Personalitate a cuvintelor simple
«La început, când eram băiețandru, am avut și eu conștiință. Ca să trăiesc, am aruncat într-o zi o halcă de conștiință, în altă zi altă halcă, până când, tot hărtănindu-mi conștiința și aruncând hălci din ea, ca să trăiesc, m-am pomenit că nu o mai am.» (Din volumul Jocul cu moartea). Acesta este teribilul strigăt/ avertisment/ îndemn/ testament-poruncă adresat copilului îngrozit de tragedia trăită de țăranii noștri, uciși pentru că îndrăzniseră să-și ceară dreptul la viață.
Poet, romancier, prozator, director de teatru, jurnalist și publicist, academician, președinte al Uniunii Scriitorilor, laureat al premiului Herder, Zaharia Stancu este monumental prin propoziția simplă, abordarea temelor comune vieții sociale, opera profund autobiografică în care se decantează succesiv atât aspecte care țin de personalitatea țăranilor din zona de sud a țării, cât și aspecte complexe ale vieții interioare proprii personalității sale.
Zaharia Stancu s-a născut la 5 octombrie 1902, în comuna Salcia, județul Teleorman și moare la 5 decembrie 1974, la București, fiind fiul lui Tudor Stancu Mitroi și al Mariei (născută Delcea Bratu), țărani. După absolvirea claselor primare (1915), în satul natal, a fost ucenic la o tăbăcărie, argat, vânzător de ziare. Peregrinări prin Balcani (1917), povestite în romanul Jocul cu moartea, ajutor de arhivar la judecătoria din Turnu Măgurele (1918-1920), elev în particular la liceul din Roșiorii de Vede (1920-1922), funcționar în capitală (1922-1923), unde se și stabilește. Bacalaureat la Pitești (1928) și licențiat în litere și filosofie, București (1933). Debutul publicistic în ziarul Victoria din Turnu Măgurele (22 mai 1921) și în poezie, la Foaia tinerimii (15 iunie 1921).
Și-a început cariera literară ca gazetar și poet liric, a devenit un militant activ de stânga, romancier angajat după război, în primii ani ai puterii populare. Ulterior a scris proză realistă, naturalistă, marcată însă de un lirism specific. A reînceput să scrie poezie în ultimii ani ai vieții.
În istoria literaturii române întâlnim personalități diverse. Există scriitori monocorzi, dar în același timp geniali, care lasă o amprentă inconfundabilă asupra cititorului. Există și acea diversitate tematică, asemenea unui fluviu care inundă orice tip de grădină pe care o întâlnește în cale. Sunt și personalități răzvrătite pentru care revolta este singurul mod de a-și ostoi prea plinul condeiului… O complexitate de temperamente alcătuite deopotrivă din răzvrătire, gingășie,
delicatețe și violență care se răsfrâng în torente diferite de la un volum la altul, uimind și încântând cititorul…și devenind astfel o piedică împotriva uitării. Zaharia Stancu este un amestec din toate aceste elemente, dar care se remarcă prin ceva unic: simplitatea mesajului său.
Personalitate proeminentă a secolului XX, atât în lumea politică, cât și în cea culturală, Stancu se bucura de o popularitate de invidiat. Totuși, opera sa este trecută într-un con de umbră după 1989, din cauza formației sale influențată de ideile politicii de ramură stângă, pe care autorul le îmbrățișează cu entuziasm, ca o idee salvatoare a eliberării României de sub dominația fascistă.
Harta operei lui Zaharia Stancu fiind diversă și complexă, evoluează de la o vocație de publicist, poet și urcă, prin suișuri și coborâșuri, către vocația de prozator și romancier. Cu greu ar fi putut să intuiască cineva în pastelismul grațios și intimismul gingaș al poemelor din geneza operei sale ce traseu neașteptat avea să urmeze dacă analizăm pamfletele din presa vremii sau rechizitoriul social din romanul Desculț. Erau dificil de prevăzut atunci mutațiile operei lui Zaharia Stancu, diversitatea de teme și tonalitate a creației sale. Avea să urmeze stări ascuțite, extreme, de îndârjire, pentru că Zaharia Stancu are vocație de războinic. Poate această înrâurire temperamentală i se trage din copilăria zbuciumată de neliniștile existențiale:
«În neuitatul an 1907 aveam cinci ani. Am urmărit răscoalele țărănești cu ochii copilului care eram atunci. Flăcări și scrum. Conace aprinse și fum. Sânge și moarte. Cadavre lăsate la margine de drum. Jandarmi și soldați. Boieri cruzi și slugi boierești sălbatice. Bătăi și schingiuiri. Toate – chiar și culoarea norilor – toate mi s-au imprimat pentru totdeauna pe retină și în minte. Atunci și acolo am înțeles că prin naștere fac parte din rândul celor condamnați la moarte și frig, că fac parte din rândurile acelora pe care slugile boierului sau ale statului, îi pot batjocori și schingiui ba chiar și împușca… Fără îndoială că la vârsta aceea cu totul fragedă nu mi-am propus să țin minte tot ceea ce vedeam și tot ceea ce auzeam, dar am ținut minte. Totul. Absolut totul. Am înmagazinat astfel fără să știu, un teribil material care mai târziu a devenit o parte din materialul meu de viață, din materialul cu care aveam să fac literatură.»
Creează poeme în care optează pentru teme generoase, cu program, apte să răspundă tumultului interior și voinței de obiectivare a eului liric, devenit astfel mai autentic, mai organic. Un loc aparte îl ocupă lirica erotică, acut senzuală, la care participă, alături de eul liric, universul în totalitatea lui vegetală și minerală. Creația lirică a ultimilor ani se caracterizează printr-o tonalitate mai pronunțat elegiacă, deoarece acum se produce o întoarcere în sine, adevărata oglindire; rămâne senin în fața morții, căci atinsese un înțelept echilibru la capătul unui traseu existențial frământat, asemenea înaintașilor noștri.
Nota particulară a poetului se vădește în predilecția pentru simplu și candid, pentru priveliști suave ale naturii. Universul poeziei sale cuprinde viziuni de câmpuri și păduri foșnitoare de viață, în care zburdă miei și căprioare. E o natură bogată și primitoare, cu muguri verzi și moi, cu lanuri de grâu, fântâni și izvoare, vii încărcate de struguri și tufe de zmeură. Poezia lui Zaharia Stancu a fost citită/ cunoscută de iubitorii genului liric, în timp ce proza lui a fost gustată/ citită/ apreciată de un număr impresionant de cititori. Trăsătura esențială a prozei lui Zaharia Stancu este împletirea dintre epic şi liric. I se recunosc noutatea și prospețimea limbajului, talentul de pastelist, mesajul limpede, grațios, precum și contrastul dintre natura sa esențial dinamică și aplecarea spre miniatural și decorativ.
Arta construcției și, în special, tensiunea lirică, temperatura morală a operelor sale conturează un profil artistic de o prestigioasă originalitate.
Ca publicist, Zaharia Stancu s-a manifestat cu violență pătimașă, mai ales în perioada interbelică, atunci când atacă fenomenul politic, social, moral, corupția și afacerismul și dezvăluie mizeria şi promiscuitatea claselor de jos.
Creația lui Zaharia Stancu este deosebit de vastă, variată (poezie, proză, publicistică, traduceri) și unitară mai ales prin caracterul ei autobiografic. Este cunoscut îndeosebi – grație și colaborării programei de învățământ – ca prozator, iar poezia lui este pe nedrept neglijată, fiind memorabilă. Lirica sa se înscrie la început în linia tradiționalismului, prin contactul permanent cu pământul, cu peisajul, cu tradițiile, ca rezultantă spirituală a unei conviețuiri permanente natură/ pământ- spirit/ tradiție. Poetul și criticul literar Ștefan Augustin Doinaș observa că poezia lui surprinde atașamentul față de glie, comuniunea cu străbunii, aducând ca noutate în lirica tradiționaliștilor noștri confruntarea sentimentală cu timpul și exorcizarea paremiologică. Ultimele volume ale poetului adaugă un romantism bătăios dar nu lipsit de melancolie, marcând, în această perioadă, o trecere discretă spre clasicism.
Așa cum se poate observa, teleormăneanul Zaharia Stancu nu este doar o figură emblematică a literaturii române din perioada postbelică, dar și o personalitate sinuoasă, cu lumini și umbre – fiecare dintre noi poate hotărî ce anume predomină – situată, pe plan pur profesional, literar, cât și personal, moral, între evidențe și controverse.
Zaharia Stancu a fost un scriitor de geniu, și cam atât, ne oprim aici. În privința compromisurilor, vorba Scripturii, Judecata este a lui Dumnezeu!. Literatura română nu poate fi scrisă fără Zaharia Stancu și nici istoria jurnalismului românesc. (Ștefan Botoran)
Secretar Șef Georgeta Toma
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română
