Auta de Souza
S-a născut la 12 septembrie 1876, în Macaíba, localitate cunoscută ulterior sub numele de Arraial, un oraș din statul Rio Grande do Norte. Era firavă și liniștită, cu un ten dulce, de culoare caldă, atât de plăcut privirii precum este catifeaua la atingere.
A fost fiica lui Eloi Castriciano de Souza, decedat la vârsta de 38 de ani, și a Henriquetei Rodrigues de Souza, decedată la vârsta de 27 de ani, ambii răpuși de tuberculoză. Înainte de a împlini trei ani, a rămas fără mamă, iar la vârsta de patru ani și-a pierdut și tatăl. Viața ei a fost marcată de suferințe amare.
Rămasă orfană de la o vârstă fragedă, a trăit în copilărie, la vârsta de zece ani, drama morții iubitului său frate, Irineu Leão Rodrigues de Souza, ucis într-un incendiu provocat de explozia unei lămpi cu petrol, în noaptea de 16 februarie 1887.
Auta de Souza și cei patru frați ai săi au fost crescuți în Arraial, la marea fermă a bunicii lor materne, Silvina Maria da Conceição de Paula Rodrigues, cunoscută în mod obișnuit sub numele de Dindinha, în vechiul conac al familiei. Alături de ea s-a aflat soțul său, Francisco de Paula Rodrigues, care a decedat când Auta avea doar 6 ani.
Înainte de a împlini 12 ani, a fost înscrisă la Școala Sfântul Vicențiu de Paul, din cartierul Estância, unde a fost primită cu căldură de călugărițele franceze care o conduceau. Acestea i-au oferit o educație excelentă în literatură, limba engleză, muzică și desen și au inițiat-o în limba franceză, pe care a ajuns să o stăpânească, fapt ce i-a permis să citească în original operele lui Lamartine, Victor Hugo, Chateaubriand și Fénelon.
Între anii 1888 și 1890, tânăra Auta a studiat, a recitat, a scris versuri, le-a sprijinit pe surorile de la colegiu și și-a desăvârșit credința prin lectura constantă a Evangheliei.
La vârsta de 14 ani, pe când era încă elevă la Școala Estância, în anul 1890, au apărut primele simptome ale bolii care avea să-i răpească, în floarea tinereții, vigoarea și viața. A murit în dimineața zilei de 7 februarie 1901, în orașul Natal, la vârsta de 24 de ani.
Medicii nu au mai putut face nimic, iar Dindinha s-a întors, împreună cu ceilalți membri ai familiei, în Rio Grande do Norte. Auta a fost înmormântată în cimitirul Alecrim, iar în anul 1906 rămășițele sale pământești au fost transferate în mormântul familiei, la Igreja de Nossa Senhora da Conceição din Macaíba, locul său natal.
Sentimentele religioase puternice, precum și boala, nu au împiedicat-o să ducă o viață pe deplin normală în societate. Nu se mortifica, nu postea și nu se clausura. Era comunicativă, veselă și sociabilă. Religiozitatea ei era profundă, sinceră și esențială, dar nu ascetică, mortificatoare sau mistică.
Iubirea sa pentru Iisus Hristos și pentru îngerul său păzitor nu a îndepărtat-o de visele firești ale tinereții: afecțiunea, căminul și maternitatea. La șaisprezece ani, dezvăluindu-și neobișnuitul talent poetic, s-a îndrăgostit de tânărul procuror din Macaíba, João Leopoldo da Silva Loureiro, relație care a durat doar un an și câteva luni.
Înzestrată cu o sensibilitate acută și o imaginație bogată, îi dăruia iubitului o iubire profundă; însă tuberculoza progresa, iar frații au convins-o să renunțe la relație. Despărțirea a fost dureroasă pentru Auta. Procurorul, în schimb, nu a manifestat nicio reacție. Este adevărat că îi plăcea să o asculte recitând poezii, cu vocea sa frumoasă, captivantă și catifelată, și să danseze cu ea cadriluri, polci și valsuri la petreceri, dar nu era omul potrivit pentru a iubi un suflet atât de delicat și visător precum cel al Autei de Souza. Îi lipsea rafinamentul spiritual necesar pentru a percepe sentimentul care se revărsa prin ochii blânzi ai marii poete.
Această succesiune de lovituri dureroase i-a marcat profund sufletul feminin, caracterizat prin puritate cristalină, credință arzătoare și un profund sentiment de compasiune față de cei umili, a căror nefericire o mișca atât de mult. Era adesea văzută citindu-le copiilor săraci, femeilor din popor sau sclavilor în vârstă o broșură care circula prin zonele izolate, scrisă în stilul popular al vremii despre istoria lui Carol cel Mare.
Faptul că a rămas orfană la o vârstă fragedă, moartea tragică, boala contagioasă de care suferea și frustrarea romantică, combinate cu religiozitatea puternică a Autei, au fost factori decisivi în compunerea unicei sale opere poetice din istoria literaturii braziliene: Horto. Singura sa carte este un cântec al durerii, dar și al credinței creștine. Prima ediție a cărții Horto a fost publicată pe 20 iunie 1900.
Suferința a venit să-i rafineze sensibilitatea înnăscută, care s-a revărsat în versuri emoționante și tandre, uneori arzătoare, alteori triste, create la umbra bolii, în decorul dezolant al ținuturilor rurale ale patriei sale.
Pe 14 noiembrie 1936, a fost deschisă Academia de Litere din Norte-Rio Grandense, cu sediu XX, dedicată lui Auta de Souza.
Eliberată de corpul ei, complet măcinat de boală, Auta de Souza, iradiind propria lumină, lucidă și glorioasă, și-a luat zborul spre Spiritualitatea Superioară. Însă compasiunea pe care o simțise întotdeauna pentru cei care sufereau a făcut ca poeta, în compania altor spirite caritabile, să viziteze constant suprafața Pământului.
Prin intermediul lui Chico Xavier, Auta de Souza și-a dezvăluit pentru prima dată identitatea, transmițându-și poeziile complete în 1932, în prima ediție a volumului Parnasul de dincolo de mormânt, publicat de Federația Spiritistă Braziliană.
În existența sa fizică, Auta de Souza a fost pasărea captivă care cânta dorința sa de libertate; inima sa resemnată căuta, în Hristos, alinarea fericirilor promise celor necăjiți de pe Pământ.
Dincolo de mormânt, ea este pasărea eliberată și fericită care, întorcându-se la cuibul vechilor nenorociri, vine să aducă omenirii mesajul bunătății și al speranței, chemarea la credință și caritate, arătând calea dreaptă spre cucerirea adevăratei vieți.
Campania Fraternității Auta de Souza, inițiată de colega noastră Nympho de Paula Corrêa și aprobată pe 3 februarie 1953 de Departamentul de Asistență Socială al Federației Spiritiste din Statul São Paulo, condus pe atunci de regretatul nostru coleg José Gonçalves Pereira, reprezintă un frumos omagiu adus iubitei noastre poete, Auta de Souza.
Mângâietorul
Revista Săptămânală de Diseminare Spiritistă
Tradus de Societatea Spiritistă Română
