Considerații despre rugăciune în spiritism

 

Revista Spiritistă – Revista de Studii Psihologice, anul 9, nr. 1, Ianuarie 1866

Fiecare este liber să considere lucrurile în felul său, iar noi, care reclamăm această libertate pentru noi, nu o putem nega altora. Dar, pentru faptul că o opinie este liberă, nu rezultă că nu se poate discuta, să i se examineze punctele tari și slabe, să i se cântărească avantajele sau dezavantajele.

Noi spunem aceasta, cu referire la negarea utilității rugăciunii, pe care unele persoane vor să o erijeze într-un sistem pentru a o face drapelul unei școli dizidente. Această opinie poate fi rezumată astfel:

«Dumnezeu a stabilit legile eterne la care toate ființele sunt supuse; nu putem să-i cerem Lui nimic și nu trebuie să-i mulțumim Lui de nici o favoare specială, deci este inutil să ne rugăm la Dumnezeu.

«Soarta Spiritelor este trasată, deci este inutil să ne rugăm pentru ele. Ele nu pot schimba ordinea imuabilă a lucrurilor, deci e inutil să ne rugăm.

«Spiritismul este o știință puramente filozofică; nu numai că nu este o religie, dar nu trebuie să aibă nici un caracter religios. Toate rugăciunile spuse în reuniuni tind să mențină superstiția și bigotismul.»

Chestiunea rugăciunii a fost suficient de mult timp discutată, încât este inutil să repetăm aici ceea ce știm despre acest subiect. Dacă Spiritismul proclamă utilitatea rugăciuni, nu este printr-un spirit sistematic, ci pentru că observația a permis să constatăm eficacitatea și modul de acțiune. Întrucât, prin legile fluidice, înțelegem puterea gândirii, înțelegem și pe cea a rugăciunii, care este ea însăși, un gând îndreptat către un scop determinat.

Pentru unele persoane, cuvântul rugăciune nu revelă decât o idee de cerere; aceasta este o gravă eroare. În ceea ce privește Divinitatea, este un act de adorație, de umilință și de supunere pe care nimeni nu o poate refuta fără a desconsidera puterea și bunătatea Creatorului. Negându-se rugăciunea la Dumnezeu este să-l recunoști pe Dumnezeu ca un fapt, dar și să refuzi să-i aduci omagiu; aceasta este încă o revoltă a orgoliului uman.

În ceea ce privește Spiritele, care nu sunt altele decât sufletele fraților noștri, rugăciunea este o identificare a gândurilor, o mărturie a simpatiei; a o respinge înseamnă a respinge amintirea ființelor care ne sunt dragi, pentru că această amintire simpatică și binevoitoare este ea însăși o rugăciune. Știm, de altfel, că cei care suferă, o reclamă cu insistență ca pe o alinare a aflicțiunilor lor; prin urmare, dacă o cer au nevoie de ea; refuzând-o înseamnă să refuzi paharul cu apă nefericitului care îi este sete.

Pe lângă acțiunea puramente morală, Spiritismul ne arată în rugăciune un efect într-un anumit fel material, rezultat din transmiterea fluidică. Eficacitatea sa, în anumite boli, este constatată de experiență, așa cum este demonstrată de teorie. A respinge rugăciunea înseamnă să te privezi de un puternic auxiliar pentru ameliorarea afecțiunilor corporale.

Să vedem acum care ar fi rezultatul acestei doctrine și dacă are vreo șansă să prevaleze.

Toate popoarele se roagă, de la sălbatici până la oamenii civilizați; sunt conduși de instinct și este ceea ce îi distinge de animale. Fără îndoială, se roagă de o manieră mai mult sau mai puțin rațională, dar, în fine, se roagă. Cei care, din ignoranță sau prezumție, nu practică rugăciunea, constituie, în lume, o infimă minoritate.

Rugăciune este așadar o nevoie universală, independentă de secte și de naționalități. După rugăciune dacă cineva este slab, se simte mai puternic; dacă este trist, se simte consolat; a înlătura rugăciunea înseamnă să privezi omul de cel mai puternic sprijin moral al său în adversitate. Prin rugăciune își elevă sufletul său, intră în comuniune cu Dumnezeu, se identifică cu lumea spirituală, se dematerializează, condiție esențială pentru fericirea sa viitoare; fără rugăciune, gândurile sale rămân pe pământ, atașându-se tot mai mult de lucrurile materiale; de aici, o întârziere în avansul său.

Contestând o dogmă, nu se pune în opoziție decât cu secta care o profesează; negând eficacitatea rugăciunii, ofensează sentimentul intim a aproape o unanimitate de oameni. Spiritismul datorează numeroasele simpatii pe care le întâlnește aspirațiilor inimii, iar consolările care sunt extrase din rugăciune constituie o mare parte din aceste aspirații. O sectă care s-ar fonda pe negarea rugăciunii, s-ar priva de principalul element al succesului, simpatia generală, pentru că în loc să încălzească sufletul, l-ar îngheța; în loc să îl eleve, l-ar înjosi. Maniera prin care spiritismul trebuie să câștige în influență, este prin augmentarea sumei de satisfacții morale pe care le procură. Cei care vor, cu orice preț, ceva nou în Spiritism, pentru a-i atașa numele lor unui drapel, să depună eforturi să dea mai mult ca el, dar nu prin a da mai puțin e cum îl vor suplini. Arborele despuiat de fructele sale savuroase și hrănitoare va fi întotdeauna mai puțin atrăgător ca cel împodobit cu ele. În virtutea aceluiași principiu am spus întotdeauna adversarilor Spiritismului: Singura modalitate de a-l ucide este să-i dai ceva mai bun, mai consolator, care explică mai mult și care satisface mai mult. Acest lucru nu l-a făcut încă nimeni.

S-ar putea considera așadar respingerea rugăciunii, din partea unor credincioși în manifestările spiritiste, ca o opinie izolată care poate aduna anumite individualități, dar care nu va aduna niciodată majoritatea. Ar fi greșit să-i imputăm această doctrină Spiritismului, deoarece învață pozitivamente contrariul.

În reuniunile spiritiste, rugăciunea predispune la reculegere, la seriozitate, condiție indispensabilă, după cum se știe, pentru comunicații serioase. Vrea să se spună că ar trebui transformate în adunări religioase? În niciun caz; sentimentul religios nu este sinonim cu religionar; trebuie chiar să evităm orice ar putea da reuniunilor acest ultim caracter. În acest scop noi am dezaprobat în mod constant rugăciunile și simbolurile liturgice a unui cult oarecare. Nu trebuie uitat că Spiritismul trebuie să tindă la apropierea diferitelor comuniuni; deja, nu e neobișnuit să vezi în aceste reuniuni fraternizând reprezentanți din diferite culte, motiv pentru care nimeni nu ar trebui să-și aroge supremația. Căci fiecare, în particular poate să se roage cum mai bine înțelege, este un drept al conștiinței; dar într-o adunare fondată pe principiul carității trebuie să se abțină de la orice ar putea răni susceptibilități și să tindă să mențină un antagonism pentru care, dimpotrivă, trebuie să depună efortul să-l facă să dispară. Rugăciunile specifice în Spiritism nu constituie un cult distinct, din moment ce nu sunt impuse și fiecare este liber să spună cea care i convine; dar au avantajul să servească la toată lumea și nu ofensează pe nimeni.

Același principiu de toleranță și de respect pentru convingerile altuia ne face să spunem că toate persoanele rezonabile pe care o circumstanță o conduce la templul unui cult a căror credință nu împărtășește, trebuie să se abțină de la orice semn exterior care poate scandaliza asistenții; că trebuie să se supună, dacă e necesar, la practici de formă pură care să nu-i poată în niciun fel compromite conștiința. Că Dumnezeu este adorat într-un templu de o manieră mai mult sau mai puțin logică, nu este un motiv pentru a ofensa pe cei care consideră această manieră bună.

Spiritismul dându-i omului o anumită sumă de satisfacții și dovedind un anumit număr de adevăruri, am spus, că nu poate fi înlocuit decât cu ceva care să ofere mai mult și să dovedească adevărurile mai bine decât el. Să vedem dacă acest lucru este posibil. Ceea ce constituie principala autoritate a doctrinei, este că nici unul din principiile sale nu sunt produsul unei idei preconcepute sau a unei opinii personale; toate, fără excepție, sunt rezultatul observării faptelor; numai prin fapte spiritismul a ajuns să cunoască situația și atribuțiile Spiritelor, precum și legile sau mai bine spus, o parte din legile care guvernează relațiile lor cu lumea vizibilă; acesta este un punct capital. Cum continuăm să ne sprijinim pe observație facem ca filozofia să fie experimentală și nu speculativă. Pentru a combate teoriile Spiritismului, nu este suficient deci să spună că sunt false: ar fi necesar să li se opună fapte pe care acele teorii ar fi incapabile să soluționeze. Și, chiar și în acest caz spiritismul se menține întotdeauna la nivel, pentru că ar fi contrar esenței sale să se obstineze într-o idee falsă și se va strădui mereu să umple lacunele pe care le poate prezenta, fără să aibă pretenția de a fi ajuns la apogeul adevărului absolut. Această manieră de-a considera Spiritismul nu este nouă; se poate vedea întotdeauna formulată în lucrările noastre. Din moment ce Spiritismul nu se declară nici staționar, nici imuabil, el va asimila toate adevărurile, care vor fi demonstrate, din orice sursă ar veni, chiar și din cea a antagoniștilor săi și nu va rămâne niciodată în urma progresului real. Vor fi asimilate aceste adevăruri, spunem noi, dar numai atunci când vor fi în mod clar demonstrate și nu pentru că i-a făcut plăcere cuiva să le dea ca atare sau pentru că sunt dorințele sale personale, sau produsul imaginației sale. Stabilit acest punct, Spiritismul nu ar putea pierde decât dacă s-ar lăsa depășit de o doctrină care a dat mai mult decât ea; nu are de ce să-i fie teamă de cele care dau mai puțin și suprimă ceea ce face forța și principala atracție a Spiritismului.

Chiar dacă Spiritismul nu a spus încă totul, există totuși o anumită sumă de adevăruri dobândite prin intermediul observației și care constituie opinia imensei majorități a adepților; iar, dacă aceste adevăruri au trecut astăzi la statutul de articole de credință, ca să ne servim de o expresie folosită în mod ironic de unii, nu e nici datorită nouă, nici a nimănui și nici măcar a Spiritelor noastre instructoare că au fost stabilite astfel și chiar mai puțin impuse, ci prin adeziunea la toată lumea, fiecare poate constata aceste adevăruri.

Deci, dacă o sectă se formează în opoziție cu ideile consacrate de existență și generalmente admise în principiu, ea nu ar putea cuceri simpatia majorității, ale cărei convingeri le-ar ofensa. Existența sa efemeră s-ar încheia cu fondatorul ei, poate chiar înainte sau cel puțin cu cei câțiva adepți pe care i-ar fi putut aduna. Să presupunem spiritismul partajat în 10, în 20 de secte, cea care va avea supremația și cea mai multă vitalitate, va fi naturalmente cea care va da cea mai mare sumă de satisfacții morale, care va umple cel mai mare număr de goluri în suflet, care va fi fondată pe dovezi pozitive și care se va pune cel mai bine la unison cu opinia generală.

Acum Spiritismul, luând ca punct de plecare toate principiile sale în observarea faptelor, nu poate fi dărâmat de o teorie; ținându-se în mod constant la nivelul ideilor progresiste, nu poate fi depășit; sprijinindu-se pe sentimentul majorității, satisface aspirațiile unui număr mare de persoane; fondat pe aceste baze, este nepieritor, căci aici îi este forța.

Aici este, de asemenea, cauza insucceselor a tentativelor efectuate pentru a-i pune obstacole; de fapt, există idei relaționate cu Spiritismul profundamente antipatice opiniei generale și pe care le resping în mod instinctiv; a construi pe aceste idei, ca punct de sprijin, un edificiu sau vreo speranță înseamnă a se agăța cu stângăcie de ramuri rupte. Iată, la ce sunt reduși cei care, nu pot să dărâme Spiritismul prin forță, încearcă să-l dărâme ei înșiși.

Allan Kardec – Revista Spiritistă
Tradus de Societatea Spiritistă Română