Sfânta Tereza de Isus (sau de Avila)
Tereza de Ahumada s-a născut la 28 martie 1515, la Gotarrendura, în Castilia, într-o familie nobilă de evrei convertiți. Acolo și-a format o personalitate inteligentă și pasionată. Din originea socială și-a extras ampla deschidere, universul relațional, buna formare, gustul pentru lectură. Va afirma, mai târziu, că lecturile copilăriei i-au revelat adevărul: totul trece, numai Dumnezeu este de ajuns.
La vârsta de șapte ani, Tereza visa să-i imite pe martiri și a plecat împreună cu unul dintre frații săi, dorind să moară pentru credința sa în fața maurilor și să îl vadă pe Dumnezeu în cer. Tereza a devenit o tânără cochetă, căreia îi plăcea să fie admirată, însă după moartea mamei sale, tatăl a trimis-o la internatul Augustinelor de la Doamna Noastră a Grației, unde a început să reflecteze asupra vieții religioase.
La vârsta de 20 de ani, Tereza a intrat în Mănăstirea Încarnări din Ávila, luând numele de Tereza de Isus. Adaptarea la viața carmelită a fost deopotrivă fericită și dificilă: sănătatea i-a fost grav afectată, ajungând chiar în pragul morții. Din această cauză, a fost nevoită să se întoarcă de mai multe ori la familia sa pentru a se odihni. Și-a petrecut primii douăzeci de ani de viață religioasă fără evenimente deosebite, străduindu-se neîncetat să-și dăruiască sincer viața lui Dumnezeu. A învățat să se roage, dar a continuat să trăiască o diviziune interioară între aspirația absolută către divin și condiția umană limitată.
Citirea Confesiunilor Sfântului Augustin a fost unul din momentele decisive pentru că o ajută să mediteze asupra umanității lui Isus. În jurul vârstei de patruzeci de ani, a experimentat ceea ce ea însăși numește a doua convertire. Dacă prima etapă a fost marcată de efort și luptă personală, acum Tereza se abandonează lui Isus, nu prin constrângere, ci prin iubire.
În 1562, Tereza a fondat la Ávila micuța mănăstire San José, cu dorința de a reveni la regula primitivă a Carmelului. Astfel a luat naștere Carmelitele Desculțe. La îndemnul îndrumătorilor săi spirituali, Tereza și-a scris autobiografia, încheiată în 1564, sub titlul Cartea vieții. Tereza caută să-și trăiască viața de carmelită cu sinceritate și să împărtășească experiența cu ceilalți. Părăsind Ávila, a străbătut drumurile Castiliei și Andaluziei, unde a întemeiat 17 mănăstiri. Același entuziasm de reînnoire a aprins și sufletele carmeliților; printre primii s-a numărat Sfântul Ioan al Crucii. Împreună, animați de iubirea lui Hristos, au pornit o adevărată mișcare de înnoire spirituală, care a înflăcărat Spania și a avut ecouri în întreaga lume.
În 1571, Tereza s-a întors la mănăstirea din Ávila, unde a fost numită prioră. Sfântul Ioan al Crucii este capelanul său. Împreună își împărtășesc experiențele spirituale, iar Tereza a scris Întemeierile. Din 1577, a început să redacteze marea sa carte despre rugăciune: Locuințele sau Castelul Interior. La sfârșitul vieții, Tereza a vizitat din nou surorile din mănăstirile pe care le-a întemeiat, a scris scrisori, a dat ultimele sale sfaturi și, în cele din urmă, epuizată și bolnavă, a murit la 4 octombrie 1582 la Alba de Tormes.
Tereza de Ávila a intrat în rândul sfinților în anul 1622, fiind canonizată de Papa Grigore al XV-lea. În 1970, Papa Paul al VI-lea a proclamat-o prima femeie Doctor al Bisericii. Se sărbătorește pe 15 octombrie.
Revistă Spiritistă Jurnal de Studii Psihologice
Anul 3, Nr. 11, Noiembrie 1860
Omul
Omul este un compus de măreție și mizerie, de știință și ignoranță. Pe pământ, el este adevăratul reprezentant al lui Dumnezeu, căci vasta sa inteligență cuprinde Universul și a reușit să descopere o parte din secretele naturii. Știe să servească elementele. Parcurge distanțe imense prin intermediul aburului și poate conversa cu semenul său de la un antipod la altul prin electricitatea pe care știe să o direcționeze. Geniul său este imens, iar atunci când știe să depună toate acestea la picioarele Divinității, aducându-i omagiu, atunci omul este aproape egalul lui Dumnezeu!
Dar cât de mic și de mizerabil este atunci când orgoliul stăpânește ființa sa! Nu-și vede mizeria, nu vede că existența sa, această viață pe care nu o poate înțelege, îi este uneori răpită instantaneu prin simpla voință a acelei Divinități pe care nu o cunosc, căci nu se poate apăra contra ei. Trebuie să se împlinească destinul său! El, care a studiat și a analizat totul; el, care cunoaște atât de bine mișcarea astrelor, știe puterea creatoare care face să germineze bobul de grâu pe care l-a semănat în pământ? Poate el să creeze o floare, oricât de simplă și de modestă? Nu. Aici se oprește puterea sa. Ar trebui atunci să recunoască faptul că există o putere mult superioară celei proprii; umilința ar trebui să-i stăpânească inima și, admirând operele lui Dumnezeu, ar face un act de adorare.
