François Fenelón
Exponent al spiritismului
François de Salignac de la Mothe Fenelón, mai bine cunoscut sub numele de François Fenelón, a fost al doilea dintre cei trei copii ai lui Pons de Salignac, contele de La Mothe-Fenelón, împreună cu a doua soție Luisa de la Cropte.
A venit pe lume pe 6 august 1651 la castelul Fenelon, din Sainte-Mondane, Périgord, Aquitania, în valea râului Dordogne.
Provenea dintr-o familie aristocratică din naștere, dar cu puține resurse. Cei mai faimoși strămoși ai săi au fost Bertrand de Salignac, care a fost ambasador în Anglia; François de Salignac I, Louis de Salignac I, Louis de Salignac II și François de Salignac II, care au fost episcopi de Sarlat. El a aparținut unei descendențe formate din cincisprezece generații de religioși care au ocupat un scaun episcopal, având statutul de veche nobilime impecabilă.
Copilărie și educație
Datorită sănătății sale delicate, Fenelon și-a petrecută copilăria în castelul tatălui său cu un profesor privat, mulțumită căruia a citit și a aflat despre clasici și a dobândit o cunoaștere considerabilă despre literatura greacă, care a fost foarte importantă în dezvoltarea sa intelectuală. În plus, educația sa a avut o bază profundă în literatură.
La o vârstă fragedă în 1663, când avea 12 ani, Fenelon a fost trimis la Universitatea din Cahors, unde a studiat filosofia și retorica sub influența iezuită, studiorium. Acolo a obținut prima diplomă.
În această perioadă s-a împrietenit cu Louis Antoine de Noailles, care a fost numit ulterior episcop de Cahors în 1679 și de Châlons în 1680 și care a fost promovat, în 1695, la Arhiepiscopia Parisului ca succesor al lui François de Harlay de Champvallon.
Mai târziu, când Fenelón și-a exprimat marele interes pentru realizarea unei cariere ecleziastice, locotenent-colonelul Marqués Antoine de Fenelón, unchiul său din partea tatălui și prieten al Monseniorului Jean-Jacques Olier și al Sfântului Vincent de Paul, l-a dus să studieze la École de Plessis din Paris .
În acest centru de învățământ, studenții de la teologie au urmat aceleași tipare de studiu ca la Sorbona, ceea ce i-a oferit multe cunoștințe.
Fenelón a demonstrat o mare ușurință și talent în arta de a vorbi și de a scrie, iar atunci când a fost invitat să țină o predică publică la doar 15 ani, retorica sa a fost remarcată.
În 1646, preotul parizian Jean-Jacques Olier a dispus construirea unei clădiri noi, erijată pe fundațiile unei vechi biserici romanice din secolul al XIII-lea, care a fost lărgită de mai multe ori până în 1631, când a devenit Biserica Saint-Sulpice din Paris.
În jurul vârstei de 21 de ani, Église Saint-Sulpice devine scena vieții lui Fenelon.
Unchiul său a reușit să-l înscrie, pentru a-i facilita pregătirea pentru preoție, în Seminarul bisericii, care în acea perioadă era condus de Louis Tronson. În spatele acelor ziduri înguste dispăreau elogiile lumești pe care Fenelon le primea împreună cu Jacques-Bénigne Lignel Bossuet în Château de Rambouillet, pentru intelectul său strălucit.
Canonicul și priorul Tronson a format de-a lungul carierei sale preoțești în acest seminar, un mare număr de persoane relevante ale Bisericii Franceze, unul dintre studenții săi fiind François Fenelón, manifestând o mare apreciere unul pentru celălalt.
Fie din convingere, simpatie și conformitate sau din cauza înclinației sale naturale către tot ceea ce este bun, foarte curând Fenelon a descoperit poezia din Noul Testament.
Tânărul nostru a fost selectat pentru mica comunitate rezervată ecleziasticilor a căror sănătate nu le-a permis să urmeze exercițiile excesive ale seminarului. Protagonistul nostru și-a amintit întotdeauna cu afecțiune această faimoasă și solidă școală în care a aprofundat nu numai practica virtuților preoțești, ci și cu o remarcabilă relevanță doctrina catolică, care l-a separat mai târziu de curentele jansenismului și galicanismului.
Treizeci de ani mai târziu, într-o scrisoare către Clement al XI-lea, îi mulțumește pentru pregătirea cu Tronson cu privire la credința și obligațiile vieții ecleziastice.
Experiențe ca preot
La doar 24 de ani, în 1675, Fenelón a fost hirotonit preot. Părăsind Église Saint-Sulpice, în prima sa ardoare a vrut să cucerească lumea pentru a o convertii la credință. El a vrut să plece în America, dar familia s-a opus din cauza sănătății sale precare, ceea ce l-a determinat să solicite să meargă în Grecia, ilustrul leagăn al muzelor. Avea un talent versatil și cu o gamă largă de cunoștințe. Personajul său a avut multe fațete. Avea o fire blândă, dar dur cu el însuși.
Visul său a fost să devină misionar în țările din Est, cu toate acestea, idea a fost uitată în curând și s-a alăturat în cele din urmă comunității Saint-Sulpice dedicându-se în special predicării catolicismului și catehezei. Pe măsură ce își desfășura activitatea rutinară, reputația pentru eleganta sa elocvență s-a extins, întrucât poseda un dar neobișnuit pentru discurs.
În 1678, François Harlay de Champvallon, pe atunci arhiepiscop al Parisului, l-a însărcinat pe Fenelon să conducă casa Nouvelles-Catholiques, o comunitate din Paris pentru tinerii hughenoți.
Această comunitate a fost fondată în 1634 de arhiepiscopul Jean-François de Gondi și se dedica asistenței tinerelor femei protestante care erau pe punctul de a intra în biserică sau celor înclinate spre convertire la principiile credinței catolice. Scopul a fost reeducarea tinerilor protestanți, în principal de rang nobil, convertindu-i la catolicism.
A fost o formă nouă și stimulatoare de apostolat care i s-a prezentat lui Fenelon. Pentru a o exercita, avea nevoie de toate cunoștințele sale teologice, de oratoria și personalitatea sa magnetică.
Hughenoții erau un colectiv persecutat și izolat de societatea franceză în secolul al XVII-lea. Fuseseră îndepărtați de familiile lor și erau pe punctul de a se alătura Bisericii Romei. Această poreclă a fost dată protestanților calviniști de către catolicii francezi în timpul Războaielor Religioase Franceze care au avut loc între anii 1562 și 1568.
Criticii conduitei lui Fenelon în ultimii ani l-au mustrat, fiind chiar etichetat ca intolerant, deși nu a existat niciun motiv. Autorii protestanți ai Encyclopédie des Sciences Religieuses au negat aceste judecăți. Pentru acest sector, Fenelón a făcut efortul conversiei folosind întotdeauna persuasiunea, mai degrabă decât severitatea.
Din 1681 până în 1695, Fenelon a fost prior al mănăstirii fortificate din Carennac.
Misionar
În urma revocării de către regele Ludovic al XIV-lea, în 1685, a Edicto de Nantes (un decret care autoriza libertatea de conștiință și libertatea de cult limitată a protestanților calviniști, semnat în aprilie 1598, prin care Henric al IV-lea le-a garantat libertatea cultului public protestanților) Biserica realizează o campanie pentru a trimite cei mai iluștri oratori ai țării în regiunile din vestul Franței care deținea cea mai mare concentrație de hughenoți, pentru a demonstra erorile protestantismului.
Au fost aleși misionari precum Louis Bourdaloue, Valentin Esprit Fléchier și François Fenelón, printre alții, și trimiși în locurile din Franța unde erau mai mulți eretici pentru a lucra la convertirea lor.
La propunerea prietenului său Jacques-Bénigne Lignel Bossuet, Fenelon a fost trimis împreună cu cinci tovarăși la Aunis, Saintonge și Poitou, unde a manifestat o mare dedicație muncii sale. Metodele și abordarea educației au fost întotdeauna temperate de amabilitate și au primit aplauze universale.
Timp de un an din 1686, Fenelón și-a consolidat prietenia cu Bossuet, care mai târziu, din cauza discrepanțelor, va deveni rivalul său.
Cu toate acestea, la începutul acestei călătorii nu au avut succes. Puterea monarhică, prin alte mijloace, a încercat să-i supună pe protestanți cu forța, dar Fenelon a respins această conduită și numai prin elocvența sa a reușit un număr mare de conversii.
Potrivit cardinalului Bousset, Fenelon l-a determinat pe Ludovic al XIV-lea să retragă toate trupele și toate metodele de forță din locurile pe care le-a vizitat și este adevărat că a insistat și a propus metode pașnice cu care regele nu era întotdeauna de acord.
«Când trebuie sensibilizate inimile, forța e inutilă. Convingerea este unica convertire.»
În loc de forță, François Fenelón a folosit răbdarea, a oferit clase, a distribuit Noul Testament și catehisme în limba locală. Mai presus de toate, el a pus un accent deosebit pe predicare, dar predicatorii trebuiau să fie oameni amabili care să faciliteze instruirea.
François Fenelón a devenit din ce în ce mai aproape de cercul social al lui Jacques-Bénigne Lignel Bossuet, iar cuvântul său a câștigat influență în episcopatul francez, deoarece era un predicator proeminent.
Educator regal din 1689 până în 1697
Religiosul nostru și-a făcut mulți prieteni, printre care ducele Paul de Beauvillers și Claudio de Lorena, ducele de Chevreuse, doi curteni influenți, care se căsătoriseră cu două fiice ale lui Jean-Baptiste Lignel Colbert, ministrul de finanțe al lui Ludovic al XIV-lea.
Regele Ludovic al XIV-lea, s-a căsătorit cu Maria Teresa de Austria (1660 – 1683), fiica lui Felipe al IV lea, regele Spaniei și a Izabelei de Borbón. Cu ea a avut șase copii, cu toate acestea, doar unul, cel mai mare, a supraviețuit până la maturitate: Louis, le Grand Dauphin, cunoscut sub numele de Monseigneur.
Ludovic al XIV-lea nu a fost niciodată fidel soției sale, el a avut în timpul vieții o serie de amante, atât oficiale, cât și neoficiale.
Regele se căsătorește în secret cu o marchiză într-o căsătorie morganatică, Françoise d’Aubigné, cunoscută sub numele de Madame du Maintenon, când ea avea 48 de ani, căsătoria a durat până la moartea regelui (1683 – 1715).
Regele a condus Franța la supremație politică în Europa, fiind o amenințare continuă pentru alte state. Fără să discute nimeni nimic, Ludovic al XIV-lea a început să se considere pe sine ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, o divinitate umană. El a fost cunoscut ca Regele Soare sau Ludovic cel Mare.
Splendoarea monarhiei regale atinge apogeul și personalitatea monarhului atinge maxima reverență. Ludovic al XIV-lea poate fi considerat arhitectul monarhiei absolute.
Ducele de Beauvillers, care avea doar 43 de ani, când a fost numit director de studii pentru nepoții regelui Ludovic al XIV-lea s-a asigurat că Fenelon va fi educatorul viitorului moștenitor de 7 ani, Louis, ducele de Bourgogne, fiul Marelui Dauphin. În 1689, Fenelon și-a asumat funcția de educator, ceea ce a făcut să aibă o mare influență la casa regală.
Funcția era foarte importantă, deoarece era o mare responsabilitate să formezi un viitor moștenitor al Franței, care se afla acum în mâinile sale, serviciu care necesita multă dăruire datorită caracterului orgolios, indomptabil și violent al prințului.
Copilul avea o coleră care atingea furoarea, o voință atât de determinată încât ajungea la obstinație, poseda o inteligență precoce și o inimă îndrăzneață, dar era ironic și disprețuia pe toată lumea. Personalitatea sa avea o caracteristică negativă, un orgoliu extrem.
Profesorul își asumă sarcina acestei educații și se face responsabil pentru definirea și aplicarea metodelor care se potrivesc cel mai bine prințului. El caută ajutorul a trei bărbați de încredere, stareții Fleury, Langeron și Beaumont.
Preotul își dă seama imediat că predicile moralizatoare nu au niciun efect asupra micului succesor, așa că, cu fermitatea care îl caracteriza, aplică metoda moralizării indirecte.
Dezvoltă o literatură infantilă pentru al educa, atât în latină cât și în franceză, dar și în istorie. Ceea ce l-a interesat cel mai mult a fost să-i formeze prințului caracterul și conștiința sa, din acest motiv renunță la tehnici abstracte și educă cu pilde la fel cum a făcut Iisus Hristos, așa cum putem aprecia în Evanghelie, pentru a-i atinge sufletul tânărului copil cu exemple și simboluri.
Fenelon s-a dedicat sarcinii de a îmblânzii caracterul furtunos al discipolului. În acest scop a scris, în perioada cuprinsă între 1692 și 1695, Historiettes, Contes et fables și Les Dialogues des Morts, dar mai ales lucrarea sa intitulată Les Aventures de Télémaque, în care, sub alegoria ficțiunii l-a învățat pe tânărul prinț lecții de autocontrol și toate valorile și îndatoririle proprii poziției sale înalte. Aceste cărți tratează teme de educație generală.
Poveștile și fabulele sale au fost compuse cu teme cotidiane, tratând teme de care cu siguranță copilul auzise și care i-ar putea trezi curiozitatea, bazându-se pe situații concrete cu care se confrunta curtea regală. A scris povești cu animale și zâne, profitând chiar de moda vremii.
Educatorul a ocupat un loc printre preceptorii domnești care au făcut formula in usum serenissimi Delphini, ceea ce înseamnă în folosința serenisimului Dauphin, era vorba de o colecție de clasici greci și latini destinate educației prințului.
Cu toate acestea, adevărata funcție a acestei opere a fost un reproș pentru monarhia absolutistă, ideologie dominantă a Franței lui Ludovic al XIV-lea.
Conținutul moral al poveștilor sale este opoziția față de bunurile false, putere, plăceri, lux în detrimentul bunurilor autentice care corespund nevoilor omului. Fericirea este pe drumul simplu și pur.
În Les Aventures de Télémaque, afirmă fundamentele monarhiei absolute, în timp ce exhorta indirect pe viitorul rege să folosească moderația și înțelepciunea în exercitarea puterii sale absolute.
Această operă este un simbol al reformismului în cercul Beauvilliers-Chevreuse, care spera că după moartea lui Ludovic al XIV-lea, autocrația să poată fi înlocuită de o monarhie mai puțin centralizată și absolută.
Teme expuse în carte
El folosește aventura și mitologia greco-romană ca pretext pentru a expune ideile morale, economice și politice. Obiectivul său a fost educarea într-un mod plăcut, dar criticând regele, Ludovic al XIV-lea, pe care îl acuza de absolutism și gust excesiv pentru fastuozitate și conflicte belice.
Arată consecințele fericite ale unei conduite corecte reflectate în pace, bunăstarea poporului, bogăția economică și gloria suveranului. Principiile acestei educații sunt simplitatea manierelor, moderația, modestia, devotamentul față de binele comun care trebuie să predomine asupra intereselor egoiste și a amorului propriu. Prințul trebuie să știe să fie corect și puternic, să fie respectat și iubit de supușii săi, pentru că toate acțiunile sale vizează garantarea fericirii. Regele care face fericit poporul său și care își găsește fericirea sa în virtute, este mai mult decât temut pentru că este iubit. Nu numai că este ascultat, dar este și regele tuturor inimilor.
Bunul suveran trebuie să știe să-și asculte poporul și să exercite puterea într-un spirit de dreptate, urmând exemplul lui Sesostris, regele Tebei.
Rezultatele educației promovate de Fenelón au fost minunate, deoarece copilul a devenit o persoană moderată, umilă, umană, răbdătoare, aplicată în întregime îndatoririlor sale de viitor suveran.
În jurul anului 1695, toți cei care au intrat în contact cu prințul erau surprinși de schimbare.
În 1693, la vârsta de 42 de ani, Fenelón a fost ales membru al Academiei Franceze.
Pentru a-l răsplătii pe excelentul educator pentru rezultatele remarcabile în educația prințului, Ludovic al XIV-lea i-a oferit în 1694, abația din Saint-Valéry.
Alte opere
Ducesa de Beauvilliers, mama a opt fete, i-a cerut lui Fenelon sfaturi cu privire la educația fiicelor sale. Pentru a o ajuta, a scris, în 1689, Traité de l’education des filles, în care insistă că educația copiilor începe de la o vârstă foarte fragedă. Soțul și prietenul, Ducele de Beauvilliers, a fost primul care a folosit Traité de l’education des filles, în propria sa familie.
Nutrește speranța de o reformă politică în cartea Direction pour la conscience d’un roi.
Alte titluri
Compendiu al vieților filosofilor antici, Perfecțiune creștină, Să mergem, Calea Real a Crucii, Viața interioară, Demonstrarea existenței lui Dumnezeu, Maximele misticilor.
Discordia
În 1688, Fenelon a cunoscut-o pe Jeanne Marie Bouvier de la Motte Guyon, mai bine cunoscută sub numele de Madame du Guyon, care era văduvă și mamă a trei copii. Devenise o admiratoare a muncii preotului. La acea vreme, Madame du Guyon era bine primită în cercul social al Beauvilliers și Chevreuses, iar Fenelon a fost profund impresionat de pietatea ei.
În 1697, după o vizită a doamnei du Guyon la școala doamnei du Maintenon din Saint-Cyr, Paul Godet des Marais, episcopul de Chartres și-a exprimat doamnei du Maintenon îngrijorarea sa pentru ortodoxia doamnei du Guyon.
Episcopul a menționat că punctele de vedere ale doamnei du Guyon prezintă mari asemănări cu chietismul spaniolului Miguel de Molinos, un om pe care papa Inocențiu al 11-lea a condamnat în 1687.
Soția regelui, Doamna du Maintenon, a solicitat o comisie ecleziastică pentru a examina ortodoxia doamnei Guyon.
În comisie se aflau Bossuet, de Noailles și Louis Tronson, șeful ordinului sulpician din care Fénelon era membru. Comisia, după ce a analizat faptele în decurs de șase luni, a deliberat și-a emis avizul în 34 de articole d’Issy, care au condamnat în cele din urmă unele dintre opiniile doamnei du Guyon. Aceste articole conțineau și o scurtă expunere a viziunii catolice a rugăciunii, Etats d’oraison.
Madame du Guyon s-a supus sentinței, dar ideile ei au continuat să se răspândească în Anglia.
La obținerea rezultatului, Fenelon a refuzat să semneze, argumentând că doamna du Guyon și-a recunoscut deja greșelile și că nu are rost să o condamne în continuare. Mai mult, preotul nu a fost de acord cu interpretarea lui Bossuet a articolelor Issy, așa cum a scris în Explication des Maxims des Saints, o lucrare de referință. Acest roman politic a avut o mare influență în următoarele două secole.
Instructorul a interpretat articolele lui Issy într-un mod mult mai compresiv, dintr-un punct de vedere mult mai calm decât a propus Bossuet. Ludovic al 14-lea a răspuns controversei, pedepsindu-l pe Bossuet pentru că nu l-a avertizat înainte de părerile lui Fenelon. Regele a ordonat lui Bossuet, de Noailles și episcopului de Chartres să răspundă la Explication des Maxims des Saints scrisă de Fenelon.
În aceeași perioadă, soția regelui, Doamna du Maintenon, a început să-l consulte pe teme morale.
În februarie 1696, scaunul arhiepiscopal din Cambrai a devenit vacant. Regele îl încredințează lui Fenelon numindu-l Arhiepiscop de Cambrai. În ciuda faptului că monarhul vroia să se îndepărteze de persoana lui Fenelon, nu a vrut să disprețuiască talentele sale în administrarea sufletelor.
Vrednicul prelat a trebui să facă din Cambrai prima dieceză a regatului, în același timp i-a cerut să rămână în poziția sa de educator al ducelui de Bourgogne. Acest oraș se află în regiunea Nord-Pas-de-Calais, în nordul Franței și nu departe de Belgia.
Catedrala Notre-Dame de Grâce de Cambrai este o catedrală catolică, care este atât o bazilică, cât și o fostă biserică mitropolitană (fostul sediu al Arhiepiscopiei Cambrai, care regrupează eparhiile sufragane din Arras și Lille). Este clasificată ca monument istoric al Franței din 9 august 1906. A fost construită între 1696 și 1703 pe locul unei clădiri vechi din secolul al XI-lea, Biserica mănăstirii Sfântului Sepulcru.
François Fenelón a acceptat misiunea, îndeplinindu-și îndatoririle cu ardoarea tipică care îl caracteriza, spunând:
«Lăsați să vină la mine copiii mici sau săraci, bolnavii, bătrânii și toți copiii lui Dumnezeu.»
Examinarea operei sale
Imediat după publicarea cărții Explication des Maxims des Saints, a existat o mare opoziție.
Regele era supărat. Nu i-au plăcut noutățile religioase și i-a reproșat lui Bossuet că nu l-a sfătuit cu privire la ideile educatorului. Fenelón pierde grațiile oficiale.
În consecință, el a numit episcopii din Meaux, Chartres și Paris pentru a examina opera lui Fenelon și a selecta pasajele care vor fi condamnate, însă la 27 aprilie 1697, Fenelon însuși a trimis cartea Sfântului Scaun pentru a fi judecată.
Conflict între prieteni
Imediat a izbucnit un conflict uriaș, în special între Bossuet și Fenelón, care a necesitat intervenția Sfântului Oficiu. A necesitat o extinsă examinare de către consultanții și cardinalii Sfântului Oficiu, care i-a reunit în 132 de sesiuni și care a durat mai bine de doi ani.
În consecință, la 12 martie 1699, ei au condamnat Explication des Maxims des Saints, pentru că conțineau propoziții sau secvențe de gânduri care erau «nesăbuite, scandaloase, grosolane, ofensive pentru urechile pioase, pernicioase în practică și fapte false.»
A spus:
«Chiar dacă Dumnezeu, de fapt o presupunere imposibilă, ar distruge sufletele celor drepți sau le-ar abandona pentru o eternitate la ispitele și durerile acestei vieți sau le-ar condamna pentru toată eternitatea la durerile infernului, acele suflete nu l-ar iubi și nu l-ar sluji mai puțin în mod fidel.»
Dintre acestea, 23 de propuneri au fost selectate pentru a fi supuse cenzurii, dar Papa nu a sugerat în niciun caz că a aprobat restul cărții.Fenelon a declarat că și-a lăsat deoparte propria opinie și a acceptat judecata Romei și că, dacă acest act de supunere pare incomplet, el ar fi dispus să facă ceea ce Roma spune. Sfântul Scaun nu a cerut niciodată nimic mai mult decât acest act spontan menționat. Cei mai mulți dintre contemporanii săi au considerat că supunerea sa era admirabilă și edificatoare.
Ludovic al XIV-lea, care făcuse tot posibilul pentru ca Explication des Maxims des Saints să fie condamnat, îl pedepsise deja pe autor, ordonându-i să rămână în limitele eparhiei sale.
Regele era supărat pentru publicarea Les Aventures de Télémaque, în care a sesizat critica făcută persoanei sale și guvernului său, chestionând bazele regimului, iar pentru aceasta nu l-a ierta niciodată.Fără a se plânge și a regreta, Fenelon s-a supus rezoluțiilor regale și s-a dispus complet în slujba credincioșilor săi.
Mai târziu, își susține opiniile, reflectate într-o scrisoare către Michel Le Tellier, în care, vorbind despre conflictul său cu Bossuet, spune:
«Cel care a greșit a câștigat și cel care a fost liber de eroare a fost învins.»
Atitudine
Relațiile cu clerici erau înconjurate de condescendență și cordialitate, se comporta ca un tată și un frate. Fenelón a fost întotdeauna ireproșabil, uman și sincer. Posesor de virtuți precum răbdarea, cunoașterea inimii umane și a vieții spirituale, dispoziție echitabilă, fermitate și rectitudine, a încercat să îndrume sufletele către dragostea pură a lui Dumnezeu.
Îi plăcea să-i viziteze pe țărani în casele lor, să se intereseze de bucuriile și tristețile lor.
Câteva luni pe an Fenelón se dedica să viziteze arhiepiscopia sa, fără să fie întrerupt nici chiar de Războiul de Succesiune Spaniol, în timpul căruia armatele opuse au acaparat teritoriul său.
Căpitanii acelor armate, plini de venerație pentru Fenelon, i-au permis să se miște liber.
În timpul războiului de succesiune spaniolă, ușile palatului său au fost deschise tuturor săracilor care s-au refugiat în Cambrai. Camerele și scările erau pline de ei, iar grădinile și holurile protejau animalele.
Încă este amintit în satul Cambrai, care pun numele copiilor de Fenelon.
Deși a fost complet dedicat administrării eparhiei sale, el nu a pierdut niciodată din vedere interesele generale ale Bisericii.
«Această iubire pentru Dumnezeu nu necesită ca toți creștinii să practice austerități precum cele ale vechilor pustnici solitari, ci doar să fie sobri, drepți și moderați în folosirea lucrurilor utile.»
«Practica devotamentului nu este în niciun caz incompatibilă cu îndatoririle vieții.»
Scrisori
Găsim o expunere completă a ideilor sale politice în scrisorile pe care le-a trimis la diferite persoane.
În guvernul ideal, pentru Fenelón regele nu trebuia să aibă putere absolută; ci să se supună legilor pe care le-a făcut în cooperare cu nobilimea, iar alteori ar trebui să fie asistat de Statele generale. De asemenea, statul ar trebui să se ocupe de educație.
În acel timp, viitorul conducător consulta fostul educator cu privire la multe și diferite aspecte, precum cultul lui Dumnezeu, imortalitatea sufletului și liberul arbitru.
Protagonistul nostru a răspuns la o serie de scrisori, dintre care doar primele trei sunt răspunsuri la dificultățile propuse de prinț.
Împreună formează o continuare a Traité de l’existence de Dieu, a cărei primă parte fusese publicată în 1712, fără știrea lui Fenelon.
A doua parte a apărut în 1718, după moartea autorului. Pentru Fenelon cele mai puternice argumente ale existenței lui Dumnezeu erau cele bazate pe cauze finale și ideea infinitului.
Surprins de faptul că educatorul deține astfel de opinii, regele l-a retras pe Fenelon din funcția sa de educator regal și a ordonat lui Fenelon să rămână în limitele Arhiepiscopiei Cambrai, restricționându-i puterile.
Deși s-a limitat la Arhiepiscopia Cambrai în ultimi ani, Fenelon a continuat să acționeze ca director spiritual pentru Madame du Maintenon, precum și pentru Ducii de Chevreuse și de Beauvilliers, Ducele de Burgundia și alți indivizi proeminenți.
Chietismul 1697 – 1699
Chietismul a fost o mișcare care a apărut în secolul al XVII-lea în cadrul Bisericii Catolice, în special în Italia, Franța și Spania.
Această mișcare mistică a fost propusă în 1675, de către preotul spaniol Miguel de Molinos care a publicat Ghidul spiritual, care eliberează sufletul și îl conduce pe calea interioară pentru a atinge contemplarea perfectă și bogata comoară a păcii interioare.
El învață pasivitatea în viața spirituală și mistică, înălțând virtuțile vieții contemplative. Susținea că starea de perfecțiune ar putea fi atinsă numai prin abolirea voinței: este mai probabil ca Dumnezeu să vorbească sufletului individual atunci când se află într-o stare de liniște absolută, fără a raționa sau a exercita niciuna dintre facultățile sale, iar unica sa funcție este de a accepta pasiv ceea ce Dumnezeu este dispus să acorde.
Scrisoare către rege
Fenelón fiind educatorul nepotului lui Ludovic al XIV-lea, așa cum am indicat anterior, a scris în 1694 o scrisoare regelui.
Aceasta a devenit celebră pentru generațiile ulterioare, deoarece arată nemulțumirea sa față de operele coroanei și cenzurează direcția pe care a luat-o regatul francez.
Prezentând de asemenea pe Fenelon ca vizionar, care a alarmat împotriva unei stări de lucruri pe care nobilimea voia să le perpetueze și care a fost unul dintre motivele viitoarei Revoluții Franceze.
Cităm cea mai notabilă parte a scrisorii în care François Fenelón scrie următoarele:
«Ați introdus la curte un lux monstruos și incurabil», «ați sărăcit toată Franța», îl acuză, de asemenea, că «a purtat războaie care nu aveau decât un motiv gloria și răzbunarea.»
Reproducem un extras din scrisoare
«Numele dvs. a devenit urât … în timp ce popoarele tale mor de foame, cultivarea pământurilor este aproape abandonată, orașele și mediul rural sunt depopulate, toate meseriile dispar, întreaga Franță nu este altceva decât un mare spital dezolat și carent.
Sedițiunea se aprinde încet-încet peste tot; ei cred că nu mai ai nici o compasiune pentru suferințele lor, că vă iubiți doar autoritatea și gloria.
Această glorie care vă împietrește inima vă este mai dragă decât dreptatea, chiar și ca mântuirea eternă, care este incompatibilă cu acel idol al gloriei.
Doar iubiți numai gloria și confortul vostru. Doar iubiți numai gloria și confortul vostru. Totul centrați asupra voastră, ca și cum ați fi Dumnezeul Pământului și orice altceva ar fi fost creat doar pentru a vă fi sacrificat.»
Cu toate acestea, în 1701, în lucrarea sa Direction pour la conscience d’un roi, el arată că continuă să-și mențină așteptările unei schimbări profunde în guvernul francez. Fraza sa, Războiul este un rău care dezonorează omenirea, reflectă gândirea sa.
Dezîncarnarea
Ultimii ani ai lui Fenelon au fost întristați de moartea stimaților săi prieteni. Spre sfârșitul anului 1710 l-a pierdut pe Abatele din Langeron, un tovarăș de-o viață; în februarie 1712 a murit ducele de Burgundia, augustul său discipol și două luni mai târziu a murit ducele de Chevreuse; iar ducele de Beauvilliers în august 1714.
Gânditorul nostru Fenelon a supraviețuit mai mult cu câteva luni. Cu puțin timp înainte de moarte, el l-a rugat pe Ludovic al 14-lea să numească un moștenitor care să fie ferm împotriva jansenismului și să ajute ca seminarul făcut în Biserica Saint-Sulpice să aibă continuitate.
A spus:
«Moartea va fi tristă doar pentru cei care nu s-au gândit la ea»
A murit în Cambrai, la 7 ianuarie 1715, la vârsta de 63 de ani. A fost înmormântat în biserica sa.
Odată cu el dispare unul dintre cei mai iluștri membri ai episcopatului francez, cu siguranță unul dintre cei mai interesanți oameni ai timpului său și dinaintea secolului său.
El a datorat succesul său exclusiv talentelor și virtuților sale admirabile. Renumele pe care l-a avut în viață a crescut după moartea sa.
El rămâne una dintre cele mai atractive, strălucitoare și surprinzătoare figuri pe care Biserica Catolică le-a produs.
Iezuitul Sanadon i-a scris un epitaf în latină.
În ziua dezîncarnării sale nu a existat nici o rugăciune. Doamna Maintenon și soțul ei, regele Ludovic al XIV-lea, i-au salutat moartea cu indiferență. Potrivit traducătorului cărților François de Salignac de la Mothe Fenelón, Les Aventures de Télémaque și cele ale lui Aristonoo, M.A.C., ar fi fost prilejul oportun pentru monarh să repare tot răul pe care i-l făcuse lui Fenelon.
Reformator și apărător al drepturilor omului
Acest gânditor excepțional, erudit și rebel, expune ramuri de reflecție, chestionează ipocrizia unui guvern și trasează profiluri unui nou mod de guvernare. Fenelón a fost primul care a vorbit despre drepturile populare și bunăstarea socială. În acest fel, ideile sale reprezintă o anticipare a secolului al XVIII-lea, ai cărui filozofi, în special Jean le Rond D’Alembert, îl laudă în mod spectaculos.
Întrebări pe care le expune în lucrarea sa, Les Aventures de Télémaque:
Înțelegi constituirea regalității?
Te-ai familiarizat cu obligațiile morale ale regilor?
Ai căutat modalități de a aduce consolare oamenilor?
Răutățile care sunt generate de puterea absolută, de administrația incompetentă, de război, cum va proteja supușii de ele?
A expus:
«Un popor nu este mai puțin membru al rasei umane, care este societatea în ansamblu, ca o familie care este membru al unei națiuni în special. Fiecare individ datorează incomparabil mai mult rasei umane, ca cea ce este marea patrie, decât țării în care s-a născut. Cum familia este pentru națiune, la fel este națiunea universală; astfel este infinit mai prejudicial pentru națiune o națiune greșită, ca pentru familie o familie greșită. A abandona sentimentul umanității nu înseamnă doar a renunța la civilizație și a recidiva în barbarie, ci a împărtăși orbirea celor mai brutali bandiți și sălbatici; este să nu mai fii om, ci un canibal. »
Maxime
Fugiți de elogii, dar încercați să le meritați.
Binele care se face nu se pierde niciodată.
Cei care știu să își ocupe timpul cu orice lectură utilă și plăcută, niciodată nu simt plictiseala care devorează pe ceilalți oameni în mijlocul desfătărilor.
Războiul este un rău care dezonorează rasa umană.
Moartea va fi tristă doar pentru cei care nu s-au gândit la ea.
Cei mai insolenți în prosperitate sunt cei mai slabi și lași în adversitate; își pleacă capul în lipsă de autoritate și sunt văzuți atât de abătuți cum se cunoșteau când erau aroganți; într-o clipă merg de la o extremă la alta.
Următorul pasaj este dintr-o predică intitulată Simplitate și măreție :
«Dacă vrem ca prietenii noștri, în relațiile lor cu noi, să ne trateze cu simplitate și franchețe, lipsiți de egoism, nu îi va plăcea lui Dumnezeu, care este adevăratul nostru prieten, să îi cedam sufletele noastre fără frică sau rezervă, în acea comuniune atât de dulce și de sfântă pe care el ne-o conferă să o menținem cu el?
Această simplitate constituie perfecțiunea adevăraților copii ai lui Dumnezeu. Acesta este sfârșitul pe care trebuie să-l urmărim și spre care trebuie să avansăm continuu.
Această eliberare a sufletului de tot ce este inutil, egoist, de orice îngrijorare tulburătoare, oferă o pace și o libertate nespusă; Aceasta este adevărata simplitate.
Este ușor să-i percepem măreția la prima vedere, dar numai experiența ne poate face să înțelegem cum dilată inima.
Noi devenim ca niște copii în brațele părinților lor, nu vrem altceva; nu avem nici o frică; ne dăruim acestei afecțiuni pure; Nu ne pasă ce cred ceilalți despre noi.
Gestul nostru este franc, grațios și fericit. Nu ne judecăm pe noi înșine și nu ne este frică să fim judecați.
Să încercăm să obținem această frumoasă simplitate; să găsim calea care duce la ea. Cu cât suntem mai departe, cu atât ne grăbim ritmul pentru a o atinge. Departe de a fi simpli, majoritatea creștinilor nici măcar nu sunt sinceri.
Nu numai că sunt disimulați, dar sunt falși și nu sunt de acord cu aproapele lor, cu Dumnezeu și cu ei înșiși. Ei practică o mie de mici trucuri care indirect pervertesc adevărul. Oh! fiecare om este un mincinos; chiar și cei care prin felul lor de a fi sunt integri, sinceri și franci și pe cei pe care îi numim simpli și naturali; sunt, de asemenea, geloși și sensibili în tot ceea ce are relevanță pentru sine, care hrănește în secret orgoliul și împiedică acea simplitate adevărată, care este renunțarea și uitarea perfectă a eului. »
Omagiu
La Fontaine Saint-Sulpice, cunoscută și sub numele de Fântâna celor patru episcopi este o fântână monumentală, situată în centrul pieței Saint-Sulpice, în districtul 6 al Parisului, capitala Franței.
A fost construită între 1843 și 1848 de arhitectul Louis Visconti, care a proiectat și mormântul lui Napoleon. Cele patru figuri din fântână sunt patru figuri religioase franceze, reprezentând cei mai celebri predicatori ai secolului al XVII-lea. Unul dintre ei este François Fenelón, ceilalți sunt Jacques-Bénigne Lignel Bossuet, Valentín Esprit Fléchier și Jean-Baptiste Massillon.
Curiozitate
Ca fapt curios în Biserica Saint-Sulpice, unde Fenelon rămăsese mulți ani, s-a căsătorit marele scriitor Victor Hugo cu Adèle Foucher pe 12 octombrie 1822.
Spiritismul
În cadrul Codificării spiritiste, găsim sfaturile lui François Fenelón, care pe lângă faptul că este considerat o personalitate remarcabilă al secolului al XVII-lea, datorită calităților incontestabile ale scrierilor sale pedagogice, sfaturile sale din lumea spirituală sunt de o profunzime deosebită. Teologul ne oferă în Cartea Spiritelor împreună cu celelalte spirite superioare, precum Sfântul Ludovic, introducerea, numită Prolegomene.
El a fost prezent în mai multe comunicări, ca și ceilalți lideri spirituali, oferindu-și contribuția specială la o sarcină atât de mare precum realizarea Codificării Spiritiste.
În Cartea Spiritelor găsim răspunsul la întrebarea 917 a autorului. În el își asumă responsabilitatea de a explica omenirii cum să elimine egoismul din inimi și îl consideră ca fiind cea mai dificilă imperfecțiune umană de depășit.
El a răspuns la întrebare, astfel:
- Care este mijlocul de distrugere a egoismului?
Dintre toate imperfecțiunile umane, cel mai dificil de dezrădăcinat este egoismul, pentru că ține de influența materiei de care omul, încă prea aproape de originea sa, nu a putut să se elibereze. Totodată, totul contribuie la menținerea acestei influențe: legile, organizarea socială, educația. Egoismul se va diminua odată cu predominanța vieții morale asupra vieții materiale și, mai ales, asupra inteligenței, pe care spiritismul o dă despre starea voastră viitoare reală și nu denaturată de ficțiunile alegorice; spiritismul bine înțeles, când se va identifica cu obiceiuri și credințe, va transforma obiceiurile, utilizările și relațiile sociale. Egoismul este fondat pe importanța personalității; acum, spiritismul bine înțeles, repet, face văzute lucrurile de la o asemenea înălțime încât sentimentul de personalitate dispare într-un anumit fel în fața imensității. Distrugând această importanță sau cel puțin făcând-o să se vadă așa cum este, el combate necesarmente egoismul.
Este contactul pe care omul îl experimentează cu egoismul altora, care îl face adesea ca el însăși să fie egoist, pentru că simte nevoia de a fi defensiv. Văzând că alții se gândesc la ei înșiși și nu la el, este condus să se ocupe mai mult de el ca de alții. Când principiul carității și fraternității sunt bazele instituțiilor sociale, a relațiilor legale de la popor la popor și de la om la om, și omul se va gândi mai puțin la el însuși când va vedea că alții s-au gândit la el; va fi supus influenței moralizatoare a exemplului și a contactului. În prezența acestei debordării de egoism, este nevoie de o adevărată virtute pentru a face abnegație din personalitatea sa în beneficiul altora, care adesea nu știu să mulțumească; le este, mai ales, deschisă împărăția cerurilor celor care posedă această virtute și pentru ei, este rezervată mai ales fericirea aleșilor; căci vă spun cu adevărat că în ziua justiției, oricine se gândește numai la sine va fi lăsat deoparte și va suferii din neglijența sa.
Fenelon
În Evanghelia după Spiritism la capitolul XII, item 10, Ura, clarifică:
Iubiți-vă unii pe alții și veți fi fericiți. Încercați mai ales să iubiți pe cei care inspiră indiferență, ură și dispreț. Hristos, care trebuie să fie modelul vostru, v-a dat exemplul acestei devoțiunii; misionar al iubirii, a iubit până când și-a dat sângele și viața sa. Sacrificiul care vă obligă să iubiți pe cei care vă insultă și vă persecută este penibil; dar este precizamente ceea ce vă face superiori lor; dacă voi îi urâți așa cum ei vă urăsc, nu sunteți mai buni decât ei; este hostia fără pată oferită lui Dumnezeu pe altarul inimilor voastre, hostie de plăcută aromă, a cărui parfum urcă până la el. Totuși, legea iubirii vrea să iubim indistinct toți frații noștri, ea nu fortifică inima contra relelor procedee; dimpotrivă, proba este mai penibilă, știu, pentru că în ultima mea existență terestră eu am experimentat această tortură; dar, Dumnezeu este acolo și pedepsește în această viață și în cea viitoare pe cei care încalcă legea iubirii. Nu uitați, dragii mei copii, că iubirea vă apropie de Dumnezeu și ura vă îndepărtează de el. (Fénelon. Bordeaux, 1861.)
În această altă carte a Codificării: Cartea mediumurilor: capitolul XXXI, partea a doua, item 21 și 22.
În aceste două secțiuni, spiritul explică modul în care ar trebui să fie o întâlnire spiritistă și multiplicitatea grupurilor spiritiste, explicând că grupul ar trebui să stabilească un exemplu de virtute creștină.
După cum vedem, entitățile dezîncarnate nu se ocupă de subiecte banale, ci încearcă întotdeauna să ne ilumineze în misterele vieții pământești și spirituale.
Gânditorul nostru excepțional Fenelon a obținut acces la echipa Spiritului Adevărului care a transmis învățăturile spirituale lui Allan Kardec în secolul al XIX-lea, prin virtutea dobândită în existențele sale.
Ne-a lăsat instruirea sa educațională pe teme legate de moralitate, o imensă moștenire care atinge zilele noastre, deoarece este o învățătură eternă.
