctificate. Erezia îngrașă sângele biserici și triumfă!
Inocențiu al III-lea acordase indulgențe depline tuturor bandiților din Europa care au fost dispuși să asasineze albigenzi. Alexandru al VI-lea a fost cel mai bun negustor de care lumea occidentală a auzit vorbindu-se și nu neglijase articolul indulgențelor. El a inundat lumea creștină și le vânduse chiar și evreilor. Cu acea muniție va cuceri România. Când, pentru a face război, Iulius al II-lea a trebuit să facă comerțul indulgențelor să funcționeze, l-a găsit atât de discreditat, încât a trebuit să inventeze noi mijloace pentru a le lansa în circulație. Au fost scoase la licitație și vândute în piață publică.
Ordinele religioase au fost convocate să concureze pentru emiterea acelei monede diviza, iar în concurența stabilită, franciscani erau în avantaj față de ceilalți concurenți. Au exploatat Italia fără mare succes, peninsula era saturată de semnături pontificale. Franța era în război cu Sfântul Scaun și era deja foarte puternic afectată de incredulitate. Perceptori s-au extins prin Germania și și-au stabilit piața la poarta Saxoniei. Foarte repede au câștigat Europa centrală.
Ieronim închise cartea și clătină din cap. Era perfect, era exact. S-a dedicat lecturii predicilor scrise. Erau toate un atac îndrăzneț la supremația Romei, la ierarhia Bisericii, la suprimarea clerului secular, la dreptul pe care Papa și l-a atribuit elevării impozitelor la popoare.
Wycliffe l-a numit pe Papă Antihrist, preot rău, corupt, hoț. Roma a reacționat și îndrăznețul renovator a fost citat să se prezinte în fața curții ecleziastice reunită în biserica Sf. Paul din Londra. Wycliffe s-a prezentat în ziua indicată, însoțit de Juan de Gaunt, Ducele de Lancaster și Lordul Henry Percy, prim mareșal. O violentă altercație s-a ridicat imediat, transformându-se într-un tumult, iar părțile s-au separat fără să fi reușit să rezolve nimic.
Mai mult, o bulă de Grigore al XI-lea, în 1377, ordonase Arhiepiscopului de Canterbury și episcopului Londonez să-l citeze pe Wycliffe în fața sa și să-l interogheze, menținându-l sub supraveghere. Procesul verbal al interogatului trebuia trimis la Roma. Alte scrisori, cu aceiași dată, au fost trimise regelui și universității, solicitând asistența ambilor în acea chestiune. Între timp, înainte ca bulele să ajungă în Anglia, Eduard a murit.
Wycliffe a fost citat a treia oară. S-a prezentat și, la fel ca în primul sinod, condamnarea nu a fost pronunțată. Oameni a invadat Capela Arhiepiscopiei, unde s-a reunit adunarea. În mijlocul acelei multitudini, trimis de regina-mamă, s-a prezentat Dl. Lewis Cliford, cu ordine de a interzice judecătorilor să efectueze procedurile, Wycliffe a fost eliberat cu simplu angajament de-a se abține de la predicarea doctrinelor sale eretice.
Cu toate acestea, circumstanțele erau în favoarea lui. A fost momentul când ecloza marea schismă a Occidentului. A promis că nu va predica, ei bine, atunci va scrie! Imediat a publicat un tratat : despre Papa Roman sau a Schismei Papilor, în care propunea regilor creștini să profite de învățătura pe care Divina Providență le-a oferit-o pentru a se sustrage de la jugul Romei. Acea scriere a fost urmată de multe altele, atât în latina, cât și în engleză, inspirate de aceleași sentimente.
Între timp, un eveniment neprevăzut s-a întors contra reformatorului. Agitația religioasă a provocat o contra-lovitură: o agitație de ordin politic. Discipoli lui Wycliffe, scoțând consecințele logice ale mișcării, i-au revoltat pe oamenii din mediul rural, încurajându-i să rupă cătușele servituții feudale. Un predicator înflăcărat, John Ball și câțiva oameni îndrăzneți, printre care Wat Tyller și Jacob Stare, au dat semnalul unei insurecții formidabile, care a adus o mică multitudine de țărani la Londra. Arhiepiscopul de Canterbury, contrar pretențiilor maselor și-a făcut loc printre mulțime și pe neașteptate, în mijlocul mișcării a fost masacrat de gloata indignată.
Wycliffe nu a luat parte la acele mișcări populare pe care le-a dezaprobat, dar, a fost totuși considerat unul din principali incitatori. Reacția domnilor feudali, care până atunci l-au sprijinit, nu s-a făcut așteptată.
Cu toate acestea, la catedra sa din Oxford, Wycliffe, în acel moment, dădea cel mai periculos pas al său: ataca dogma transsubstanțierii.
Conform doctrinei catolice, pâinea și vinul pe care preotul consumă, ostia pe care oferă credincioșilor, conțin într-adevăr trupul și sângele lui Isus Cristos, natura sa dublă, umană și divină. De fapt, realitatea substanței pâinii și vinului dispare și, rămân doar aparențele, existând o transsubstanțiere, adică o schimbare de substanță. Este unul dintre cele șapte sacramente ale credinței catolice și unul din cele mai impenetrabile mistere ale sale.
În cele paisprezece propuneri, Wycliffe detestă ipocrizia irațională. Un consiliu ecleziastic, prezidat chiar de cancelar a condamnat propunerile sale în unanimitate și a emis împotriva lui ordinul de închisoare și excomunicare. Alt sinod a fost convocat, de data aceasta sub președinția celui mai înverșunat inamic al lui Wycliffe, Courtney. Dintre propunerile lui Wycliffe împotriva transsubstanțierii, zece au fost considerate eretice și patru eronate. Măsurile luate pentru propagarea acestor doctrine au fost din cele mai riguroase.
La șefii tuturor districtelor le-au fost expediate ordine să pună predicatorii ereziei în închisoare și să îi țină acolo până când sunt satisfăcute exigențele Bisericii.
Deși, un mare număr de adepți ai lui Wycliffe au fost duși în temniță, este surprinzător faptul că nici o persecuție nu a fost dusă la bun sfârșit contra autorului acestei erezii. Se presupune că protecția Ducelui de Lancaster l-a cruțat.
În noiembrie din 1382, cu independența sa obișnuită, Wycliffe prezintă regelui și Parlamentului un apel contra sentinței sinodului. Memoriul său justificativ conținea o largă plângere împotriva oamenilor Bisericii și prelatului. Reafirma că nu credea în adevărata prezență a lui Isus în euharistie și a reclamat a fi persecutat de ipocriți detestabili, de preoți răi, corupți, infideli credinței lui Dumnezeu.
El a fost imediat citat să se prezinte în fața prelatului, de data aceasta în Oxford, pentru a justifica opiniile sale. Lancaster, văzând că atacă deschis credința în mod comun acceptată și punctele considerate sacre de dogmă, după ce la suplicat pe Wycliffe să retracteze sau cel puțin, să nu facă publice asemenea sentimente, și-a retras public protecția sa.
Wycliffe a fost condamnat. Abandonează atunci Oxfordul, retrăgându-se la Lutterworth unde a rămas până la moartea sa, survenită doi ani mai târziu. Aceasta este moștenirea independenței spiritului și a iubirii necondiționate pentru adevăr pe care Ieronim și Jan Hus a trebui să o moștenească și pentru care vor plăti cu viața.
Deshumarea lui John Wycliffe
În Oxford, Ieronim a avut un om blând ca coleg de studii Foulfish. Foulfish s-a întors la Boemia înaintea lui Ieronim și a fost primul care a vorbit la Jan Hus, atunci deja notabil pentru talentul său și pentru cunoștințele sale, despre Wycliffe și opera sa.
Abandonând Oxfordul, Ieronim a făcut practică în diverse universități europene, făcându-se remarcat prin elocvența și cultura sa. La Paris a susținut o polemică cu Gerson care, mai târziu, nu aveau să o uite în consiliu din Konstanza. La Viena, Ieronim a fost întemnițat pentru că a fost denunțat de Biserică ca discipol al lui Wycliffe. Eliberat la cererea Universității din Praga, s-a întors în țara sa, urmând să-l întâlnească pe vechiul său prieten Hus, rector la Universitate și duhovnicul Reginei Sofia, soția Regelui Wenceslau.
Ieronim a cedat la elocvența și la entuziasmul religios a prietenului său din copilărie. Austeritate obiceiurilor de Jan Hus, aliată cu cunoștințele sale, precum și eminența funcțiilor sale, i-a conferit o mare influență și o autoritate aproape egală cu cea a puternicului arhiepiscop de Praga.
Chiar înainte de a se lăsa prins de ideile lui Wycliffe, Hus era impresionat că în predicile lui denunța viciile și lăcomia prelatului, fastul și tirania clerului, scandalurile, simonia vânzărilor de indulgențe, exploatarea pecuniară a falselor minuni, acele acuzații bine fondate și care de-a lungul Evului Mediu, au fost subiectul predicării iluștrilor creștini.
Discuțiile și dezbaterile cu FoulFish și Ieronim, studiul scrierilor lui Wycliffe, solidificau convingerile sale și a început, de asemenea, să atace publicamente dogmele așa cum erau învățate de biserica Romană.
Între timp, Ieronim, de asemenea, s-a pus în acțiune. Predica în piețe publice și întreba, de exemplu, dacă în ostia Papei există mai mult Hristos, decât în cel a unui capelan de campanie. Oamenii izbucneau în râs și euharistia era discreditată.
Profitând de talentul său pentru desen, el și-a ilustrat afirmațiile sale pe zidurile și pereții caselor. Într-o zi, când predica, a ilustrat pe un perete, într-unul din punctele centrale ale orașului, două scene, una reprezentând pe Hristos pe un măgar, urmat de discipoli săi sărăcăcios îmbrăcați. Iar, cealaltă ilustra un cortegiu somptuos al prelaților, cu somptuoasele lor echipaje, cai legați cu punți de aur, precedați de tobe și trompete. Acea educație prin metoda vizuală s-a făcut faimoasă, muralul improvizat a fost discutat de oameni din oraș până când Arhiepiscopul a ordonat curățarea lui. Cu o altă ocazie, se spune că a făcut un călugăr inteligent “să-și piardă argumentele în ceea ce privește vânzările localităților în cer”, într-un râu.
Erudiții recunosc în unanimitate că, din punct de vedere intelectual, Ieronim era superior lui Hus. Cu toate acestea, Ieronim acceptă în mod spontan ascensiunea prietenului și rămâne discipol, recunoscând în el o mare superioritate morală.
Hus a fost chemat la Roma pentru a justifica comportamentul și doctrina sa. Foarte susținut de curte și de oameni, a rezistat Arhiepiscopului de Praga și a refuzat să se prezinte în fața Vaticanului. Cu toate acestea, au protestat contra purității credinței și intențiilor sale, folosindu-se de interpretarea particulară a Scripturilor. Dar, a mers mai departe:
A negat nevoia confesării auriculare, a atacat cultul imaginilor ca fiind idolatrie, atât cele ale fecioarelor, cât și cele ale sfinților. A atacat și infailibilitatea papală. El a afirmat:
“Necesitatea unui Papă și a unui colegiu de Cardinali pentru a guverna Biserica, nu este stabilită în Evanghelii și nu au fost recunoscută nici în timpurile apostolice”.
Și, trebuie menționat că, fără a admite libertatea de conștiință, așa cum astăzi o înțelegem, arată pentru viața umană, un respect foarte straniu în acele vremuri de violență și de fanatism.
“Nu au dreptul să pedepsească cu moartea, nici chiar pe eretici!”
Acestea sunt alte cuvinte ale sale, cuvinte frumoase din gura celui care va murii atât de demn pentru convingerile sale și cărora judecătorii săi, îi reproșează, ca fiind blasfemie și impietate.
Atacurile lui Jan Hus asupra dogmei, au ridicat o tempestate nu mai puțin teribilă ca cea pe care Spiritismul ar trebui să declanșeze 400 de ani mai târziu. Ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, Jan și-a extins tema, pedepsind bogăția materială pe care Biserica lacomă o acumula și cerea revenirea la sărăcia apostolică. Înaltul prelat, mai ales, s-a exprimat cu o mânie necunoscută. Jan Hus a fost obligat să abandoneze Praga pentru un timp, pentru a evita complicațiile. Între timp, așa cum făcuse Wycliffe, nu a renunțat să scrie pentru a apăra doctrina și a o propaga.
Majoritatea nobilimii din Boemia și oamenii erau cu el. În țara sa va rămâne inatacabil. Nici cenzurile, nici excomunicările, nici Papa, nici Regele, nici Împăratul, nu au putut cu el. Entuziasmul public l-a protejat. În caz de nevoie, fiecare sat, fiecare cartier, fiecare castel s-ar transforma într-o fortăreață în jurul lui.
Un domn feudal al Boemiei, Jean de Chiun, a spus cu fervoare înaintea Consiliului din Konstanza:
“Eu singur, atât de meschin în comparație cu ceilalți, aș putea să-l apăr anii de zile, împotriva tuturor forțelor regale Wenceslau și Sigismund!”
Era imposibil să-l reduci la tăcere. Nu era numai energia convingerilor sale și înflăcărarea discipolilor săi, mai era și altceva: Biserica nu poseda, printre pleiadele geniale a doctorilor săi, niciun adversar de geniu egal cu al său, nu atât de imaculat și de magnific caracter. Era, deci, urgent să-l distrugă!
Era în interesul Bisericii Romane să-l atragă în afara țării, să-l ducă voluntar în mâinile dușmanilor și să-i recunoască ca judecători. Împăratul Sigismund, care a contribuit la instalarea Consiliului din Konstanza s-a pus în slujba tramei. L-au invitat pe Hus, deja cu anterioritate citat, să se prezinte și să explice doctrina. În același timp, îi asigură un permis de trecere liberă și siguranța personală. În ciuda cererilor insistente ale prietenilor săi, Jan Hus a decis să înfrunte soarta sa.
Ieronim i-a spus:
-Voi merge cu tine, cu scopul de a te susține și a te apăra înaintea judecătorilor.
Dar, Hus nu a fost de acord:
-Voi recurge la tine dacă vreun pericol mă va amenința-i-a spus-o ca pe o consolare.
Era dimineața devreme, iar primele lumini ale zilei străluceau pe acoperișuri. Ieronim a strâns foarte puternic mâna prietenului său:
-Susține- îi spune- susține ceea ce ai scris și predică sprijinindu-te pe cele scrise în Evanghelie, împotriva orgoliului, lăcomiei și toate viciile membrilor Bisericești. Dacă acea muncă devine prea mult pentru tine și dacă știu că ești în orice pericol, voi pleca, voi zbura în ajutorul tău.
Hus a plecat pe drum traversând Germania, fiind primit ca un triumfător în fiecare oraș. A ajuns în Konstanza la 3 Noiembrie din 1414. Trei săptămâni mai târziu a fost închis și aruncat într-o temniță, cu disprețul total față de cuvântul și semnătura Împăratului și conform ordinelor preoților Consiliului. Conștiința chinuită a lui Sigismund a fost pacificată de afirmația că din punct de vedere moral, a fost dispensat de a-și menține credința într-un om acuzat de erezie. Dar, Jan Hus a fost acuzat de erezie, nu-i așa?
Un fel de complot pe care istoria a scos la iveală a fost inițiat împotriva ilustrului acuzat, fără să îi fie permis să se prezinte la audiențele publice. Mai mult decât atât, lui i s-a negat un apărător, sub pretextul că dreptul canonic nu permite nimănui să i-a parte la un eretic.
Când a aflat de întemnițarea prietenului său, Ieronim pleacă, chiar și fără un permis de trecere liberă. Amestecându-se printre multitudine, a auzit ce se spunea: Jan Hus va fi condamnat la moarte. Consiliul nici măcar nu a vrut să-l asculte. Ieronim a avut o reacție neașteptată. Cuprins de groază, el a fugit din Konstanza. Dar, rușinat de acel moment de slăbiciune și hotărât să se întoarcă la Konstanza, i-a scris împăratului, rugându-l un permis de trecere liberă.
Dar, răspunsul Împăratului întârzia! Ieronim se afla într-o după-amiază într-un oraș din Pădurea Neagră când, plin de nerăbdare, s-a ridicat public și violent împotriva Consiliului. A fost denunțat și întemnițat. A fost dus la Konstanza și l-au închis în Turnul din cimitir.
Adunarea teologiilor. În stânga Jan Hus
Juan de Wallendrod, Arhiepiscop de Riga, căruia i-a fost încuviințat, a pus să fie legat de un stâlp, încărcat cu fiare, în așa fel încât îi era imposibil să se așeze. Capul îi era mereu agățat la forța instrumentelor și a lanțurilor. Ieronim s-a îmbolnăvit grav. Consiliul a contat cu suferința lui pentru a obține o retragere publică și, din păcate, nu s-au înșelat. Ieronim a retractat și a subscris, publicamente, condamnarea scrierilor celor doi Johns, John Wycliffe și John Hus. Apoi a jurat că va trăi și va muri în profesia credinței catolice.
Între timp, eforturile dușmanilor triumfau în egală măsură cu Jan Hus. Înlănțuit zi și noapte timp de șapte luni, în cetatea Gotleben, pe Rin, Hus s-a prezentat înaintea Consiliului la insistența Împăratului, care a cerut să fie ascultat. Era un om istovit, frânt, dar totuși calm și neîmblânzit. I-au fost prezentate anumite propuneri extrase, mai mult sau mai puțin, corecte din scrierile sale și îi exigeau să se retracteze. Dar, încă se temeau atât de tare de cuvântul său, încât acopereau cu grijă explicațiile pe care încercau să le dea.
Invitat să retracteze greșelile comise în articolele sale, toate interpretate cu rea credință, el a refuzat cu curaj, în ciuda amenințărilor cu tortura, apelând la Dumnezeu contra injustiției oamenilor. Operele sale au fost condamnate la foc, el însuși s-a declarat eretic, degradat ca preot și predat brațului secular. El a fost condamnat la moarte pe rug.
Câteva zile mai târziu, pe 6 Iunie din 1415, a fost ars în viață și cenușa sa a fost aruncată în Rin. Supliciul său s-a desfășurat ca o ceremonie extraordinară.
“Îl am pe Dumnezeu ca martor- a spus el, de îndată ce flăcările au crescut-niciodată nu am învățat sau scris toate cele de care mă acuză mărturiile false. Discursurile, cărțile, scrierile mele toate le-am făcut cu unicul gând, cu unicul obiectiv de a elibera sufletele de tirania erorii. De aceea, plin de bucurie, astăzi voi semna cu sângele meu, acest adevăr pe care l-am învățat, pe care l-am scris, pe care l-am publicat și care este confirmat de legea divină.”
S-a uitat în jurul mulțimi tăcute și a zâmbit amabil: -Gâscanul- a continuat, făcând aluzie la numele său, Hus, care înseamnă gâscan, în boemă- este o pasăre modestă care nu zboară foarte sus. Dar, vor veni păsările din înaltul cerului și vor zbura dincolo de capcanele dușmanilor…
Din depărtare, Ieronim putea vedea coloana de fum negru care se pierdea printre brizele curate ale atmosferei montane. Apoi, prin mișcarea mulțimii, a perceput că cenușa martirului a fost luată și aruncată în curenții râului. Atunci, a căzut pietrificat de durere pe patul închisorii.
Consiliul, la cel mai mare triumf al său, i-au acordat timp, dar numai ca să se căiască. Aceea fost părerea Cardinalilor de Cambra, de Ursins, de Aquileia, și de Florența. Noi acuzații deja veneau de la Praga.
Călugării dornici să aprindă focul lui Jan Hus pentru Ieronim, pretindeau că era necesar să fie revizuit procesul.
În închisoare, nedormit, copleșit de disperare, Ieronim se lamenta pentru retragerea sa, pentru lașitatea sa. Dar, el și-a impus tăcere asupra remușcărilor sale, luând hotărârea să apere adevărul cu îndrăzneală și ferocitate, până la momentul așteptat. Oportunitatea sa nu s-a lăsat așteptată.
Dus din nou în fața Consiliului și chemat să răspundă în fața șefilor acuzării, adunați împotriva lui în număr de 107, Ieronim s-a bucurat. Răspunsurile sale trebuiau să fie pur și simplu cu da sau nu, întrucât se conta cu suprema sa umilire și cu starea sa lamentabilă la care a fost redus. El a ignorat acea condiție. A devenit mândru în fața acuzatorilor săi și la rândul său, i-a judecat, spunând:
-M-ați ținut închis în putregai, cu o nevoie extremă de minimul necesar pentru a mă menține în viață. Cu înfrângerea corpurilor gândiți că veți distruge ideile. Rușinați viața și onorați moartea. Strigătul meu îl adresez lui Dumnezeu și istoriei: voi sunteți inculpați. Apoi și-a apărat ideile, care păreau a fi cele a lui Wycliffe și a lui Hus, cu o înflăcărare și cu o elocvență care i-a perturbat și i-a înmărmurit de multe ori pe membrii Consiliului.
Luat, el însuși de emoții și amintindu-și de prietenul și profesorul său, Jan Hus, a îndrăznit să le spună celor care l-au aruncat în flăcări:
“L-am cunoscut din copilărie și niciodată nu l-am văzut să facă nici un rău. Era un om excelent, un just, un sfânt. Și, a fost condamnat, în ciuda nevinovăției sale. La fel ca Ilie, Jan Hus a urcat la ceruri în mijlocul flăcărilor, iar judecătorii lui vor pretinde la ireductibilul tribunal a lui Hristos. Și, eu, de asemenea, sunt gata să mor.
Dar, nu mă voi da înapoi în fața chinurilor pe care le-ați pregătit pentru mine și nici nu mă voi închina mărturiilor impuse, căci într-o zi veți da socoteală de minciunii în fața Marelui Dumnezeu, pe care nimeni nu-l înșală.”
Iar, ca să nu rămână nicio îndoială asupra durerii și căinței retractării sale, a adăugat imediat:
“Dintre toate păcatele pe care le-am comis din copilăria mea, niciunul nu mă apasă și îmi provoacă mai adânci remușcări ca aceea pe care am comis-o, în acest loc fatal, când am aprobat, sentința injustă contra Wycliffe și contra sfântului martir Jan Hus, maestrul și prietenul meu.
Da, mărturisesc din inima și din buzele mele, o spun cu groază; eu, cu nerușinare am înșelat așteptările din frica de moarte, în a condamna o doctrina adevărată pe care lumea o va recunoaște. De aceea, rog pe Dumnezeu Atotputernic, să binevoiască să ierte păcatele mele și cel mai grav păcat dintre toate, aceea promisiune făcută Lui: “Nu doresc moartea păcătosului, ci ca el să se convertească și să trăiască….”
Sentința a fost decisivă, motivată de retractarea și aprobarea doctrinelor lui Wycliffe și Jan Hus. În consecință, condamnat pentru relaps și eretic, a fost predat brațului secular și dus la locul de tortură.
În timpul pregătirilor pentru momentul suprem, se ruga și cânta calm imnul: Salve, petrecerea moare. Văzând că o bătrână stângace aducea un mănunchi de lemne ca să-i crească focul, a zâmbit cu compasiune și a rostit cuvintele care urma să rămână în istorie:
„Sancta simplicitas”
Călăul se ascundea să privească flăcările și el i s-a adresat:
-Nu te ascunde. Du-te înainte și aprinde focul în fața mea. Dacă mi-ar fi fost teamă, nu aș fi fost aici. ”
La fel ca a lui Jan Hus, cenușa lui Ieronim a fost aruncată în apele Rinului. În 1428, 44 de ani mai târziu de la moartea lui Wycliffe, în virtutea unei condamnări a Consiliului din Konstanza, Papa a trimis Episcopului Linson ordin, să dezgroape resturile mortale, să le ardă și să arunce cenușa în râul local, ordin care a fost executat cu rigurozitate.
Astfel, semnalând două din cele mai libere conștiințe pe care istoria religiilor deja le-a văzut, apare cel căruia Leon Denis îi dedică lucrarea“ Creștinismul și Spiritismul”, cu aceste cuvinte expresive:
“ La Spiritul Ieronim, veneratul meu maestru, îi dedic această carte.”
Destinul acestor trei oameni neînfricați și demni, devotați până la moarte în serviciul emancipării morale a Umanității, poate fi recunoscut ca un fundament spiritual care susține construcția lui Allan Kardec și activitatea adepților săi, pentru ca Spiritismul să fie constituit ca un obicei spiritual al omului emigrant din timpuri întunecate, să lase contrabanda viciilor sale și ignoranța, pentru a intra într-o nouă țară de lucrări demne de un triumvirat binecuvântat, Știința, Filozofia, Religia?
Considerăm, astfel, că imaginea este completă: Allan Kardec ar fi Jan Hus reîncarnat- Leon Denis ar fi John Wyclifee reîncarnat. Și, panorama de studiu se dedublează.
