Costache Negruzzi s-a născut în 1808 la Trifeștii Vechi, în județul Iași. Tatăl său, paharnicul Dinu Negruț, om iubitor de cultură, avea o bibliotecă bogată pentru vremurile acelea, alcătuită din tipărituri şi manuscrise.
Costache învăța cu dascăli, care îi predau acasă greaca şi franceza. La 13 ani, citea în grecește pe Homer, dar nu putea descifra slovele chirilice din cărțile românești ce se aflau în biblioteca tatălui său. Neplăcut surprins de acest aspect, paharnicul Dinu şi-a dus fiul la Seminarul de la Socola, la clasa dascălului Ion Alboteanu. Indignat de metoda de predare a dascălului, care a socotit necesar să înceapă cu predarea slovelor, Costache a învățat singur să citească.
În 1821, din cauza Eteriei, Dinu Negruț, s-a refugiat cu familia peste Prut. Înapoindu-se în țară în 1823, familia Negruzzi şi-a găsit casa prădată de ieniceri. Tatăl își pierduse averea, astfel că, murind în 1826, datoriile sale au trecut asupra fiului, care a fost nevoit să intre într-o slujbă. Costache Negruzzi a dus o viață liniștită, singurele evenimente mai importante din viața sa fiind cele culturale. În 1840, în primul număr al revistei Dacia literară, a apărut principala operă a lui Costache Negruzzi şi capodopera nuvelei istorice românești Alexandru Lăpușneanul. În același an, direcția Teatrului Național din Iași a fost încredințată lui Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi şi Vasile Alecsandri. Pentru îmbogățirea repertoriului, alături de tovarășii săi, Costache Negruzzi a tradus, adaptat şi prelucrat diverse piese.
În 1855, a colaborat la revista România literară, condusă de Vasile Alecsandri. Negruzzi a fost un adept moderat al Unirii. Pentru conținutul progresist, critic, al unora dintre operele sale, a fost exilat de două ori la moșie: în 1838, pentru scrisoarea Vandalism, şi în 1844, pentru povestirea Toderică. După 1859 a fost sfetnic al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi membru al Societății academice. Costache Negruzzi a murit în august 1868.
Scrierile publicate de Costache Negruzzi în periodicele vremii – Albina românească, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Dacia literară, Propășirea – au fost adunate, în 1857, în volumul intitulat Păcatele tinereţelor. Acest volum cuprinde atât poezii cât şi lucrări în proză, opere originale şi traduceri. Scrierile incluse în volum au fost împărțite de autor în 4 cicluri: Amintiri de junețe – cuprinde schița Cum am învățat românește, nuvelele romantice Zoe, O alergare de cai; Fragmente istorice – conține scrieri inspirate din cronicile şi legendele Moldovei – Aprodul Purice (primul poem eroic în literatura română), Alexandru Lăpușneanul, Sobieski şi românii, regele Poloniei şi domnul Moldovei; Neghină şi Pălămidă – conține poezii; cele mai multe sunt prelucrări şi traduceri; Negru pe alb – conține 30 de scrisori la un prieten.
Nuvela «Sobieski şi românii» inspirată din «Istoria Imperiului Otoman» a lui Dimitrie Cantemir, publicată în volumul «Păcatele tinereţelor»(1857), prezintă una din numeroasele dovezi de eroism date de înaintașii noștri, apărând pământul străbun. Titlul este construit prin antiteză: de o parte numele unui personaj individual, iar de cealaltă un personaj colectiv. Antiteza din titlu anunță conflictul inevitabil ce va apărea între cele două tabere: lupta pentru cucerirea, respectiv apărarea cetății.
Încă din titlu pătrundem în lumea unei opere istorice, inspirate din paginile de glorie ale trecutului acestui popor. Negruzzi recurge la antiteză încă din titlu, pentru a surprinde cel mai bine diferențele morale dintre personaje: Sobieski, regele Poloniei, un personaj cu o individualitate de invidiat şi o personalitate puternică, așa cum este descris prin enumerația din text – «fala leșilor, eroul creștinătății, mântuitorul Vienii»– şi românii, un personaj colectiv, simbolic, ce reunește trăsăturile poporului nostru (modestie, înțelepciune, hotărâre), nefiind descriși sub aspect fizic în mod amănunțit.
Întâmplările narate se constituie în subiectul operei literare, iar înlănțuirea lor respectă ordinea clasică a momentelor subiectului.
Expozițiunea este tipică fixând momentul istoric «pe la sfârșitul lui septemvrie 1686» şi locul acțiunii «drumul ce duce către cetatea Neamțu», în imediata apropiere a frontierei, când se retrăgea spre Polonia vestita oaste a lui Ion Sobieski, aflată într-o stare jalnică, fizică şi sufletească, în urma înfrângerii suferite din partea turcilor. Descrierea primului personaj colectiv al narațiunii,«oastea polonă», este realizată gradat, în mișcare «un trup de lănceri deschidea marșa», o cetate de ofițeri călare în fruntea căreia se aflau cei trei: Sobieski, «în floarea vârstei, posomorât, gânditor, necăjit, şi doi mai bătrâni», hatmanii Iablonovski şi Potoţki.
Desfășurarea acțiunii, centrul operei, se constituie în atacul cetății şi lupta ce se dă între poloni şi moldoveni. Se schimbă perspectiva din exteriorul în interiorul cetății, unde se aflau nouăsprezece plăieși, personaj colectiv (dintre care unul era «iscoadă»). Pentru ei, ziua aceea părea a fi una obișnuită, dacă străjerul n-ar fi dat semn de primejdie. Bătrânul, «de care se videa că ascultă toți», hotărăște rapid, în ciuda mijloacelor reduse de care dispuneau, apărarea cetății: «Să nu zică lahul că au intrat într-o țarină pustie.» Solul trimis de rege le cere plăieșilor să predea cetatea, dar refuzul bătrânului încărcat de înțelepciune şi demnitate exprimă cu fermitate hotărârea de a o apăra: «Cetatea n-avem de gând să i-o dăm cu una cu două … Tot ce-i putem da este plumbul din puşce pe care i-l vom trimite de pe ziduri fă a se osteni să intre în cetate.»
Lupta înverșunată, care durează cinci zile, se termină cu victoria morală a românilor, care se predau numai într-o situație extremă: sfârșirea munițiilor şi a proviziilor, asociată cu reducerea îngrijorătoare a numărului plăieșilor. Deschiderea porților va declanșa însă mânia amestecată cu surpriza lui Sobieski, care a înțeles că a fost umilit de o mână de oameni, pentru că «în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieșind șase oameni din care trei duceau pe urmele lor pe alți trei ce erau răniți.»
Punctul culminant este marcat prin dialogul aprins care sugerează furia regelui şi decizia de a-i ucide prin spânzurare pe plăieși. Această secvență este de o impresionantă măreție, plăieșii căpătând dimensiunea unor uriași, prin calmul şi demnitatea în fața morții, impresionând chiar pe dușmani: «Ofițerii priveau cu înduioșare această scenă.»
Tensiunea acumulată se împrăștie datorită intervenției curajoase, oportune a lui Iablonovski, care are darul de a-l trezi «ca din somn» pe Sobieski, explicând că «acești viteji n-au făcut decât datoria lor.»
Deznodământul este plasat simetric (prin aceeași imagine a cetății care se deschidea) în umbra vechii cetăți: în timp ce polonezii «se coborau încet la vale», moldovenii «se îndreptară către munți», veșnici ca şi ei.
Continuitatea românilor pe aceste meleaguri este simbolizată şi prin imaginea finală a cetății «ca un mare schelet de uriaș.»
Scrisorile sunt redactate în stil clasic, având o compoziție sobră şi un echilibru perfect al conținutului. De asemenea, preocuparea pentru alcătuirea unor portrete psihologice este de origine clasică. Interesul cititorului este atras de varietatea temelor (note de călătorie în țară şi străinătate, amintiri, probleme de istorie şi arheologie, critică socială) şi de originalitatea tratării, de umorul fin şi de critica socială.
