Când a viața început în lume, păsările au suferit destul de mult.
Știau să zboare și să coboare în copaci. Dar cum aveau de gând să-și crească puișori? Acest lucru era foarte dificil.
Obligate a lăsa ouăle pe sol, aproape întotdeauna, se vedeau persecutate și umilite. Ploaia le răcea și animalele mari le călcau rupându-le fără compasiune. Și șerpii? Aceștia se târau pe pământ, procurând să le devoreze, în prezența propriilor părinți, îngroziți și tremurători.
Se povestește, așadar, păsările s-au adunat și l-au rugat pe Tatăl Ceresc să le dea ajutorul necesar. Dumnezeu i-a ascultat și le-a trimis un înger responsabil cu orientarea în construirea cuibului. Păsările nu dispuneau de mâini. Cu toate acestea, mesagerul le-a inspirat să-și folosească ciocul și, arătându-le brațele prietenoase ale copacilor, le-a învățat cum să transporte mici firmituri din pădure, ajutându-le să-și pregătească sus cuiburile. Puișorii au început să se nască în liniște și, când au apărut furtunile, era o siguranță generală.
Recunoscând că Tatăl Ceresc le-a răspuns rugăciunilor, păsările s-au pus de acord între ele să cânte în fiecare zi cântece de laudă Sfântului Nume al lui Dumnezeu.
Din acest motiv, există păsări care se fac auzite dimineața, altele în timpul zilei și altele chiar și în timpul nopții.
Când găsim o pasăre cântând, să ne amintim că din inimioara ei, acoperită de pene, vine recunoștința eternă pe care Dumnezeu o aude în ceruri.
