OM DE CULTURĂ DE FORMAŢIE ENCICLOPEDICĂ
Scriitor de formație enciclopedică, cu o personalitate și activitate plurivalentă copleșitoare, poet, prozator, dramaturg, eseist, istoric și critic literar, George Călinescu vine în literatura română din literatura universală, având convingerea că unui critic și unui istoric literar, pe lângă pregătirea de specialitate și filozofică, îi este necesară cunoașterea în adâncime măcar a unei literaturi străine. Numai astfel se pot raporta valorile naționale la contextul literaturilor lumii sau numai astfel este posibilă o ierarhizare a valorilor.
DATE BIOGRAFICE
Se naște pe 19 iunie 1899, la București, ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan, menajeră a familiei impiegatului C.F.R, Constantin Călinescu, în casa căruia va crește și de care va fi înfiat, preluându-i numele.
În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității. Începând cu anii 1955 – 1956 și până la moarte se va bucura de aprecieri exclusiv pozitive. Este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.
În 1965, pleacă în lumea umbrelor, lăsând «o operă fundamentală pentru cultura poporului român», potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza.
STUDIILE / PROFESIA
Urmează cursurile Liceului Gheorghe Lazăr din București, apoi Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923.
Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el.
Devine conferențiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași.
Profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, pleacă mai apoi la Roma, pentru doi ani, cu o bursă pentru Școala Română din Roma.
În perioada 1948-1953 este scos de la catedră, deși se aliase regimului comunist.
În anii ’50 devine director al Institutului de Teorie Literară și Folclor, care după moarte îi va purta numele. Va coordona revista Institutului, Studii și cercetări de istorie literară și folclor (1952-1965).
Este rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din București în 1961. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în 1949.
OPERA
Studii scrise în alte limbi: Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925).
Poezie: Poezii; Lauda lucrurilor.
Proză: Cartea nunții; Enigma Otiliei; Trei nuvele; Bietul Ioanide; Scrinul negru.
Teatru: Șun, mit mongol sau Calea netulburată; Ludovic al XIX-lea; Teatru.
Studii de estetică și literatură universală: Principii de estetică; Sensul clasicismului; Estetica basmului.
Publicistică: Cronicile optimistului; Ulysse.
Impresii de călătorie: Kiev, Moscova, Leningrad; Am fost în China nouă.
Istorie și critică literară: Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Universul poeziei.
Discursul lui George Călinescu la Academia Română
MODELELE CULTURALE
Profesorul Ramiro Ortiz, profesor de limbă și literatură italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București:
«Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu».
Profesorul și istoricul Vasile Pârvan, spre care tânărul Călinescu s-a întors mereu, captivat de erudiția și puterea de muncă, dar și de concepția despre existență a savantului: munca pentru el semnifică asceză, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existențială.
Profesorul și criticul Garabet Ibrăileanu, pe care îl înlocuiește la catedra de literatură a Facultății de Litere din Iași, după moartea acestuia.
MUNCA TENACE A CRITICULUI
Până la vârsta de 40 de ani parcursese cu propriii săi ochi absolut tot ceea ce intra în sfera literaturii naționale, la care se adaugă vasta sa cultură universală.
Din cercetarea cărților din biblioteca sa reiese că el citea cu creionul în mână, făcând însemnări direct pe carte, făcând adnotări sintetice, uneori câte un singur cuvânt.
O altă trăsătură a felului său de a lucra este decuparea citatelor: reușea astfel să sesizeze, dintr-un număr mare de pagini, pasajele, paragrafele reprezentative care dau măsura exactă a talentului unui scriitor.
Avea o adevărată fobie față de greșelile de tipar, pe care le corecta ca și când cartea ar fi trebuit să fie din nou trimisă la editură.
Eugen Lovinescu aprecia că: «Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuțită a generației de astăzi. Am credința că mă va continua în critica literară».
ROMANCIERUL
Este adeptul romanului de atmosferă modern, al formulei realismului critic, considerând că: «Trebuie să fim cât mai originali și ceea ce conferă originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental», fiind un susținător al formulei clasice, cu deschidere spre romantism și modernism, adoptând metoda balzaciană, dar pledând și pentru ideea că orice roman trebuie să fie, în mod necesar, și analitic. Teoretician al literaturii, a subliniat ideea că tipurile clasic și romantic nu sunt absolute, puritatea lor este inexistentă în realitate.
În romanele sale conturează o lume de tipuri, de caractere dominate de o trăsătură majoră (avarul, arivistul, omul rafinat etc.), dar se detașează de personajele sale, privindu-le uneori în detalii exagerate până la grotesc.
Portretist remarcabil, dublat de liric și de povestitor, Călinescu creează romane-frescă ale vieții sociale, în care predomină monumentalul, grandiosul, fiind un maestru al cuvântului, al expresiei clare, al metaforei memorabile.
