Socrate precursorul Spiritismului
În Cartea Spiritelor la terminarea prolegomenelor, Allan Kardec menționează Spiritele Superioare, care sub îndrumarea lui Isus, au participat la elaborarea Codificării Spiritiste, iar printre ele se află și numele lui Socrate.
Acestea sunt numele celor care au fost menționați în Cartea Spiritelor:
SFÂNTUL IOAN EVANGHELISTUL, SFÂNTUL AUGUSTIN, SFÂNTUL VINCENȚIU DE PAUL, SFÂNTUL LUIS, SPIRITUL ADEVĂRULUI, SOCRATE, PLATON, FENELON, FRANKLIN, SWEDENBORG, ETC, ETC.
Socrates (Σωκράτης) (469-399 î.e.n.) Tatăl lui Socrate a fost sculptorul Sophroniscos, iar mama sa, care era moaşă, se numea Phaenarete. Socrate a fost căsătorit mai întâi cu Xantippa, iar apoi cu Myrto şi a avut trei băieţi: Lamprocles, Sophroniscos şi Menexenus.
Nu a părăsit Atena decât în timpul campaniilor militare, când a dovedit bravură şi curaj. Socrates îşi petrecea multă vreme în piaţa publică unde avea dispute îndeosebi cu sofiştii, pe care i-a combătut, făcându-şi mulţi duşmani.
Ideile sale l-au influenţat decisiv pe Platon, astfel încât, de multe ori, este dificil de separat doctrina socratică de aceea a lui Platon.
Socrate și Platon precursori a idei creștine și a spiritismului
Din faptul că Isus trebuie să fi cunoscut secta Esenienilor, ar fi greșit să tragem concluzia că și-a extras de la ei doctrina sa și că, dacă ar fi trăit într-un alt mediu, ar fi profesat alte principii. Marile idei niciodată nu se manifestă subitamente; cele care au la bază adevărul, au întotdeauna precursori care pregătesc în mod parțial calea; apoi, când vine timpul, Dumnezeu trimite un om cu misiunea de a rezuma, coordona și completa acele elemente împrăștiate și să formeze cu ele un corp; în acest fel, ideea care nu s-a manifestat brusc, găsește, când apare, spirite întrutotul dispuse să o accepte. Așa s-a întâmplat cu ideea creștină, care a fost presimțită cu mai multe secole înainte de Isus și esenieni, a cărei principali precursori au fost Socrate și Platon.
Socrate, ca și Hristos, nu a scris nimic sau cel puțin nu a lăsat nimic scris; ca și El a murit ca criminalii, victimă a fanatismului, pentru că a atacat credințele acceptate și a pus virtutea mai presus de ipocrizie și simulacrul formelor; într-un cuvânt, pentru că a combătut prejudecățile religioase. Așa cum Isus a fost acuzat de Farisei că învățăturile sale corupe poporul, Socrate, de asemenea, a fost acuzat de Fariseii din vremea lui, căci au existat unii în toate epocile, în a corupe tinerii, proclamând dogma unității lui Dumnezeu, a imortalității sufletului și vieții viitoare. Așa cum nu se cunoaște doctrina lui Isus decât prin scrierile ucenicilor săi, nu se cunoaște cea a lui Socrate decât prin scrierile discipolului său Platon. Considerăm util să rezumam aici punctele cele mai importante, pentru a arăta concordanța lor cu principiile creștinismului.
Cei care ar vedea această paralelă ca pe o profanare și ar pretinde că nu poate exista o paritate între doctrina unui păgân și cea a lui Hristos, le vom răspunde că doctrina lui Socrate nu era păgână, din moment ce avea ca obiectiv combaterea păgânismului; că doctrina lui Isus, mai rafinată și completă decât cea a lui Socrate, nu are nimic de pierdut când se compară; că măreția misiunii divine a lui Hristos nu poate fi diminuată; pe de altă parte, acestea sunt fapte istorice care nu pot fi suprimate. Omul a ajuns într-un punct în care lumina iese ea singură de sub obroc, este matur să o privească în față; păcat de cei care nu îndrăznesc să deschidă ochii. A sosit momentul să privim lucrurile larg și de sus, și nu din punctul de vedere meschin și restrâns al intereselor sectelor și castelor.
Aceste citate vor dovedi în continuare că, dacă Socrate și Platon au presimțit ideea creștină, se găsesc și în doctrina lor principiile fundamentale ale spiritismului.
Rezumat al doctrinei lui Socrate și Platon
- Omul este un suflet încarnat. Înainte de încarnarea sa, el a existat unit tipurilor primordiale, ideilor despre adevăr, bine și frumos, de care s-a separat când a încarnat și amintindu-și trecutul, el este mai mult sau mai puțin chinuit de dorința de a reveni la el.
Nu ar putea fi enunțată mai clar distincția și independența principiului inteligent și a principiului material; de altfel, este doctrina existenței sufletului; a intuiției vagii pe care o păstrează de o altă lume la care aspiră, de supraviețuirea sa corpului, de ieșirea sa din lumea spirituală pentru a încarna și de reintrarea în aceeași lume după moarte; este, în fine, germenul doctrinei Îngerilor căzuți.
- Sufletul se abate și se tulbură când se servește de corp pentru a considera vreun obiect; are amețeli de parcă ar fi beat, pentru că se atașează de lucruri care sunt prin natura lor supuse schimbării; în schimb, atunci când își contemplă propria esență, se îndreaptă către ce este pur, etern, imortal și fiind de aceeași natură, rămâne atașat acolo atâta timp cât poate; atunci rătăcirile încetează, căci este unit cu ceea ce este imuabil, iar această stare a sufletului este ceea ce numim înțelepciune.
Astfel, omul care consideră lucrurile de pe Pământ, din punct de vedere material, își face iluzii; pentru a le aprecia cu acuratețe, este necesar să le vadă de sus, adică din punct de vedere spiritual. Adevăratul înțelept trebuie așadar să izoleze, într-un fel, sufletul de corp, pentru a vedea cu ochii spiritului. Aceasta este ceea ce învață spiritismul.
- Atâta timp cât avem corpurile noastre și sufletul se va găsi cufundat în această corupție, nu vom poseda niciodată obiectul dorințelor noastre: adevărul. De fapt, corpul ne suscită o mie de obstacole prin nevoia noastră de a avea grijă de el; mai mult, ne umple de dorințe, pofte, temeri, o mie de himere și o mie de prostii, încât cu el este imposibil să fim înțelepți o clipă. Dar, dacă ne este imposibil să cunoaștem ceva pur în timp ce sufletul este unit corpului, este necesar unul din două lucruri: fie să nu cunoaștem niciodată adevărul, fie să îl cunoaștem după moarte. Eliberați de nebunia corpului, vom conversa atunci, este de sperat, cu oameni la fel de liberi și vom cunoaște singuri esența lucrurilor. Acesta este motivul pentru care adevărații filozofi se exercită pentru moarte, iar moartea nu li se pare deloc înspăimântătoare.
Acesta este principiul facultăților sufletului obturat prin intermediul organelor corporale și al extinderii acestor facultăți după moarte. Dar aici este vorba doar de suflete de elită, deja purificate; nu se întâmplă la fel cu sufletele impure.
- Sufletul impur, în această stare, este târât și împins din nou spre lumea vizibilă de oroarea pe care o are față de invizibil și imaterial; atunci este eratic, și își spune, în jurul monumentelor și mormintelor, lângă care s-au văzut uneori fantome tenebre, că așa trebuie să fie imaginile sufletelor care au părăsit corpul fără a fi în întregime pure și care păstrează ceva din forma lor materială, ceea ce face să poată fi văzute. Nu sunt sufletele celor buni, ci a celor răi, care sunt obligate să rămână eratice în acele locuri, unde iau cu ele aflicțiunea primei lor vieți și unde continuă să rămână eratice, până când poftele inerente formei materiale pe care și-au dat-o îi readuc într-un corp; și atunci, fără îndoială, reiau aceleași moravuri care, în timpul primei lor vieți, a fost obiectul predilecțiilor lor.
Nu numai că principiul reîncarnării este clar exprimat aici, dar starea sufletelor care sunt încă sub imperiul materiei, este descrisă așa cum o arată spiritismul în evocări. Mai mult, se spune că reîncarnarea într-un corp material este o consecință a impurității sufletului, în timp ce sufletele purificate sunt eliberate de ea. Spiritismul nu spune altceva; el adaugă doar că sufletul, care a luat bune rezoluții în eraticitate și care a dobândit cunoștințe, aduce când renaște mai puține defecte, mai multe virtuți și mai multe idei intuitive decât a avut în existența sa precedentă și că astfel, fiecare existență marchează pentru el un progres intelectual și moral.
- După moartea noastră, geniul (daimonul, demonul) care ne-a fost încredințat în timpul vieții noastre, ne duce într-un loc unde se reunesc toți cei care trebuie conduși în Hades pentru a fi judecați. Sufletele, după ce au rămas în Hades timpul necesar, sunt readuse la această viață în numeroase și lungi perioade.
Este doctrina Îngerilor Păzitori sau a Spiritelor Protectoare și a reîncarnărilor succesive după intervale mai mult sau mai puțin lungi de eraticitate.
- Demonii umple intervalul care separă cerul de pământ; sunt legătura care unește marele tot cu el însuși. Divinitatea nu intră niciodată în comunicare directă cu omul, este prin intermediul demonilor cum zeii se comunică și vorbesc cu el, fie în stare de veghe sau în timpul somnului.
Cuvântul daimon, care a fost făcut demon, nu se lua în sensul rău în antichitate, ca printre moderni; nu se spune în mod exclusiv despre ființele răuvoitoare, ci despre toate Spiritele în general, dintre care se distingeau Spiritele superioare numite zei, iar spiritele mai puțin elevate sau demonii propriu-zis, care comunicau direct cu oamenii. Spiritismul mai spune că Spiritele populează spațiul; că Dumnezeu se comunică oamenilor numai prin intermediul Spiritelor pure însărcinate cu transmiterea voinței sale; că spiritele se comunică în timpul stării de veghe și în timpul somnului. Substituiți cuvântul demon cu Spirit și veți avea doctrina spiritistă; puneți cuvântul înger și veți avea doctrina creștină.
- Preocuparea constantă a filosofului (cum au înțeles-o Socrate și Platon) este să aibă cea mai mare grijă de suflet, mai puțin pentru această viață, care nu este decât o clipă din perspectiva eternității. Dacă sufletul este imortal nu este înțelept să trăiești având în vedere eternitatea?
Creștinismul și spiritismul învață același lucru.
- Dacă sufletul este imaterial, el trebuie să meargă după această viață, într-o lume la fel de invizibilă și imaterială, așa cum corpul când se descompune se întoarce la materie. Numai că este important să distingem bine sufletul pur, cu adevărat imaterial, care se hrănește ca Dumnezeu din știință și gânduri, de sufletul mai mult sau mai puțin pătat de impurități materiale care îl împiedică să se eleve către divin și îl reține în locurile locuinței sale pământești.
Socrate și Platon, după cum vedem, au înțeles perfect diferitele grade de dematerializare ale sufletului; insistă asupra diferenței de situație care rezultă pentru ei din mai marea sau mai mica lor puritate. Ceea ce ei au spus prin intuiție, Spiritismul le demonstrează prin numeroasele exemple pe care le pune în fața ochilor noștri.
- Dacă moartea ar fi disoluția completă a omului, ar fi un mare câștig pentru cei răi, căci după moartea lor ar fi eliberați în același timp de corp, de suflet și de viciile lor. Cel care și-a împodobit sufletul, nu cu o podoabă străină, ci cu ceea ce-i este propriu, doar el poate aștepta cu liniște ceasul plecării sale spre lumea cealaltă.
În alți termeni, adică materialismul, care proclamă neantul după moarte, ar fi anularea oricărei responsabilități morale ulterioare și, în consecință, un stimulent al răului; că cei răi au totul de câștigat cu neantul; că omul care s-a despuiat de vicii și s-a îmbogățit cu virtuți poate doar să aștepte în liniște trezirea în cealaltă viață. Spiritismul ne arată, prin exemplele pe care le pune zilnic în fața ochilor noștri, cât de penibil este pentru cei răi să treacă de la o viață la alta și intrarea în viața viitoare.
- Corpul păstrează vestigiile, bine marcate, ale griji avute de el sau ale accidentelor pe care le-a experimentat; la fel este și cu sufletul; când este despuiat de corp, poartă urmele evidente ale caracterului său, ale afecțiunilor sale și amprentele pe care fiecare dintre actele vieții sale le-a lăsat. Astfel, cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla omului, este să meargă în lumea cealaltă cu un suflet încărcat de crime. Vezi tu, Calicle, că nici tu, nici Polus, nici Gorgias nu puteți dovedi că ar trebui să ducem o altă viață care să ne fie de folos când vom fi acolo. Dintre atâtea păreri diverse, singura care rămâne de neclintit, este că e mai bine să primești decât să comiți o injustiție și mai presus de toate, să te aplici, să nu pari un om de bine, ci să fii. (Conversațiile lui Socrate cu discipolii săi în închisoarea)
Aici regăsim acest alt punct capital, confirmat astăzi de experiență, că sufletul nepurificat păstrează ideile, tendințele, caracterul și pasiunile pe care le-a avut pe pământ. Această maximă: E mai bine să primești decât să comiți o injustiție, nu este oare cu totul creștină? Este același gând pe care Isus îl exprimă cu această figură: «Dacă cineva te lovește peste obraz, întoarce‑i‑l și pe celălalt.»
- Unul din două lucruri: fie moartea este o distrugere absolută, fie este trecerea unui suflet într-un alt loc. Dacă totul ar trebui să dispară, moartea va fi ca una dintre acele nopți rare pe care o trecem fără vise și fără nici o conștiință de sine. Dar dacă moartea nu este decât o schimbare de locuință, trecerea într-un loc unde morții trebuie să se reunească: Ce bucurie să întâlnim acolo pe cei pe care i-am cunoscut! Cea mai mare plăcere a mea ar fi să examinez îndeaproape locuitorii acestei reședințe și să-i disting acolo, ca aici, pe cei care sunt înțelepți, de cei care cred ca sunt și nu sunt. Dar este timpul să ne despărțim, eu pentru a murii și voi pentru a trăi. (Socrate către judecătorii săi.)
Potrivit lui Socrate, oamenii care au trăit pe pământ se regăsesc după moarte și se recunosc între ei. Spiritismul ni-l arată continuând relațiile pe care le-au avut, astfel încât moartea nu este nici o întrerupere, nici o încetare a vieții, ci o transformare fără întreruperea continuității.
Dacă Socrate și Platon ar fi cunoscut învățăturile pe care Hristos le-a dat cinci sute de ani mai târziu și pe cele pe care le dau acum Spiritele, nu ar fi vorbit altfel. În aceasta nu este nimic care să surprindă, dacă se consideră faptul că marile adevăruri sunt eterne și că Spiritele avansate trebuie să le fi cunoscut înainte de a veni pe pământ, unde le-au adus; că Socrate, Platon și marii filozofi ai timpului lor au putut să fie, mai târziu, dintre cei care l-au secundat pe Hristos în misiunea sa divină și care au fost aleși, tocmai pentru că erau mult mai capabili să înțeleagă învățăturile sale sublime. În fine, că ei pot face parte astăzi din pleiada de Spirite însărcinate să vină să-i învețe pe oameni aceleași adevăruri.
- Nu trebuie restituită niciodată o injustiție cu injustiție și nici să facem vreun rău nimănui, oricât de rău ne-ar fi făcut. Puțini oameni, însă, vor admite acest principiu, iar persoanele care sunt despărțite din această privință, se disprețuiesc unele pe altele.
Nu este acesta principiul carității care ne învață să nu restituim rău cu rău și să ne iertăm dușmanii?
- După fructe recunoaștem pomul. Fiecare acțiune trebuie să fie calificată după fructul care rezultă din ea. O numim rea când provine din rău și bună când provine din bine.
Această maximă: «După fructe se recunoaște pomul», se găsește textual repetată de mai multe ori în Evanghelie.
- Bogăția este un mare pericol. Orice om care iubește bogăția nu se iubește nici pe el, nici ce este în el, ci un lucru care îi este mai străin decât ceea ce este în el. (Capitolul XVI)
- Cele mai frumoase rugăciuni și cele mai frumoase sacrificii sunt mai puțin plăcute Divinității decât un suflet virtuos care se străduiește să-i semene. Ar fi un lucru grav dacă zeii ar avea mai multă considerație pentru ofrandele noastre decât pentru sufletul nostru; prin acest mijloc, la cei mai vinovați li s-ar putea face propice. Dar nu, doar sunt cu adevărat drepți și înțelepți cei care, prin cuvintele și faptele lor, îndeplinesc cu ceea ce datorează zeilor și oamenilor.
- Îl numesc vicios pe acel amant vulgar care iubește mai degrabă corpul decât sufletul. Iubirea este pretutindeni în natură, ceea ce ne invită să exersăm inteligența noastră; o găsi chiar și în mișcarea astrelor. Iubirea este cea care împodobește natura cu bogatele sale tapisării, trece și își fixează casa unde găsește flori și parfumuri. Tot iubirea este cea care oferă pace oamenilor, calm mării, liniște vântului și somn durerii.
Iubirea, care trebuie să unească oamenii printr-o legătură fraternă, este o consecință a teoriei lui Platon despre iubirea universală, ca lege a naturii. După ce Socrate a spus că: «Iubirea nu este nici un zeu, nici un muritor, ci un mare demon», adică un mare Spirit care prezidează iubirea universală, această zicală i-a fost mai presus de toate imputată ca o crimă.
- Virtutea nu poate fi învățată, vine ca un har de la Dumnezeu celor care o posedă.
Este aproape ca doctrina creștină despre grație, dacă virtutea este un har de la Dumnezeu, este o favoare și am putea întreba de ce nu este acordată la toată lumea; pe de altă parte, dacă este un har, este fără merit pentru cel care o posedă. Spiritismul este mai explicit; el spune că cel care posedă virtutea a dobândit-o prin eforturile sale în existențele sale succesive despuindu-se puțin câte puțin de imperfecțiunile sale. Grația este forța cu care Dumnezeu favorizează pe fiecare om cu bună voință, pentru a se despuia de rău și a face bine.
- Există o dispoziție naturală în fiecare din noi, să ne apercepem mult mai puțin greșelile noastre decât ale altora.
Evanghelia spune: «Vedeți paiul din ochiul vecinului și nu vedeți grinda din ochiul vostru.»
- Dacă medicii dau greș în majoritatea bolilor, este pentru că tratează corpul fără suflet și din moment ce întregul nu este într-o stare bună, este imposibil ca partea să fie bine.
Spiritismul oferă cheia relației care există între suflet și corp, și demonstrează că există o reacție continuă a unuia asupra celuilalt. El deschide astfel o nouă cale către știință; arătându-i adevărata cauză a anumitor afecțiuni, îi oferă mijloacele de a le combate. Când va ține cont de acțiunea elementului spiritual în economie, va eșua mai rar.
- Toți oamenii, începând din copilărie, fac mult mai mult rău decât bine.
Aceste cuvinte ale lui Socrate ating problema gravă a predominanței răului pe pământ, o chestiune insolubilă fără cunoașterea pluralității lumilor și a destinației pământului, unde nu trăiește decât o foarte mică parte a umanității. Doar spiritismul oferă soluția, care este dezvoltată mai jos în capitolele II, III, și V.
- Adevărata înțelepciune este în a nu crede că știi ceea ce nu știi.
Acest lucru se adresează oamenilor care critică ceea ce ignoră în totalitate. Platon completează acest gând al lui Socrate spunând: «Să încercăm mai întâi, dacă este posibil, să-i facem mai sinceri în cuvinte; altfel, să nu ne facem griji pentru ei și să căutăm numai adevărul. Să încercăm să ne instruim, dar să nu ne insultăm.» Așa ar trebui să acționeze spiritiștii față de adversarii lor de bună sau rea credință. Dacă Platon ar trăi astăzi, ar găsi lucrurile mai mult sau mai puțin ca pe vremea lui și ar putea utiliza același limbaj; Socrate ar găsi de asemenea oameni care să-și bată joc de credința în Spirite și să-l numească nebun pe el și pe discipolul său Platon.
Pentru că a profesat aceste principii, Socrate a fost mai întâi ridiculizat, apoi acuzat de impietate și condamnat să bea cucută; deci, este adevărat că noile mari adevăruri, stârnind contra lor interese și prejudecăți care îi ofensează, nu se pot stabili fără luptă și fără martiri.
