Compozitor român, violonist, pianist, dirijor și pedagog, George Enescu este unul dintre cei mai proeminenți muzicieni de la sfârșitul sec. al XIX-lea și din prima jumătate a sec. al XX-lea, ridicând muzica profesională românească la nivelul valorilor muzicii universale.
Născut la Liveni, lângă Dorohoi, el a cunoscut din copilărie folclorul prin intermediul tarafurilor populare. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Nicolae Chioru.
Între anii 1888 și 1893 a studiat la Conservatorul din Viena, cu Joseph Hellmesberger (vioara) și Robert Fuchs (compoziție), iar între 1893 și 1899 la Paris, cu Andre Gdalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Faur (compoziție), precum și cu M. P. J. Marsick (vioara). Creația sa componistică abordează aproape toate formele și genurile muzicale. Reflectând dragostea pentru poporul din mijlocul căruia s-a ridicat și cu a cărui sensibilitate s-a identificat, Enescu a creat o muzică cu un vădit caracter popular, național și realist. Opera lui Enescu reprezintă o pildă de însușire și dezvoltare creatoare a cuceririlor artei muzicale europene, de îmbinare a acestora cu tradițiile muzicii folclorice românești. Chiar și în lucrările în care se manifestă influențe germane sau franceze, ori în acelea, al căror conținut nu presupune neapărat forma națională, ca, de pildă, Suita I în stil clasic pentru pian și opera Oedip, se vădește legătura cu folclorul nostru, prin utilizarea, uneori discretă, alteori destul de evidentă, a formelor modale, ritmice, intonațiile, ale acestuia.
Enescu a pus bazele temeliile simfonismului nostru, deschizându-i mari perspective. Printre lucrările lui mai de seamă se numără: Poema română (1897), care întruchipează o serie de tablouri sugestive ale vieții rustice; două Rapsodii române (1901; 1902), caracterizate printr-o linie melodică bogată, de autentică obârșie folclorică și înveșmântare orchestrală colorată; trei suite pentru orchestră (printre care Suita a III-a Sătească, 1938), în care folclorul cunoaște o transfigurare subtilă; trei simfonii (1905, 1913, 1919, aceasta din urmă refăcută în 1921), care, prin maturitatea concepției, excepțională măiestrie armonică, polifonică și orchestrală, prin dimensiunile lor, reprezintă monumentale fresce sonore; o Simfonie de cameră pentru 12 instrumente solistice (1945), în care folclorul atinge un grad înalt de rafinament; o Simfonie concertantă pentru violoncel și orchestră (1901). Enescu a scris şi lucrări pentru formații de cameră (două cvartete de coarde, 1912, 1952; două cvartete cu pian 1909-1911, 1944; un octet pentru instrumente cu coarde, 1900; un dixtuor pentru instrumente de suflat, 1906 ş.a.) caracterizate printr-o melodică expresivă, prin construcții unitare, închegate și prin transparența sonorității de ansamblu; lucrări pentru pian, pentru violoncel și pian, precum și pentru vioară și pian (printre care Sonata a III-a în caracter popular românesc, 1926; suita Impresii din copilărie, 1940), care se remarcă prin echilibrul dintre libertatea inspirației și disciplinei formei; lieduri (printre care ciclul de lieduri pe versuri de Clement Marot); prelucrări și transcripții.
Pornind de la subiectul bine-cunoscut al tragediei clasice grecești, Enescu a scris, după libretul lui Edmond Fleg, opera Oedip. Creație capitală a lui Enescu, ea este străbătută de un conținut emoțional generos și intens și se distinge printr-un limbaj poetic evocator și dramatic. Ea cuprinde și transpuneri ale unor elemente folclorice, pe planul unei înalte generalizări, cu mijloace de expresie caracteristice artei contemporane occidentale. Sub înrâurirea de mai târziu a unor curente ale muzicii franceze și germane și ca urmare a preocupărilor pentru găsirea unor noi modalități de expresie, unele lucrări ale lui Enescu, de pildă Simfonia de cameră, vădesc pe alocuri o mai accentuată interiorizare și redare mai abstractă a conținutului emoțional.
Ca violonist, arta sa interpretativă s-a caracterizat prin naturalețe, sensibilitate, bogăția coloritului, varietatea nuanțelor și îmbinarea atenției acordate substanței muzicale cu virtuozitatea. Repertoriul său a cuprins întreaga literatură a instrumentului. În formațiile de cameră, Enescu a colaborat cu P. Casals, J. Thibaud, A. Cortot, A. Casella, D. Oistrah și alți artiști de seamă.
Ca pianist, arta sa se distingea printr-o bogată și rafinată paletă și prin sonoritatea orchestrală a execuției. Enescu a fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani. Măiestria sa dirijorală se caracterizează prin profunzimea redării sensului operei artistice și prin sobrietatea, suplețea și expresivitatea gestului. A fost un remarcabil tălmăcitor al creației lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski, Wagner.
George Enescu este și va rămâne un simbol al spiritualității românești, alături de Eminescu, Brâncuși și alte nume de seamă ale poporului român. Și-a afirmat originalitatea prin limbajul universal al muzicii sale, valorificând în opera sa tradiția artei populare românești. Suita reprezintă un gen complex al creației sale, în forme instrumentale sau orchestrale. Suita în stil vechi pentru pian op. 3 anticipează întrucâtva neoclasicismul, fiind un omagiu adus marelui compozitor J. S. Bach.
Simbol al spiritualității românești, numele lui George Enescu s-a afirmat prin limbajul universal al muzicii, în care a valorificat tradiția artei noastre populare și culte, cultivând gustul publicului pentru valorile artei autentice.
Nu a adoptat însă nici unul dintre sistemele moderne, căutând surse de inovație în lumea spirituală și în cea muzicală a poporului său: valorificarea modurilor populare, a microintervalelor, a ritmului parlando rubato specific doinei populare, a multivocalității instrumentale proprie heterofoniei folclorice, descoperirea ethosului național în muzica românească.
Fondator al unor formații de cameră și orchestrale, a pus bazele Premiului Național de Compoziție (în 1911) care a fost atribuit aproape anual timp de peste treizeci de ani, a fondat Opera Română și Societatea Compozitorilor Români.
În 1910 a pus bazele Filarmonicii din București, iar în 1942 a deschis prima stagiune a Filarmonicii Moldova la Iași. Suita, genul cel mai complex pe care Enescu l-a abordat și în creația sa pentru pian, este reprezentată de patru lucrări: Suita în stil vechi op. 3 nr. 1, Suita pentru pian op. 10 nr. 2 în Re Major, Suita pentru pian op. 18 nr. 3 și Suita pentru pian la patru mâini.
Acestea dezvăluie extraordinară evoluție a limbajului enescian, indicând ascensiunea componistică, în care este asimilată tradiția europeană cu identitatea națională, traseu axat pe un fundament baroc, căruia îi urmează soluții moderne și procedee inedite în planul scriiturii pianistice. Armonia muzicii enesciene este expresia unei robusteți spirituale. Diversitatea limbajului său muzical este și rezultat al personalității sale. Sintetizând cu măiestrie Orientul și Occidentul, naționalul și universalul, Enescu a reușit să combine caracteristici personale și modalități de exprimare proprii cu gândirea muzicală clasico-romantică. A utilizat gândirea tono-modală, a emancipat cromatismul până la sfert și trei-sferturi de ton, a încadrat ritmul liber rubato, a utilizat polifonii eterofonice, a combinat desfășurări improvizatorice cu cele clasico-romantice. Indiferent de sintezele culturilor muzicale pe care le-a realizat, originalitatea sa constă în caracterul popular românesc al muzicii căreia i-a dat viață. Complexitatea personalității lui George Enescu reiese din propria mărturisire: «În lumea muzicii, eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune și niciun muritor nu poate poseda o fericire mai mare.» Interesantă, chiar uimitoare, este similitudinea dintre viziunea lui Enescu și viziunea anonimului creator al cântecelor populare românești. Kipriana Belivanova afirma că: «unul dintre criteriile, conform căruia Enescu este considerat un clasic al culturii românești, îl reprezintă atitudinea sa față de folclorul țării.» Enescu nu a ajuns să aibă o viziune asupra naturii similară celei a poporului român prin împrumutarea expresiei și trăsăturilor melodiilor folclorice, ci dimpotrivă, similitudinea aceasta, formată încă din copilărie, l-a determinat pe compozitor să aleagă particularitățile melosului popular românesc.
Refuzând repetările și clișeele din organizarea mijloacelor de expresie, Enescu și-a consolidat totuși creația pe baza unor idei permanente: întoarcerea la izvoare, lupta cu destinul, sau evocarea fericirii pierdute.
Viorel Cosma afirmă că unele dintre aceste principii estetice își au originea tocmai în gândirea pastorală a compozitorului, care apare ca o reflexie a miturilor antice, orfice, mioritice. Identitatea românească a discursului lui Enescu este una rezultată din fuziunea limbajului și expresiilor melodice tipice folclorului românesc, cu amprenta personală a compozitorului. Legătura strânsă cu folclorul românesc s-a dovedit încă din lucrările din tinerețe, ca Poema Română și cele două Rapsodii, fiind prezentă pe tot parcursul evoluției lui Enescu, până la compozițiile din ultimii ani ai vieții, ca Uvertura de concert pe teme cu caracter popular românesc (1948) și Simfonia de cameră (1954). Enescu traversează cu subtilitate de la stilul rapsodic din tinerețe, la acel caracter popular românesc specific perioadei sale de maturitate și ajunge să atingă acel discret și greu detectabil etos autentic autohton din ultima parte a vieții. Alfred Hoffman afirmă că: «Enescu a inovat continuu, dar fără gălăgie, fără să-și trâmbițeze descoperirile. Neîncetând să cultive și să dezvăluie atașamentul său pentru marile tradiții clasice și romantice, el s-a hrănit din seva muzicii populare românești.»
Contactul cu lăutari ai satului l-au inspirat în creația sa și l-au determinat să mărturisească mai târziu: «Lor țiganilor, să le mulțumim, că ne-au păstrat muzica, această comoară ce abia acum o prețuim; numai dânșii ne-au dezgropat-o, ne-au trecut-o și au dat-o în păstrare din tată în fiu, cu acea grijă sfântă ce o au pentru ce le e mai scump pe lume: cântecul!»
Ștefan Niculescu în articolul său Aspecte ale creației enesciene în lumina Simfoniei de cameră afirma că ultimele creații ale lui Enescu, printre care și Suita Săteasca sunt rodul cristalizării unei ultime tendințe stilistice. În aceste lucrări elementul românesc se afirmă și coboară la altă profunzime, depășind zona pitorescului și încorporându-se organic în structuri muzicale superioare care se generalizează.
Fragmentele melodice din Suita Săteasca, în general scurte și fracționate, sunt izvorâte din limbajul popular, iar melosul românesc se regăsește în toate cele cinci părți ale suitei prin folosirea intonațiilor folclorice și a procedeelor lăutărești. Astfel, unitatea tematică a părților, trăsătură obișnuită a compozițiilor enesciene, apare și aici sub forma utilizării elementelor de folclor pe tot parcursul suitei. Dintre cele cinci mișcări, cel mai obiectiv se resimte melosul folcloric în părțile extreme, Primăvară pe câmp și Dansuri țărănești.
Întoarcerea la viața și energia satului copilăriei implică în această suită, pe planul inspirației muzicale, reveniri la cântecul popular, folosit sub forma ideilor melodice în spiritul melosului popular. Nu întâmplător această lucrare, alături de Sonata a III-a pentru pian și vioară și de Impresii din copilărie, constituie creații explicit românești și puncte de sprijin ale creației lui George Enescu, marcând trei etape din evoluția stilului enescian. Ele constituie puncte de plecare și de omogenizare a creației enesciene, prin sublinierea unor elemente românești integrate într-un limbaj muzical profund personal. Unitatea stilistică a operei lui Enescu este rezultatul asimilării perfecte a unor resurse foarte diferite oferite atât de tradiția cultă a secolelor XIX și XX, cât și de cea populară românească. În ceea ce privește macrostructura operei Oedip, Enescu o preia pe aceea instituită de Richard Wagner; ea constă în continuitatea discursului muzical-poetic, nefracționat pe numere, înlocuirea duetelor, terțetelor etc., cu dialoguri firești între personaje, dizolvarea ariilor simetrice, convenționale (în raport cu textul) într-un recitativ-arioso continuu. Renunțarea deliberată la construcția operei clasice determină conlucrarea mai flexibilă a muzicii cu textul, iar recitativul înseamnă adaptarea melodiei – principalul element de microstructură în operă – la sensul cuvântului.
În același scop, și celelalte elemente ale stilului se diversifică: ritmul, armonia, timbrul, fapt pe care îl regăsim în orice dramă muzicală. George Enescu a fost cunoscut mai ales ca violonist și mai puțin în postura sa de compozitor. Muzica lui poate fi caracterizată printr-un stil eclectic, însă este strâns legată de tradițiile muzicale românești, deși din 1946 G. Enescu a plecat din țară. Muzica lui Enescu este o muzică de reculegere, de rugăciune. Regăsim această stare profundă chiar și în compozițiile sale cu accente romantice. Putem vorbi, în cazul său, de o muzică din trecut, care are rădăcini în preistorie, cu sonorități bizantine și influențe din zona muzicii tradiționale din Balcani.
Am putea să îl definim ca fiind un compozitor atemporal, deși muzica sa se află în legătură cu muzica compusă în prima parte a sec. XX. Dincolo de elementul modern, muzica sa ar fi putut să fie scrisă în orice vreme.
Cel mai mare compozitor român, George Enescu, a realizat o sinteză de o incredibilă frumusețe, a înglobat limbajul altor muzicieni, născând o muzică apolinică. Am putea vorbi despre o clasicizare a romantismului. Opera sa Oedipe este o capodoperă, o lucrare monumentală, despre care mulți vorbesc, dar pe care puțini o cunosc, o studiază și o înțeleg cu adevărat. George Enescu, deschizător de noi orizonturi, s-a ferit de teoretizări, dar moștenirea sa a oferit urmașilor prilejul unor analize stilistice și structurale de o remarcabilă profunzime.
