Se cunoaște faptul că oamenii și religiile lor evoluează în paralel. Odată ce poporul devine din ce în ce mai civilizat, religia lor progresează atât în aspectele sale morale cât și în practică. Pe măsură ce umanitatea asimilează și cultivă idealuri mai elevate, se străduiește să dezvolte o morală mai sănătoasă, de asemenea, cultivarea și înțelegerea Divinității se manifestă sub o mai bună înțelegere și bun sens.
Timp de multe secole, precursorii lui Isus au învățat maxime similare, totuși, niciunul dintre ei nu a reușit să le consolideze bazele indestructibile înțelegerii comune a tuturor oamenilor. Însă, cum era mult mai confortabil în a observa actele exterioare decât în a te reforma moral, adică să-ți speli mâinile decât să-ți cureți inima, oamenii s-au înșelat pe ei înșiși și au crezut că sunt în pace cu Dumnezeu, conformându-se acelor practici și rămânând ca înainte, pentru că au fost învățați să creadă că Dumnezeu nu cere mai mult. Același lucru s-a întâmplat cu doctrina morală a lui Hristos, care a rămas în a doua linie, ceea ce a făcut ca mulți creștini să creadă că mântuirea lor este mai asigurată cu practicile exterioare decât cu cele ale moralității. Aceste adăugiri făcute de oameni la legea lui Dumnezeu l-au făcut pe Isus să spună următoarele: Orice plantă pe care Tatăl meu ceresc nu a sădit-o va fi smulsă.
Dacă am avea convingerea unei vieți viitoare și am accepta faptul că trupul provine din trup, însă spiritul nu provine din spirit, că a existat înainte de formarea corpului, am înțelege mai bine necesitatea reîncarnării. Cum marea majoritate a umanității crede că viața se termină odată cu corpul, unii nici măcar nu acceptă faptul că sunt un spirit, atunci dau mai multă importanță practicilor exterioare. Însă viața nu se termină odată cu moartea corpului, spiritul își continuă existența în viața sa adevărată, viața spirituală, unde înțelege mai bine atât necesitatea reîncarnării, cât și a evoluției sale spirituale.
Evoluția spirituală se face în ambele sensuri atât intelectual cât și moral, însă evoluția morală ne apropie mai mult de Dumnezeu și ne ajută să ajungem cât mai repede la destinul nostru final, care este perfecțiunea.
În evanghelia după spiritism ni se spune următoarele:
Fiecare perioadă a umanității poartă astfel pecetea virtuții sau a viciului care trebuie să o salveze sau să o piardă. Virtutea generației voastre este activitate intelectuală, viciul este indiferența morală.
E adevărat că de-a lungul timpurilor umanitatea a făcut mult mai multe avansuri din punct de vedere intelectual decât din punct de vedere moral. Progresul intelectual ne-a adus mai multe avansuri tehnologice, care în comparație cu alte vremuri, ne oferă timpul necesar pentru a dezvolta valorile morale. Însă, umanitatea cu toate aceste facilități nu știe cum să-și gestioneze timpul. Pierde foarte mult timp în a da prioritate activităților mundane, lăsând deoparte necesitățile interioare.
Au sosit vremurile când ideile morale trebuie dezvoltate pentru a îndeplini progresul care intră în planurile lui Dumnezeu. Progres de care umanitatea are nevoie dar fiind faptul că trece de la o lume de probe și ispășiri, la o lume de regenerare, în care condițiile de existență se bazează pe iubire și buna înțelegere. Drept urmare, această tranziție într-o altă dimensiune are nevoie de evoluția noastră morală, nu numai pentru bunăstarea noastră interioară, ci și pentru ca viitoarele reîncarnării să fie mai ușoare.
Întreaga moralitate a lui Isus se bazează pe caritate și umilitate, adică pe cele două virtuți contrare egoismului și orgoliului.
«Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți» este o sentință de efulgență morală eternă, întrucât sensul său fratern implică întreaga umanitate.
Haideți, să încercăm puțin câte puțin să urmăm învățăturile lui Isus Hristos ca pe o necesitate a progresului moral spiritual și nu ca pe o impunere a unei oarecare religii!
