În afara carității nu există mântuire

În maxima, În afara carității nu există mântuire, se află conținute destinele oamenilor pe Pământ și în Cer. Pe pământ, pentru că la umbra acestui stindard va trăi în pace, iar în cer, pentru că cei care au practicat-o vor găsi grație în fața Domnului.

Supuneți toate acțiunile voastre la controlul carității și conștiința voastră vă va răspunde. Nu numai vă va împiedica să faceți rău, ci vă va face de asemenea să practicați binele. Pentru că nu este îndeajuns cu o virtute negativă, este necesară o virtute activă. Pentru a face bine, este necesară întotdeauna acțiunea voinței, în schimb, pentru a face rău este îndeajuns de multe ori cu inerția și indiferența.

 «Atunci, un doctor al legii, s-a ridicat și la întrebat ca să-l tenteze: Maestre, care este cea mai mare poruncă a legii?
– Iisus i-a răspuns: Vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot spiritul tău. Aceasta este cea mai mare și prima poruncă. Și iată a doua, care este similară cu prima: Îți vei iubi aproapele tău ca pe tine însuți.
Toată legea și profeții se află conținute în aceste două porunci.»

Evanghelia după Spiritism, cap. În afara carității nu există mântuire
Sfântul Matei, cap. XXII, v. de la 34 la 40

Caritatea și umilința sunt necesare pentru ca sufletul să poată găsi drumul către mântuire. În schimb, egoismul și orgoliul îndepărtează apropierea noastră de Dumnezeu și duc la pierzanie. Pentru a fi apți în a practica caritatea trebuie să fim îndeajuns de penetrați de iubirea divină. Despre acel act de iubire divină, vorbește și Isus în cea de-a doua poruncă. Nu se poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu, fără a ne iubi pe noi înșine și aproapele, dar nici nu vom putea să ne iubim pe noi și aproapele, dacă nu îl iubim pe Dumnezeu.

Nu se va putea practica caritatea, dacă iubirea nu rezide în profunzime în inimă. Ea este un act de iubire, dăruire, dorință de-a ajuta și a fi util societății. Caritatea nu constă doar în a oferi valori materiale, suntem caritativi când oferim un zâmbet, o îmbrățișare, înțelegem suferința semenului, oferim cuvinte de consolare, când ascultăm și nu judecăm, oferim speranță și încurajări,….. În cele din urmă, în fiecare ocazie pe care Dumnezeu ne-o oferă de-a acționa din suflet cu bunătate și bunăvoință.

«Dacă aș fi vorbit toate limbile oamenilor și chiar limba îngerilor, dacă nu am caritate, doar sunt o aramă sunătoare sau un chimval răsunător; chiar dacă aș fi avut harul profeției, ca eu să penetrez toate misterele și aș fi avut o perfectă înțelegere a tuturor lucrurilor.

Dacă aș fi avut încă toată credința posibilă până în punctul de-a transporta munții, dacă nu am caritate, nu sunt nimic. Și dacă mi-aș fi distribuit bunurile ca să-i hrănesc pe săraci și mi-aș fi dat corpul pentru a fi ars, dacă nu am caritate, toate acestea nu-mi vor servi de nimic.

Caritatea este răbdătoare; este blândă și binefăcătoare; caritatea nu este invidioasă; nu este temerară și precipitată; nu se umple cu orgoliu; nu este disprețuitoare; nu își caută propriile interese; nu are pică și nici mânie; nu are suspiciuni rele; nu se bucură de injustiție, dar se bucură de adevăr; ea suportă tot, crede tot, speră tot, suferă tot.

Acum rămân cele trei virtuți: credința, speranța și caritatea; dar dintre ele cea mai excelentă este caritatea.»

Sfântul Pavel, Epistola I către Corintieni, cap. XIII, v. De la 1 la 7 și 13

Tăban E. Bianca-Societatea Spiritistă Română