Revista Spiritistă – Jurnal de Studii Psihologice, anul 5, nr. 7, Iulie 1862
Se citește în Secolul lui……Mai 1862:
«În Comedia socială din secolul al nouăsprezecelea, în nouă carte pe care M.B. Gastineau tocmai a publicat-o con la editorial Dentu, găsim această curioasă statistică a sinuciderilor:
«S-a calculat că de la începutul secolului, numărul sinuciderilor în Franța nu se elevă la mai puțin de 300000; și această estimare este posibil mai mică decât adevărata, pentru că statisticile ne furnizează rezultate complete doar din anul 1836. Din 1836 până în 1852, adică într-o perioadă de 17 ani, au existat 52126 sinucideri, o medie de 3066 pe an. În 1858, s-au numărat 3903 sinucideri, dintre care 853 au fost femei și 3050 bărbați; în cele din urmă, conform ultimei statistici pe care am văzut-o în cursul anului 1859, 3899 persoane s-au omorât, din care 3057 bărbați și 842 femei.»
«Constatând că numărul sinuciderilor augmentează în fiecare an, M. Gastineau deploră în termeni elocvenți trista monomanie care pare să fi pus stăpânire pe specia umană.»
Iată, o rugăciune funebră realizată foarte rapid despre nefericitele sinucideri; chestiunea ni se pare însă suficient de gravă pentru a merita un examen serios. În punctul în care sunt lucrurile, sinuciderea nu mai este un fapt izolat și accidental; pe bună dreptate, poate fi privit ca un rău social, o adevărată calamitate; acum, un rău care ia în mod regulat între 3 și 4000 de persoane pe an într-o singură țară și care urmează o progresie în creștere, nu se datorează unei cauze fortuite; există necesarmente o rădăcină, absolutamente ca atunci când vedem un număr mare de persoane murind de aceeași boală și care trebuie să atragă atenția științei și să trezească preocuparea autorităților. Într-un astfel de caz, se limitează, generalmente, să constate genul morții și modul folosit pentru a o provoca, în timp ce se neglijează elementul cel mai esențial, singurul care te poate pune pe calea remediului: motivul determinant al fiecărei sinucideri; se va ajunge astfel la constatarea cauzei predominante; dar, în lipsă de circumstanțe bine definite, se consideră mai simplu și mai expeditiv să se supraîncarce clasa de monomani și maniaci.
În mod incontestabil, există sinucideri prin monomanie, realizate în afara imperiului rațiuni, precum cele, de exemplu, care au loc în nebunie, în febra fierbinte, în beție; aici, cauza este puramente fiziologică; dar, pe lângă aceasta, se găsește o categorie mult mai numeroasă de sinucideri voluntare, efectuate cu premeditare și în deplină cunoștință de cauză.
Anumite persoane cred că sinuciderea nu se face niciodată completamente cu o bună judecată; este o eroare pe care o împărtășeam cândva, dar care a căzut înaintea unei observați mai atente. Este destul de rațional, într-adevăr, să gândim că fiind instinctul de conservare în natură, distrugerea voluntară trebuie să fie contra naturii și că acesta este motivul pentru care adesea vedem acest instinct că prevalează în ultimul moment asupra voinței de a muri; de unde concludem că pentru a îndeplinii acest act, trebuie să-și fi pierdut capul. Există, fără îndoială, multe sinucideri care sunt prinse în acel moment într-un fel de vârtej și sucombă în primul moment de exaltație; dacă instinctul de conservare prevalează în final, sunt ca și cum s-ar trezi din beție și se reatașează la viață; dar este, de asemenea, foarte evident că se omoară cu sânge rece și cu o prealabilă reflecție, iar proba este în precauțiile calculate pe care le iau, în ordinea rațională pe care o pun treburilor lor, ceea ce nu este o caracteristică a nebuniei.
Vom remarca în trecere o trăsătură caracteristică a sinuciderii, aceia că actele de această natură efectuate în locuri completamente izolate și nelocuite sunt extrem de rare; omul pierdut în deșerturi sau pe ocean, va murii de privațiuni, dar nu se va sinucide, chiar dacă nu așteaptă nici un ajutor. Cel care dorește să părăsească voluntariamente viața profită de momentul în care este singur pentru a nu fi oprit din planul său, dar o fac de preferință în centre cu populație, unde corpul său are cel puțin o șansă de-a fi găsit. Astfel, se va arunca din vârful unui monument în centrul unui oraș, dar nu se va arunca din vârful unei stânci, unde i s-ar pierde orice urmă; altul se va spânzura în pădurea din Boulonge, dar nu o va face într-o pădure pe unde nu trece nimeni. Sinucigașul nu vrea să fie împiedicat, dar dorește să se știe mai devreme sau mai târziu că s-a sinucis; i se pare că această amintire a oamenilor îl leagă de lumea pe care voia să o părăsească, așa că este adevărat că ideea neantului absolut are ceva mai înspăimântător decât moartea însăși. Iată un curios exemplu pentru a susține această teorie.
În jurul anului 1815, un englez bogat, după ce a plecat să viziteze faimoasa cădere a Rinului, a fost atât de entuziasmat, că s-a întors în Anglia pentru a-și pune în ordine afacerile, apoi, după câteva luni a revenit pentru a se precipită în abis. Este incontestabil un act de originalitate, dar ne îndoim foarte mult că ar fi făcut la fel în Niagara, dacă nimeni nu ar fi știut; o caracteristică singulară a provocat actul; dar, idea că se va vorbi de el a determinat alegerea locului și momentul; dacă corpul său nu putea fi găsit, cel puțin amintirea lui nu va pierii.
În lipsa unei statistici oficiale care să ofere proporția exactă a diferitelor motive ale sinuciderii, nu există nicio îndoială că cele mai numeroase cauze sunt determinate de reversul averii, de decepții, de aflicțiuni de orice natură. Sinuciderea, în acest caz, nu este un act de nebunie, ci de disperare. Lângă aceste motive pe care le putem numi serioase, există în mod evident futile, fără să vorbim de indefinitul dezgust pentru viață, în mijlocul plăcerilor, ca cel pe care tocmai l-am citat. Ceea ce este cert, este că toți cei care se sinucid nu recurg la această extremitate doar pentru că, cu sau fără motiv, nu sunt fericiți. Fără îndoială, nu este dat nimănui să remedieze această primă cauză, dar ceea ce este deplorabil, este facilitatea cu care oamenii cedează după câtva timp acestei acțiuni fatale; este, mai presus de toate, ceea ce merită atenția noastră și ceea ce, în opinia noastră, este perfectamente remediabil.
Ne întrebăm adesea dacă există lașitate sau curaj în sinucidere; există, fără îndoială, lașitatea slăbiciuni în fața probelor vieții, dar există curaj în a înfrunta durerile și angoasele morții; aceste două puncte se pare că conțin întreaga problemă a sinuciderii.
Oricât de acute ar fi opresiunile morții, omul le înfruntă și le suportă dacă este incitat de exemplu; este povestea recrutului care, fiind singur, reculă în fața focului de armă, în timp ce este stimulat să vadă pe ceilalți că avansează fără teamă. Se întâmplă la fel și cu sinuciderea; vederea celor care se eliberează prin acest mijloc de necazurile și neplăcerile vieții face cunoscut că acel moment a trecut rapid; cei care ar fi fost reținuți de teama că suferă spun că, din moment ce atât de mulți oameni fac acest lucru, pot să facă la fel ca ei; că merită încă mai mult să suferi câteva minute, decât să suferi ani de zile. Numai în acest sens sinuciderea este contagioasă; contagiunea nu se află nici în fluide, nici în atracții; este în exemplu care se familiarizează cu ideea morții și cu utilizarea mijloacelor care o provoacă; acest lucru este atât de adevărat, încât atunci când o sinucidere are loc de o anumită manieră, nu este rar să vedem mai multe de același gen că se succed. Povestea faimoasei gherete în care 14 militari s-au spânzurat succesivamente în scurt timp nu a avut altă cauză. Mijloacele erau acolo sub ochii lor; părea comod și dacă acei oameni ar fi avut o oarecare veleitate de a-și pune capăt vieții, au profitat de ea; chiar vederea ar putea da naștere idei. Faptul fiind raportat lui Napoleon, a ordonat arderea fatalei gherete; mijlocul nu mai era acolo sub ochii lor și răul a încetat.
Publicitate acordată sinuciderilor a produs efectul gheretei asupra maselor; incită, încurajează, face să se familiarizeze cu ideea, chiar o provoacă. În acest sens, considerăm relatările de acest gen, care abundă în ziare, ca una din cauzele incitante ale sinuciderii: dau curaj morții. La fel este și cu crimele, cu care se stârnește curiozitatea publică; produc, de exemplu, o adevărată contagiune morală; niciodată nu a împiedicat un criminal, dimpotrivă a dezvoltat mai mult de unu.
Examinăm acum sinuciderea dintr-un alt punct de vedere. Spunem că, oricare ar fi motivele particulare, este întotdeauna cauzată de nemulțumire; acum, cel care este sigur că se va simți nefericit doar pentru o zi și că se va simți mai bine zilele următoare, dobândește cu ușurință răbdare; disperă numai dacă nu vede un termen suferințelor sale. Ce este atunci viața umană în raport cu eternitatea, dacă nu mai puțin de o zi? Dar pentru cel care nu crede în eternitate, care crede că totul s-a terminat în el cu viața, dacă este copleșit de aflicțiune și nenorocire, nu vede sfârșitul decât în moarte; nesperând nimic, consideră completamente natural, chiar foarte logic să-și abrevieze suferințele prin sinucidere.
Incredulitatea, simpla îndoială asupra posterității, ideile materialiste, pe scurt, sunt cei mai mari stimuli pentru sinucidere: dau naștere lașității morale. Și când vedem oameni de știință, care se sprijină pe autoritatea cunoștințelor lor pentru a se strădui să demonstreze auditorilor sau cititorilor lor că nu au nimic de așteptat după moarte, nu îi conduce la această consecință că, dacă sunt nefericiți, nu au nimic mai bun de făcut decât să se omoare? Ce le-ar putea spune să-i disuadeze de la sinucidere? Ce compensație le-ar putea oferii? Ce speranțe le pot da? Nimic altceva decât neantul; de unde trebuie să se concludă că, dacă neantul este remediul eroic, unica perspectivă, merită mai bine să se cada acolo imediat decât mai târziu și astfel, se suferă pentru mai puțin timp. Propagarea acestor idei materialiste este deci otrava care inoculează într-un mare număr de oameni gândul sinuciderii, iar cei care se fac apostolii acestor idei asumă asupra lor o teribilă responsabilitate.
La aceasta se va obiecta, fără îndoială, că toate sinuciderile nu sunt materialiste, din moment ce există persoane care se omoară pentru a merge mai repede în cer, iar altele pentru a se alătura mai repede celor pe care i-au iubit. Acest lucru este adevărat, dar este incontestabil un număr foarte mic de persoane care s-ar convinge, dacă am avea o statistică în mod conștiincios făcută despre cauzele intime a tuturor sinuciderilor. Orice ar fi, dacă persoanele care cedează acestui gând cred în viața viitoare, este evident că și-au făcut o idee completamente falsă și maniera în care se prezintă, în general, nu este deloc proprie pentru a le oferii o idee mai justă. Spiritismul vine nu numai pentru a confirma teoria vieții viitoare, ci și dovedește prin faptele cele mai evidente că este posibil să o avem: prin mărturia celor care sunt în viața viitoare; face chiar mai mult, ne-o arată sub aspecte atât de raționale, atât de logice, încât raționamentul vine în sprijinul credinței. Îndoiala nu mai este permisă, aspectul vieții se schimbă; importanța sa se diminuează în virtutea certitudinii care se dobândește de un viitor mai prosper; pentru credincios, viața se prelungește infinitamente dincolo de mormânt, de aici răbdarea și resemnarea care îl disuadează completamente natural de la gândul sinuciderii; de aici vine, în câteva cuvinte, curajul moral.
Spiritismul are încă în acest sens, un alt rezultat, la fel de pozitiv și poate mai determinant. Religia spune bine că sinuciderea este un păcat mortal pentru cel care este pedepsit. Dar cum? Prin flăcările eterne în care nu se mai crede. Spiritismul ne arată proprii sinucigași, venind să dea seamă de poziția lor nefericită, dar cu această diferență că aflicțiunile lor variază conform circumstanțelor agravante sau atenuante, care este mai conformă cu justiția lui Dumnezeu; aflicțiunile, în loc să fie uniforme, sunt consecința atât de naturală a cauzei care a provocat greșeala și nu te poți împiedica să nu vezi în ea o justiție suverană în mod echitabil distributivă. Printre sinucigași, sunt unii a căror suferință, deși doar temporară în loc de eternă, nu este mai puțin teribilă și de natură să dea de gândit oricui ar fi tentat să plece de aici înainte de ordinul lui Dumnezeu. Spiritistul are deci ca contrapondere la gândul sinuciderii, mai multe motive: certitudinea unei vieți viitoare în care știe că va fi cu atât mai fericit cu cât mai nefericit și mai resemnat este pe pământ; certitudinea că, abreviindu-și viața, ajunge la un rezultat completamente diferit de cel pe care a sperat să obțină; că se eliberează de un rău pentru a avea unul mai rău, mai lung și mai teribil; nu va revedea în cealaltă lume persoanele la care le purta afecțiune și la care dorea să se alăture; de unde consecința că sinuciderea este contra propriilor sale interese. De asemenea, numărul sinuciderilor împiedicate de Spiritism este considerabil și putem concluziona că, atunci când toată lumea va fi Spiritistă, nu vor mai exista sinucideri voluntare și aceasta se va întâmpla mai devreme decât credem. Comparând deci rezultatele doctrinei materialiste și spiritiste, doar din punct de vedere a sinucideri, am constatat că logica uneia conduce la sinucidere, în timp ce logica celeilalte abate de la sinucidere, fapt confirmat de experiență.
Prin acest mijloc, vor spune ei, vei distruge ipohondria, cauză a atâtor sinucideri nemotivate, a acelui insurmontabil dezgust pentru viață pe care nimic nu pare să-l justifice? Această cauză este eminamente fiziologică, în timp ce celelalte sunt morale. Acum, Spiritismul vindecând doar acestea, ar face deja multe; prima este la drept vorbind de competența științei, pe care o putem abandona, spunându-i: Vindecăm ceea ce ne privește, de ce nu vindeci ceea ce este de competența ta? Totuși, nu ezităm să răspundem în mod afirmativ la această întrebare.
Anumite afecțiuni organice sunt în mod evident menținute și chiar provocate de dispozițiile morale. Dezgustul pentru viață este cel mai adesea rodul sațietății. Omul care a consumat totul, care nu vede nimic altceva, se află în poziția bețivului care, după ce și-a golit sticla și nu mai găsește nimic în ea, o sparge. Abuzurile și excesele de toate felurile duc forțamente la slăbirea și tulburarea funcțiilor vitale; de aici, o mulțime de boli a căror sursă este necunoscută, care se cred cauzative, în timp ce nu sunt decât consecutive; de aici, de asemenea un sentiment de langoare și descurajare. Ce îi lipsește ipohondricului pentru a combate ideile sale melancolice? Un obiectiv în viață, un mobil al activității sale. Ce obiectiv poate avea dacă nu crede în nimic? Spiritistul face mai mult decât să creadă în posteritate: știe, nu prin ochii credinței, ci prin exemplele pe care le are în fața lui, că viața viitoare, de care nu poate scăpa, este fericită sau nefericită, conform utilizări pe care a făcut-o de viața corporală; că fericirea acolo este proporțională cu binele care s-a făcut. Acum, sigur că trăim după moarte și că trăim mult mai mult decât pe pământ, este completamente natural să gândim să fim cât mai fericiți posibil; sigur, de asemenea, să fii nefericit acolo dacă nu s-a făcut nimic bun sau chiar dacă, nu s-a făcut nici un rău, nu se face nimic în absolut pentru a se înțelege necesitatea de-a avea o ocupație, cel mai bun prezervativ al ipocondriei. Cu certitudinea posterității are un obiectiv; cu îndoiala, nu îl are. Plictiseala îl câștigă și își pune capăt vieții pentru că nu mai așteaptă nimic. Permiteți-ne o comparație puțin trivială, dar care nu este lipsită de analogie. Un om a petrecut o oră la un spectacol; dacă crede că totul s-a terminat, se ridică și pleacă; dar, dacă știe că trebuie să se interpreteze încă ceva mai bun și mai lung decât ce a văzut, el rămâne, chiar dacă este în cel mai rău loc: așteptarea la ceva mai bun va triumfa în el asupra oboselii.
Aceleași cauze care conduc la sinucidere produc de asemenea nebunia. Remediul uneia este și remediul celeilalte, așa cum am demonstrat în altă parte. Din nefericire, atâta timp cât medicină nu ține cont decât de elementul material, se va priva de toată lumina pe care i-ar da-o elementul spiritual, care joacă un rol foarte activ într-un mare număr de afecțiuni.
Spiritismul revelă pe de altă parte cauza primă a sinuciderii și numai el putea să o facă. Tribulațiile vieții sunt, în același timp, expierii ale greșelilor din existențele trecute și probe pentru posteritate. Însuși Spiritul le alege în vederea progresului său; dar, se poate întâmpla ca, o dată în practică, să găsească povara prea grea și să reculeze înainte de-a o îndeplini; atunci, recurge la sinucidere, ceea ce îl face să întârzie în loc să avanseze. Se întâmplă totuși ca un Spirit să se sinucidă într-o încarnare anterioară și ca expiație, să-i fi fost impusă, în noua sa existență, să lupte împotriva tendinței de sinucidere; dacă iese învingător, avansează; dacă sucombă, va trebui să reînceapă o viață care poate fi chiar mai penibilă decât precedenta și va trebui să lupte în acest fel până când va triumfa, pentru că orice recompensă în cealaltă viață este rodul unei victorii și cine spune victorie, spune luptă. Spiritistul extrage, deci, din certitudinea pe care o are despre această stare de lucruri, o forță de perseverență pe care nicio altă filozofie nu i-o poate da.
