Mesaje Spiritiste

Un adio!

Ca regulă generală, omul iubește locurile unde a fost fericit și îi inspiră aversiune locurile unde a căzut copleșit sub greutatea enormă a crucii; și chiar dacă reflecția ne face să considerăm că ceea ce trebuie să se efectueze se efectuează, la fel într-un loc ca în altul, acea preocupare domină omul, fără a exonera de influența sa înțeleptul, dar nici ignorantul.

Noi mărturisim cu ingenuitate că ne amintim cu groază anumite locuri unde am simțit acele dureri acute, acele accesuri de profundă disperare, acea agonie care conclude cu toate speranțele, lăsând-ne scufundați în profundul abis al deprimării.

Cât se suferă când sufletul se abate, când descurajarea ne acoperă cu pătura sa de zăpadă sau cu stratul său de cenușă rece, când totul se vede mort…. când a nu fi pare posteritatea umanității! Aproape, aproape că nu este straniu să se privească cu anumită teamă locurile unde am suferit și să se amintească cu incredibilă plăcere locurile unde ne-am odihnit de oboselile noastre obișnuite, chiar dacă a fost pentru câteva momente.

Puține zile cu soare am avut în această existență. Am străbătut diferite orașe, iar lăsându-le, inima noastră nu au fost nevoită să bată cu mai multă violență ca de obicei. În toate părțile, ne-a urmat acea umbră mută, acea fantoma fatidică a ispășirii noastre; cum, fără îndoială, ieri am semănat vânturi, azi, am cules o recoltă abundentă de furtuni.

Cei care trăiesc într-un naufragiu continuu au puține clipe de bucurie; dar, cum nimeni nu pleacă de pe pământ fără să fi zâmbit, fără să se fi odihnit câteva clipe, pentru a continua după cu mai multă animare anevoioasa sa zi, noi, îndeplinind acea lege, de asemenea, am avut câteva momente de odihnă și de contemplare pe malul mării.

Da; acolo, singuri înaintea imensității sau însoțiți de o frumoasă fetiță de cinci ani și un băiețandru de trei primăveri, am întrebat valurile: Să îmi spuneți mie, unde este fericirea?, iar ele, ridicând munți de spumă ninsă, părea că ne răspund: “În lupta neîncetată a muncii; urmează exemplul nostru”, iar noi urmărind cu privirea râvnitoare continua sa mișcare, admirând splendida și variata sa frumusețe, pentru că nimic nu se schimbă atât de mult ca formă și culoare ca valurile.

Întotdeauna sunt frumoase, întotdeauna vorbesc inimii sensibile istorisindu-le o poveste interminabilă, întotdeauna trasează în nisip misterioase hieroglife, fugind cu nerăbdare, reîntorcându-se cu dorința de a lăsa pe plajă perlele sale lichide. Marea este forța absolventă și forța care expulză și, una și alta se complimentează în eterna lor luptă. Fără una ar fi nulă munca celeilalte.

Marea ni se pare mantia lui Dumnezeu. Cât de frumoasă, cât de frumoasă este! Cu multiplele sale culori când primește ploaia de aur pe care soarele i-o trimite cu razele sale luminoase, când luna o acoperă cu mantia ei de argint sau crepusculele cu nori săi purpurii.

Marea întotdeauna este grandioasă, întotdeauna este admirabilă, întotdeauna surprinde cu o nouă încântare, întotdeauna îi oferă omului gânditor o carte imense unde să studieze infinitele minunii ale Creației.

Vocea dulce a unui copil a venit să ne scoată din încântarea noastră. Reveniți la viața reală, ne uităm la micuța Rosita, care a fost întotdeauna inseparabila noastră tovarășă pe malul mării.

De asemenea, vedem pe Dumnezeu în chipul unui copil, pentru că ochii săi iradiază splendoarea cerului.

Continuăm plimbarea noastră și privirile noastre s-a oprit la un cuplu tânăr care se juca cu valurile, râzând cu bucurie când alba spuma stropea rochiile sale cu netede perle.

Cât de surâzătoare este tinerețea! Pentru câteva momente am contemplat ființele din jurul nostru și am observat că între toți am scris o pagină a istoriei umane.

Rosita și fratele ei se jucau în nisip bucuroși și încrezători, iar buna lor mamă îi privea cu plăcere. Pentru ea, copiii ei sunt cei mai frumoși de pe pământ. Tânărul cuplu care se jucau cu valurile. Celia și Enrique, care amândoi nu au împreună o jumătate de secol, se priveau cu drag. Pentru ei totul este iubirea lor, iar pentru noi, fără bucuria copiilor, fără binecuvântata satisfacție a mamei lor, fără dulcea speranță a Celiei și a lui Enrique, priveam marea și mobilele sale valuri ca ceva care ne vorbește de Dumnezeu și ne făcea să ne gândim la eternitate.

Durerea este agentul progresului care multor spirite le spune: Ridică-te și mergi! De cât timp se face că vocea sa răsună în urechile noastre!

Înainte de a părăsi acea liniștită plajă, am intrat în umila căsuță unde am ascultat de atâtea ori mediumul vorbitor inspirat de spiritul Părintelui German.

Ne-am oprit în sălița unde auzisem fraze atât de consolatoare, am mulțumit în mintea noastră acelor pereți care ne-au adăpostit, acelor scaune care ne-au servit pentru a ne odihni. Și cum să nu le dăm, dacă în acea cameră am primit astfel de lecții instructive, atât de înțelepte, atât de prudente sfaturi, date cu atâta iubire, cu atâta răbdare? Un spirit prieten niciodată nu se obosește să sfătuiască și să instruiască. Cât de imensă este iubirea spiritelor!

A venit momentul să plecăm și abandonăm căsuța, plaja, rocile și valurile.

Totul a rămas acolo….!

Când vom părăsi pământul, fără îndoială, spiritul nostru va merge în acel loc, se va oprii pe acele roci și fiind adevărat (așa cum spune Draper) că întotdeauna când se proiectă o umbră asupra unui perete, lasă în el o urmă permanentă, fiind dovedit că imaginile din trecut se găsesc înregistrate în tablourile eterului, la fel ca sunetele vocilor trecute și chiar și parfumul florilor ofilite cu secole în urmă și aromele fructelor care atârnau de copaci când omul încă nu repetase zborul gândului său, acolo vom contempla, acolo ne vom vedea triști și abătuți, lamentând eternitatea vieții, crezând că era eternitatea durerii.

Acolo vom reauzii vocea Părintelui German, care atât de mult ne îndeamnă astăzi spre progres, care atât de mult ne încurajează și care atât de mult ne inspiră. Oh! da; lăsând această lume vom merge în locul unde am fost ieri, pentru ai oferi un adio. Am fi foarte nerecunoscători dacă am uita inefabila consolare pe care spiritul nostru a găsit-o în acel loc.

De câte ori am ajuns în acel loc lamentând mizeriile umane, iar lăsându-l am zâmbit bucuroși, murmurând cu satisfacție intimă:

-Ce frumos este să trăiești când se are încredere în progresul indefinit și se iubește adevărul suprem, lumina eternă! Adio, umilă casă! Plajă liniștită! Valuri învelite în spuma ninsă! Roci acoperite cu mantie de alge! Adio! Adio!

Cartea: Memorile Părintelui German de Amalia Domingo Soler,
12 de marzo de 1884
Tradus de Societatea Spiritistă Română

Published by revistasocietățiispiritisteromâne