Iubirea aproapelui

Iubirea aproapelui o necesitate imperativă pentru lumea de regenerare

Ni se spune din toate părțile că au sosit vremurile marcate de Dumnezeu și că vor avea loc mari evenimente pentru regenerarea umanității. Globul nostru, ca toate care există, este supus legii progresului. Progresează fizic prin transformarea elementelor care îl constituie, iar moral prin purificarea Spiritelor încarnate și dezîncarnate care îl populează.

Cu această ocazie nu este vorba despre o schimbare parțială, o reînnoire limitată la o țară, o națiune sau o rasă. Este o mișcare universală care se verifică, în sensul progresului moral. Dar o schimbare atât de radicală ca cea care se elaborează nu poate fi verificată fără comoții. Inevitabil trebuie să existe luptă în idei. Din acest conflict se vor naște forțamente tulburări pasagere, până când terenul va fi curățat și echilibrul va fi restabilit.

Umanitatea a făcut până acum progrese incontestabile. Oamenii, datorită inteligenței lor, au ajuns la rezultate pe care nu le-au atins niciodată din punct de vedere al științelor, artelor și bunăstării materiale. Însă, mai trebuie să realizeze încă imense progrese și să facă să domnească între ei caritatea, fraternitatea și solidaritatea pentru aș asigura bunăstarea morală.

Omul nu are nevoie doar de dezvoltarea intelectuală. Nu este mai puțin imperativă pentru om necesitata elevării sentimentelor și a moralității sale, iar pentru a o satisface este necesar să distrugă tot ceea ce poate supraexcita în el egoismul și orgoliu.

Iubirea este de esență divină, și de la primul până la ultimul, posedații în adâncul inimii scânteia acelui foc sacru.

Omul are la origine doar instincte. Când este mai avansat și corupt, nu are decât senzații; dar educat și purificat, are sentimente; iar punctul exchizit al sentimentului, este iubirea; nu iubirea în sensul comun al cuvântului, ci ceea care se află în soarele interior, care condensează și reunește în arzătorul său foc toate aspirațiile și toate revelațiile supraomenești. Iubirea rezumă întreaga doctrină a lui Isus, pentru că este sentimentul prin excelență, iar sentimentele sunt instinctele ridicate la nivelul progresului realizat.

Legea iubirii înlocuiește personalitatea prin fuziunea ființelor și anihilează mizeriile sociale. «Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Fă pentru alții ce ne-am dori ca alții să facă pentru noi», fiind cea mai completă expresie a carității, deoarece rezumă toate îndatoririle față de aproape. Practicarea acestor maxime se adresează la distrugerea egoismului. Când oameni le vor lua drept regula a comportamentului lor și drept bază a instituțiilor lor vor înțelege adevărata fraternitate și vor face să domnească între ei pacea și justiția. Nu va mai exista ura sau disensiunea, ci mai degrabă unire, concordie si bunăvoința reciprocă.

Fraternitatea trebuie să fie piatra de temelie a noii ordini sociale. Dar nu există fraternitate reală, solidă și eficientă, dacă nu este întemeiată pe o bază indestructibilă. Această bază este credința. Nu credința într-o oarecare dogmă particulare care se schimbă cu timpul și cu popoarele, și care exclud și luptă între ele, anatemizând și favorizând diviziunile și antagonismul. Ci credința în principii fundamentale pe care toată lumea le poate accepta: Dumnezeu, sufletul, viața viitoare, progresul individual indefinit, perpetuitatea relațiilor dintre ființe. Când toți oamenii sunt convinși că Dumnezeu este același pentru toate ființele, că acest Dumnezeu suveran just și bun nu poate dori nimic injust. Că răul vine de la oameni și nu de la Dumnezeu. Atunci, vor fi mai dispuși să se considere copii ai aceluiași tată, își vor strânge mâna în semn de iubire și de afecțiune reciprocă dezinteresată.

Aceasta este credința pe care o dă spiritismul și care va fi de acum înainte axa cardinală a mișcării rasei umane, oricare ar fi modul de închinare și credințele particulare, pe care spiritismul le respectă, dar de care nu trebuie să se preocupe. Oamenii progresului vor găsi un asistent foarte puternic în ideile spiritiste.

Nu spiritismul creează și determină reînnoirea socială, ci maturitatea umanității este cea care face din această reînnoire o nevoie urgentă.

Omenirea ajunsă la maturitate are noi necesități, aspirații mai extinse, mai elevate. Înțelege vidul ideilor în care a fost legănată, insuficiența instituțiilor pentru fericirea sa. Nu mai găsește în starea lucrurilor satisfacțiile legitime la care aspiră. De acea se desprinde de scutece și se lansează, împinsă de o forță irezistibilă spre plaje necunoscute, în căutare de câmpuri mai extinse și de orizonturi mai puțin limitate.