Revista Spiritistă – Jurnal de Studii Psihologice, anul 9, nr. 5, mai 1866
Cum Dumnezeu, atât de mare, atât de puternic, atât de superior tuturor, poate să se amestece în detalii infime, să se preocupe de cele mai mici acțiuni și de cele mai mici gânduri ale fiecărui individ? Aceasta este întrebarea pe care ne-o punem adesea.
În starea lor actuală de inferioritate, oamenii nu-l pot decât cu greu înțelege pe Dumnezeu infinit, pentru că ei înșiși sunt restrânși și limitați. De aceea și-L figurează restrâns și limitat ca ei. Și-L reprezintă ca o ființă circumscrisă și își fac de el o imagine după propria imagine. Tablourile noastre care Îl pictează cu trăsături umane contribuie la menținerea acestei erori în mintea maselor, care adoră la El mai mult forma decât gândul. Pentru cel mai mare număr de persoane este un suveran puternic, pe un tron inaccesibil, pierdut în imensitatea cerurilor, și pentru că facultățile și percepțiile lor sunt limitate, nu înțeleg că Dumnezeu poate sau binevoiește să intervină în mod direct în cele mai mici lucruri.
În neputința în care este omul de a înțelege însăși esența divinității, nu-și poate face decât o idee aproximativă cu ajutorul unor comparații în mod necesar foarte imperfecte, dar care cel puțin îi poate arăta posibilitatea a ceea ce, la prima vedere, i se pare imposibil.
Să presupunem un fluid suficient de subtil pentru a penetra toate corpurile, este evident că fiecare moleculă a acestui fluid va produce asupra fiecărei molecule a materiei cu care este în contact o acțiune identică celei pe care ar produce-o totalitatea fluidului. Este ceea ce chimia ne arată la fiecare pas.
Acel fluid, fiind ininteligent, acționează în mod mecanic numai prin forțe materiale; dar, dacă presupunem că acel fluid este înzestrat cu inteligență, cu facultăți perceptive și sensibile, va acționa deja nu orbește, ci cu discernământ, cu voință și libertate; va vedea, auzi și simți.
Proprietățile fluidului perispiritual ne poate da o idee. Nu este inteligent în sine, pentru că este materie, dar este vehiculul gândului, senzațiilor și percepțiilor Spiritului; ca urmare a subtilității acestui fluid Spiritele pătrund peste tot, scrutează gândurile noastre, văd și acționează de la distanță; acestui fluid, care a ajuns la un anumit grad de purificare, îi datorează Spiritele superioare darul ubicuității; este suficientă o rază a gândului lor îndreptată către diverse puncte pentru aș manifesta acolo prezența lor în mod simultan. Extinderea acestei facultăți este subordonată gradului de elevare și purificare a Spiritului.
Dar Spiritele, oricât de elevate ar fi, sunt creaturi limitate în facultățile, puterile și extinderile percepțiilor lor, iar în această privință, nu le pot egala pe cele ale lui Dumnezeu; totuși, ele pot servi drept punct de comparație. Ceea ce Spiritul poate îndeplini numai într-o limită restrânsă, Dumnezeu, care este infinit, îndeplinește în proporții infinite. Există încă această diferență că acțiunea Spiritului este momentană și subordonată circumstanțelor, iar cea a lui Dumnezeu este permanentă; gândul Spiritului nu îmbrățișează decât un timp și un spațiu circumscris, iar cel a lui Dumnezeu îmbrățișează universul și eternitatea. În concluzie, între Spirite și Dumnezeu, există distanța de la finit la infinit.
Fluidul perispiritual nu este gândul Spiritului, ci agentul și intermediarul gândului; cum este fluidul cel care îl transmite, este oarecum impregnat de gând, iar în imposibilitatea în care ne aflăm de a izola gândul, ni se pare că acesta și fluidul nu formează altceva decât același lucru, așa cum sunetul pare să fie unul cu aerul, astfel încât să putem, ca să spunem așa, să-l materializăm. Așa cum spunem că aerul devine sunet, am putea, luând efectul drept cauză, să spunem că fluidul devine inteligent.
Că este sau nu așa cu privire la gândul lui Dumnezeu, adică dacă acționează directamente sau prin intermediul unui fluid, pentru facilitarea înțelegerii noastre, îl reprezentăm acel gând sub o forma concretă a unui fluid inteligent care umple universul infinit, penetrând toate părțile creației: întreaga natură este cufundată în fluidul divin; totul este supus acțiunii sale inteligente, previziunii și solicitudinii sale; nu este nici o ființă, oricât de infimă ar fi, care să nu fie saturată într-o anumită manieră de a acel fluid.
Astfel, suntem în mod constant în prezența divinității; nu există nici măcar una din acțiunile noastre pe care să o putem sustrage privirii Sale; gândul nostru este în contact cu gândul Său și pe bună dreptate se spune că Dumnezeu citește în cele mai profunde pliuri ale inimii noastre; noi suntem în El precum El este în noi, conform cuvintelor lui Hristos. Pentru a-și extinde solicitudinea Sa asupra celor mai mici creaturi, nu are nevoie, așadar, să-și lanseze privirea Sa din înaltul imensității, dar nici să lase locuința Sa de glorie, căci acea locuință este peste tot. Rugăciunile noastre, pentru a fi ascultate de El, nu au nevoie să străbată spațiul, nici să fie rostite cu glas asurzitor, căci gândurile noastre sunt neîncetat pătrunse de El, în El repercutează.
Imaginea unui fluid inteligent universal, evident, este doar o comparație, dar capabilă să dea o idee mai justă despre Dumnezeu decât tablourile care Îl reprezintă cu figura unui bătrân cu barbă lungă, drapat cu o mantie. Noi nu putem lua punctele noastre de comparație decât din lucruri pe care le cunoaștem; de aceea se spune în fiecare zi: ochiul lui Dumnezeu, mâna lui Dumnezeu, vocea lui Dumnezeu, suflarea lui Dumnezeu, fața lui Dumnezeu. În copilăria umanității, omul ia aceste comparații literalmente. Mai târziu, spiritul său, mai apt să sesizeze abstracțiile, spiritualizează ideile materiale. Idea unui fluid universal inteligent, penetrând totul, cum ar fi fluidul luminos, fluidul caloric, fluidul electric sau orice alt fluid, dacă ar fi inteligente, are ca obiect să facă înțeleasă posibilitatea ca Dumnezeu să fie peste tot, să aibă grijă de toate, să vegheze firul de iarbă, precum și lumile. Între El și noi distanța este suprimată; înțelegem prezența Sa și acest gând, când ne adresăm Lui, augmentă încrederea noastră, pentru că nu mai putem spune că Dumnezeu este prea departe și prea mare pentru a se ocupa de noi. Dar acest gând, atât de consolator pentru omul umil și bun, este prea terifiant pentru cei răi și orgolioși obstinați, care sperau să se sustragă de la El mulțumită distanței și care, de acum înainte, se vor simți îmbrățișați de puterea Sa.
Nimic nu ne împiedică să admitem, pentru principiul inteligenței suverane, un centru de acțiune, un focar care radiază fără încetare, inundând universul cu efluviile sale, precum soarele cu lumina sa. Dar unde este acest focar? Este posibil să nu fie fixat într-un punct determinat, cum nu este nici acțiunea sa. Dacă Spiritele simple au darul ubicuității, în Dumnezeu trebuie să fie fără limite. Cum Dumnezeu umple universul, s-ar putea admite, ipotetic, că acest focar nu are nevoie să se transporte și că se formează în toate punctele în care voința Sa suverană consideră de cuviință să se producă, astfel s-ar putea spune că este peste tot și nicăieri.
În fața acestor probleme insondabile, rațiunea noastră trebuie să se umilească. Dumnezeu există: nu ne putem îndoi; este infinit de just și bun: aceasta este esența sa; solicitarea Sa se extinde peste tot: așa, îl înțelegem acum; fiind neîncetat în contact cu El, îl putem ruga cu certitudinea că suntem ascultați; El nu poate dori decât binele nostru, de acea trebuie să avem încredere în El. Iată, esențialul; în rest, să sperăm că vom fi demni de a-L înțelege.
Vederea lui Dumnezeu
Din moment ce Dumnezeu este peste tot, de ce nu-l vedem? Îl vom vedea când vom părăsi pământul? Acestea sunt de asemenea întrebările pe care persoanele și le fac zilnic. Prima este ușor de rezolvat: organele noastre materiale au percepții limitate, care le fac improprii să vadă anumite lucruri, chiar și materiale. Așa se face că anumite fluide scapă complet vederi noastre și instrumentelor noastre analitice. Vedem efectele ciumei și nu vedem fluidul care o transportă; vedem corpuri că se mișcă sub influența forței gravitaționale și nu vedem acea forță.
Lucrurile de esență spirituală nu pot fi percepute de organele materiale; nu este decât prin vederea spirituală prin care putem vedea Spiritele și lucrurile din lumea imaterială; prin urmare, numai sufletul nostru poate avea percepția lui Dumnezeu. Îl vede imediat după moarte? Este ceea ce numai comunicațiile de dincolo de mormânt ne pot învăța. Prin ele, știm că vederea lui Dumnezeu nu este privilegiul celor mai purificate suflete și că foarte puține posedă, la părăsirea învelișului lor terestru, gradul de dematerializare necesar. Câteva comparații generale le vor face ușor de înțeles.
Cine se află în adâncul unei văi, înconjurat de o brumă deasă, nu vede soarele; totuși, prin intermediul luminii difuze percepe prezența soarelui. Dacă urcă pe munte, pe măsură ce se elevă, ceața se disipă, lumina devine din ce în ce mai strălucitoare, dar încă nu vede soarele. Când începe să-l perceapă, este încă voalat, căci cel mai mic vapor este suficient pentru a-i slăbi strălucirea. Nu este decât după ce s-a elevat complet deasupra stratului brumos, când se găsește într-un aer perfectamente pur și îl vede în toată splendoarea sa.
Se întâmplă la fel cu cel al cărui cap ar fi învelit în mai multe voaluri; mai întâi, nu vede nimic; cu fiecare voal care este îndepărtat, distinge o strălucire din ce în ce mai clară; abia atunci când ultimul voal a dispărut percepe clar lucrurile.
Același lucru este valabil și pentru un lichior încărcat cu materii străine; este tulbur la început; cu fiecare distilare transparența sa augmentează, până când este complet purificat, dobândește limpiditate perfectă și nu prezintă niciun obstacol vederii.
Așa se întâmplă cu sufletul. Învelișul perispiritual, deși invizibil și impalpabil pentru noi, este pentru el o adevărată materie, încă prea grosieră pentru anumite percepții. Acest înveliș se spiritualizează pe măsură ce sufletul se elevează în moralitate. Imperfecțiunile sufletului sunt ca niște voaluri care îi obscurează vederea sa; fiecare imperfecțiune de care se debarasează este un voal mai puțin, dar numai după ce s-a purificat complet se bucură de plenitudinea facultăților sale.
Dumnezeu, fiind esența divină prin excelență, nu poate fi perceput în toată strălucirea sa decât de Spiritele ajunse la cel mai înalt grad de dematerializare. Dacă Spiritele imperfecte nu Îl văd, nu este pentru ca sunt mai departe de El decât altele; ele, ca toate ființele naturii, sunt cufundate în fluidul divin; la fel cum noi suntem cufundați în lumină, orbii de asemenea sunt în lumină și cu toate acestea, nu o văd. Imperfecțiunile sunt voaluri care îl ascund pe Dumnezeu de la vederea Spiritelor inferioare; când ceața se va disipa, îl vor vedea strălucind: de aceea, nu au nevoie nici să urce, nici să-l caute în profunzimile infinitului; fiind viața spirituală debarasată de imperfecțiunile morale care L-au obscurat, Îl vor vedea oriunde s-ar găsi, chiar și pe pământ, căci este peste tot.
Spiritul nu se purifică decât după mult timp, iar diferitele încarnări sunt alambicurile pe fundul căruia lasă de fiecare dată câteva impurități. Lăsându-și învelișul său corporal, nu se despoaie instantaneu de imperfecțiunile sale; de aceea există cele care, după moarte, nu-L văd pe Dumnezeu mai mult decât în viață; dar, pe măsură ce se purifică, au o intuiție mai distinctă; dacă nu Îl văd, îl înțeleg mai bine; lumina este mai puțin difuză. Așadar, când Spiritele spun că Dumnezeu le interzice să răspundă la o oarecare întrebare, nu este pentru că Dumnezeu le apare sau se adresează prin cuvânt pentru a le prescrie sau să le interzică un lucru sau altul. Nu; dar Îl simt, primesc efluviile gândului Său, așa cum ni se întâmplă cu privire la Spiritele care ne învăluie în fluidul lor, deși nu le vedem.
Așadar, nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu cu ochii cărnii. Dacă această favoare ar fi acordată unora, nu va fi decât într-o stare de extaz, atunci când sufletul este cât se poate de degajat de legăturile materiei și cum îi este posibil în timpul încarnării.
Un astfel de privilegiu, de altfel, nu l-ar avea decât sufletele de elită, încarnate pentru o misiune și nu pentru ispășire. Dar, pe măsură ce Spiritele de ordinul cel mai elevat strălucesc cu o splendoare uluitoare, se poate ca Spiritele mai puțin elevate încarnate sau dezîncarnate, frapate de splendoarea care le înconjoară să creadă că l-au văzut pe Însuși Dumnezeu. Câteodată, se întâmplă să se ia un ministru ca drept suveran.
Sub ce aparență Dumnezeu se prezintă celor care s-au făcut demni de această favoare? Sub o anumită formă? Cu o figură umană sau ca un focar strălucitor de lumină? Aceasta este ceea ce limbajul uman este neputincios să descrie pentru că nu există nici un punct de comparație pentru noi care să ne poată da o idee; suntem ca orbii cărora se încearcă în van să li se facă înțeleasă strălucirea soarelui. Vocabularul nostru este limitat la nevoile noastre și la cercul nostru de idei; cel al sălbaticilor n-ar putea descrie minunile civilizației; cel al popoarelor mai civilizate este prea sărac pentru a descrie splendorile cerurilor, inteligența noastră prea limitată pentru a le înțelege, iar vederea noastră prea slabă ar fi orbită de ele.
