Galileo Galilei s-a născut în Pisa, Italia, la 15 februarie 1564. Galileo a fost pionierul metodei științifice experimentale și primul care a folosit un telescop refractor, cu ajutorul căruia a făcut importante descoperiri astronomice.
În 1604, Galileo a aflat de invenția telescopului în Olanda și a propus o îmbunătățire a modelului, cu care a realizat o serie de descoperiri ca: Munți pe lună, Stele noi, Sateliții lui Jupiter, Petele solare, Fazele lui Venus, Petele solare (al doua probă) și altele.
În calitate de profesor de astronomie la Universitatea din Pisa, Galileo a predat teoria acceptată până atunci, în care Soarele și toate planetele se învârteau în jurul Pământului. Mai târziu, la Universitatea din Padova, a expus o nouă teorie propusă de Nicolas Copernico, în care Pământul și toate planetele se învârteau în jurul Soarelui. Observațiile realizate de Galileo cu noul său telescop l-au convins de adevărul teoriei heliocentrice a lui Copernic.
Faptul că Galileo a sprijinit teoria heliocentrica i-a adus adevărate probleme cu biserica Romano-Catolică. În 1633, inchiziția l-a acuzat de erezie și la obligat să se retracteze public cu privire la sprijinul oferit teoriei lui Copernic. A fost condamnat la închisoare pe viață, dar având în vedere vârsta înaintată, și-a trăit ultimele zile în arest la domiciliu în vila sa de la periferia Florenței.
Originalitatea lui Galileo ca om de știință constă în metoda sa de analiză. În primul rând, reduce problema la un simplu ansamblu de relații bazate pe experiența de zi cu zi, logică și simț comun. Apoi le analizează și le rezolvă cu formulări matematice simple. Metodele cu care aplică această tehnică la analiza mișcării a deschis drumul către matematica modernă și fizica experimentală. Isaac Newton a folosit una dintre formulările matematice ale lui Galileo, Legea inerției, pentru a-și susține Prima sa lege a mișcării.
Galileo a murit în 1642, an în care s-a născut Isaac Newton.
Galileo Galilei a fost invitat să contribuie în Doctrina Spiritistă. În diferiți ani Galileo a oferit mesaje în Revista Spiritistă condusă de Allan Kardec, care mai târziu au fost compilate în Geneză, în capitolul Uranografie generală și care sunt oferite de Revista Societății Spiritiste Române în secțiunea Știință.
În Revista Spiritistă din Septembrie 1862, anul 5, Nr. 9, Galileo Galilei începe seria de mesaje:
I
V-a fost anunțat de câtva timp, aici și în altă parte, prin diverse Spirite și prin diverse mediumuri, că se vor face revelații asupra sistemului de lumi. Am fost chemat să concurez în ordinea destinației mele pentru a îndeplini predicția.
Înainte de a deschide ceea ce aș putea numi studiile noastre uranografice, este important să fie bine stabilit primul principiu, pentru ca edificiul, așezat pe o bază solidă, să poarte în sine condițiile durabilității.
Acest prim principiu, această primă cauză, este măreața și suverana putere care a dat viață lumilor și ființelor; acest preambul a oricărei meditații serioase este Dumnezeu! În fața acestui nume venerat totul se înclină, iar harpa eterică a cerului face să vibreze corzile sale de aur. Copii de pe pământ, voi care de atât de mult timp bâlbâiți acest mare nume fără să-l înțelegeți, câte teorii hazardate au fost înscrise de la începutul vârstelor în analele filozofiei umane! Câte interpretări eronate despre conștiința universală au ieșit la lumină prin intermediul credințelor învechite ale popoarelor antice! Și, chiar și astăzi, când era creștină în splendoarea sa a radiat asupra lumii, ce idee aveți despre prima dintre ființe, despre ființa prin excelență, despre cel care este? Nu am văzut, în ultimul timp, panteismul orgolios elevându-se semeț până la acel ce credea drept să-l califice ca ființă absorbantă, marele întreg, din sânul căruia totul a ieșit și în care totul trebuie să reintre și să se confunde într-o zi fără distincție de individualități? Nu am văzut ateismul grosier etalând în mod rușinos scepticismul care neagă și corupe orice progres intelectual, orice ar fi spus sofiștii săi apărători? Ar fi interminabil de menționat cu scrupulozitate toate erorile care s-au acreditat cu privire la principiul primordial și etern, și e suficientă reflecția pentru a vă arăta că omul terestru ori de câte ori va pretinde să explice această problemă insolubilă pentru multe Spirite dezîncarnate. Este pentru a vă spune implicit că voi trebuie, că noi trebuie, mai bine spus, să ne înclinăm toți cu umilință înaintea măreței Ființe; vă spun, copii, că dacă este în noi să ne elevăm până la ideea de Ființă Infinită, ar trebui să ne fie suficient și să interzică tuturor pretenție orgolioasă de a ține ochii deschiși înaintea soarelui, fără a fi curând orbiți de uimitoarea splendoare a lui Dumnezeu în eterna sa glorie! Rețineți bine acest lucru, este preludiul studiilor noastre: Credeți în Dumnezeu creatorul și organizatorul sferelor; iubiți-l pe Dumnezeu creatorul și protectorul sufletelor, și vom putea penetra împreună cu umilință și studiozitate în același timp în sanctuarul în care a semănat harurile puterii sale infinite.
Galilei
II
După ce am stabilit primul punct al tezei noastre, a doua chestiune care se prezintă este problema puteri care conservă ființele și pe care s-a convenit să o numim natură. După cuvântul care rezumă tot, cuvântul care reprezintă tot. Acum, ce este natura? Ascultați mai întâi definiția naturalistului modern: Natura, spune el, este tronul exterior al puterii divine. La această definiție o voi adăuga pe aceasta, care rezumă toate ideile observatorilor: Natura este puterea efectivă a Creatorului. Remarcați această dublă explicație a aceluiași cuvânt care, printr-o minunată combinație de limbaj, reprezintă două lucruri la prima vedere atât de diferite. Într-adevăr, natura înțeleasă în primul sens reprezintă efectul a cărui cauză este exprimată în al doilea sens. Un peisaj cu orizonturi pierdute, cu copaci stufoși în care se simte că viața crește cu seva; o poiană emailată cu flori parfumate și încoronată de soare; aceasta se numește natură. Și, dacă am vrea să desenăm forța care orientează astrele în întindere sau care face să germineze pe pământ bobul de grâu? Este încă natură. Constatarea acestor diverse denumiri să fie pentru voi sursa unor reflecții profunde; să vă servească pentru a învăța că, dacă ne servim de același cuvânt pentru a exprima efectul și cauza, este pentru că în realitate cauza și efectul sunt un întreg. Astrul atrage astrul în spațiu conform legilor inerente ale constituției universului și este atras cu aceeași putere ca cel care rezidă în el. Iată, cauza și efectul. Raza solară pune parfumul pe floare și albina merge acolo să caute mierea; aici, parfumul încă este efect și cauză. În orice loc s-ar opri privirea ta pe pământ, vei putea constata peste tot această dublă natură. Conchidem de aici că natura este, așa cum am denominat-o, puterea efectivă a lui Dumnezeu, este, în același timp, tronul aceleiași puteri; este, simultan, activă și pasivă, efect și cauză, materie și forță imaterială; este legea care creează, legea care guvernează, legea care înfrumusețează; este ființa și imaginea; este manifestarea puterii creatoare, infinit de frumoasă, infinit de admirabilă, infinit demnă de voința a cărui mesager este.
Galilei
Taban E. Bianca Tradus de Societatea Spiritistă Română
Filosof grec. Alături de profesorul său Socrate și discipolul său Aristotel, Platon este figura centrală a celor trei mari gânditori pe care se bazează întreaga tradiție filosofică europeană.
Platon s-a născut în Atena în anul 427 – 347 înainte erei lui Hristos. Născut într-o familie aristocratică, Platon abandonează vocația sa politică și înclinațiile literare pentru filosofie. A fost discipolul lui Socrate încă de la vârsta de 20 de ani. Filozofia lui Platon a fost în mare parte influențată de Socrate, dar și de Pitagora
Spre deosebire de Socrate, care nu a lăsat nicio lucrare scrisă, lucrările lui Platon s-au păstrat aproape complet. Cele mai multe dintre ele sunt scrise sub formă de dialog. De fapt, Platon a fost primul autor care a folosit dialogul pentru a expune gândirea filosofică.
Opera lui Platon în ansamblu s-a întins pe mai bine de cincizeci de ani, lucru care a făcut posibil formularea unei judecăți destul de sigure cu privire la evoluția gândirii sale. De la lucrările tinereții dedicate investigațiilor morale, urmând metoda socratică, Platon a continuat să-și dezvolte ideile filozofice și politice în dialoguri constructive sau sistematice, iar apoi să-și revizuiască și să-și completeze propriile teorii.
Există două teme permanente care prevalează asupra celorlalte. Pe de o parte, cunoașterea și condițiile care o fac posibilă. Și pe de altă parte, morala, de importanță fundamentală în viața practică și în realizarea aspirației umane la fericire într-o dublă perspectivă individuală și colectivă, etică și politică. Toate acestea se rezolvă într-un sistem filosofic etic cu adevărat puternic, bazat pe teoria Ideilor.
Dar influența lui Platon se reflectă și în gândirea creștină evidențiată de Augustin de Hipona în secolul al IV-lea, care a găsit multe puncte comune cu Platon și pe care și-a întemeiat concepțiile sale religioase. Filozofia sa a influențat ulterior întreaga evoluție a idealismului, rămânând până astăzi un model clasic.
Filozofia lui Platon a deschis orizonturile cunoașterii în multe domenii, Spiritismul fiind unul din ele. Participarea lui la elaborarea Codificării Spiritiste se poate constata atât în Revista Spiritistă, cât și în Cartea Spiritelor și Evanghelia după Spiritism. În ediția anterioară am prezentat rezumatul doctrinei lui Socrate și Platon, iar în acest articol citam doar un mesaj din Cartea Spiritelor.
În Cartea Spiritelor la întrebarea 1009 apare printre alte răspunsuri și cel a lui Platon:
Prin urmare, nu vor fi niciodată eterne aflicțiunile impuse?
Război de cuvinte! Război de cuvinte! Încă nu a-ți făcut să se verse suficient sânge? Este, deci, necesar să se aprindă din nou rugurile? Se discută despre cuvintele: eternitatea aflicțiunilor, eternitatea pedepselor; Așadar, nu știți că ceea ce înțelegeți astăzi prin eternitate, anticii nu înțelegeau la fel? Lăsați teologii să consulte sursele și, ca voi toți, vor descoperi că textul ebraic nu a dat aceeași semnificație cuvântului pe care grecii, latinii și modernii l-au tradus ca aflicțiuni fără sfârșit, iremisibile. Eternitatea pedepselor corespunde eternității răului. Care, atâta timp cât răul există printre oameni, pedepsele vor subzista; este important să interpretăm în sens relativ textele sacre. Deci, eternitatea aflicțiunilor nu este decât relativă și nu absolută. Va veni o zi în care oameni se vor îmbrăca prin intermediul căinței cu haina inocenței, iar în acea zi nu vor mai fi gemete și nici scrâșniri din dinți. E adevărat că, rațiunea voastră umană este limitată, dar așa cum este, e un dar de la Dumnezeu și cu acest ajutor al rațiunii nu există un singur om de bună-credință care să înțeleagă altfel eternitatea pedepselor. Eternitatea pedepselor! Cum! Ar trebui deci să admitem că răul va fi etern! Numai Dumnezeu este etern și nu ar fi putut crea răul etern, căci altfel ar fi necesar să-l despuiem de una din magnificele sale atribute: puterea suverană. Pentru că nu este în mod suveran puternic, cel care poate crea un element distructiv pentru operele sale. Umanitate! Umanitate! Deci, nu-ți mai cufunda privirea ta tristă în adâncurile Pământului pentru a căuta acolo pedepsele; Plânge, așteaptă, ispășește și refugiază-te în idea unui Dumnezeu intrinsec bun, absolutamente puternic, esențialmente just.
Platon
Așa cum am mai menționat și în alte articole, în Cartea Spiritelor la terminarea prolegomenelor, Allan Kardec menționează Spiritele Superioare, care sub îndrumarea lui Isus, au participat la elaborarea Codificării Spiritiste, iar printre ele se află și numele lui Platon.
Acestea sunt numele celor care au fost menționați în Cartea Spiritelor:
SFÂNTUL IOAN EVANGHELISTUL, SFÂNTUL AUGUSTIN, SFÂNTUL VINCENȚIU DE PAUL, SFÂNTUL LUIS, SPIRITUL ADEVĂRULUI, SOCRATE, PLATON, FENELON, FRANKLIN, SWEDENBORG ETC, ETC.
În Cartea Spiritelor la terminarea prolegomenelor, Allan Kardec menționează Spiritele Superioare, care sub îndrumarea lui Isus, au participat la elaborarea Codificării Spiritiste, iar printre ele se află și numele lui Socrate.
Acestea sunt numele celor care au fost menționați în Cartea Spiritelor:
SFÂNTUL IOAN EVANGHELISTUL, SFÂNTUL AUGUSTIN, SFÂNTUL VINCENȚIU DE PAUL, SFÂNTUL LUIS, SPIRITUL ADEVĂRULUI, SOCRATE, PLATON, FENELON, FRANKLIN, SWEDENBORG, ETC, ETC.
Socrates (Σωκράτης) (469-399 î.e.n.) Tatăl lui Socrate a fost sculptorul Sophroniscos, iar mama sa, care era moaşă, se numea Phaenarete. Socrate a fost căsătorit mai întâi cu Xantippa, iar apoi cu Myrto şi a avut trei băieţi: Lamprocles, Sophroniscos şi Menexenus.
Nu a părăsit Atena decât în timpul campaniilor militare, când a dovedit bravură şi curaj. Socrates îşi petrecea multă vreme în piaţa publică unde avea dispute îndeosebi cu sofiştii, pe care i-a combătut, făcându-şi mulţi duşmani.
Ideile sale l-au influenţat decisiv pe Platon, astfel încât, de multe ori, este dificil de separat doctrina socratică de aceea a lui Platon.
Socrate și Platon precursori a idei creștine și a spiritismului
Din faptul că Isus trebuie să fi cunoscut secta Esenienilor, ar fi greșit să tragem concluzia că și-a extras din acea sectă doctrina sa și că, dacă ar fi trăit într-un alt mediu, ar fi profesat alte principii. Marile idei niciodată nu apar subitamente; cele care au la bază adevărul, au întotdeauna precursori care pregătesc în mod parțial calea; apoi, când vine timpul, Dumnezeu trimite un om cu misiunea de a rezuma, coordona și completa elementele împrăștiate și de a forma cu ele un corp de doctrină; în acest fel, cum ideea nu apare brusc, găsește, când apare, spirite întrutotul dispuse să o accepte. Așa s-a întâmplat cu ideea creștină, care a fost presimțită cu mai multe secole înainte de Isus și Esenieni, a cărei principali precursori au fost Socrate și Platon.
Socrate, ca și Hristos, nu a scris nimic sau cel puțin nu a lăsat nimic scris; ca și El a murit ca criminalii, victimă a fanatismului, pentru că a atacat credințele acceptate și a pus virtutea mai presus de ipocrizie și simulacrul formelor; într-un cuvânt, pentru că a combătut prejudecățile religioase. Așa cum Isus a fost acuzat de Farisei de a corupe poporul cu învățăturile sale, de asemenea, Socrate a fost acuzat de Fariseii din timpul său, căci au existat în toate epocile, de a corupe tinerii, proclamând dogma unicității lui Dumnezeu, a imortalității sufletului și vieții viitoare. Așa cum nu cunoaștem doctrina lui Isus decât prin scrierile ucenicilor săi, cea a lui Socrate nu o cunoaștem decât prin scrierile discipolului său Platon. Considerăm util să rezumăm aici conceptele cele mai importante, pentru a demonstra concordanța lor cu principiile creștinismului.
Cei care ar considera această paralelă ca pe o profanare și ar pretinde că nu poate exista o paritate între doctrina unui păgân și cea a lui Hristos, le vom răspunde că doctrina lui Socrate nu era păgână, din moment ce avea ca obiectiv combaterea păgânismului; că doctrina lui Isus, mai completă și epurată decât cea a lui Socrate, nu are nimic de pierdut în comparație; că măreția misiunii divine a lui Hristos nu poate fi diminuată; pe de altă parte, acestea sunt fapte istorice care nu pot fi ignorate. Omul a ajuns într-un punct în care lumina iese ea singură de sub obroc și el este matur să o privească în față; păcat de cei care nu îndrăznesc să deschidă ochii. A sosit momentul să privim lucrurile larg și de sus, și nu din punctul de vedere meschin și restrâns al intereselor sectare și de castă.
Aceste citate vor dovedi în continuare că, dacă Socrate și Platon au presimțit ideea creștină, se găsesc în doctrina lor principiile fundamentale ale spiritismului.
Rezumat al doctrinei lui Socrate și Platon
Omul este un suflet încarnat. Înainte de încarnarea sa, a existat unit arhetipurilor primordiale, ideilor de adevăr, bine și frumos. De ele se separă când încarnează și amintindu-și trecutul, este mai mult sau mai puțin chinuit de dorința de a reveni la el.
Nu ar putea fi enunțată mai clar distincția și independența principiului inteligent și a principiului material; de altfel, este doctrina preexistenței sufletului; a vagi intuiții pe care o păstrează de o altă lume la care aspiră, de supraviețuirea sa corpului, de ieșirea sa din lumea spirituală pentru a încarna și de a reintra în aceeași lume după moarte; este, în fine, germenul doctrinei Îngerilor căzuți.
Sufletul rătăcește și se tulbură când se servește de corp pentru a considera vreun obiect; simte vertigo de parcă ar fi beat, pentru că se atașează de lucruri care sunt, prin natura lor, supuse schimbării; în schimb, atunci când își contemplă propria esență, se îndreaptă către ce este pur, etern, imortal și fiind de aceeași natură, rămâne atașat atâta timp cât poate; atunci rătăcirile încetează, căci este unit cu ceea ce este imuabil. Această stare a sufletului este ceea ce numim înțelepciune.(Cap. II, nr. 5)
Astfel, omul care consideră lucrurile de pe Pământ cu o mică elevație, din punct de vedere material, își face iluzii; pentru a le aprecia cu acuratețe, este necesar să le vadă de sus, adică din punct de vedere spiritual. Adevăratul înțelept trebuie așadar să izoleze, într-un fel, sufletul de corp, pentru a vedea cu ochii spiritului. Aceasta este ceea ce învață spiritismul.
Atâta timp cât avem corpul nostru și sufletul se va găsi cufundat în această corupție, nu vom poseda niciodată obiectul dorințelor noastre: adevărul. De fapt, corpul ne suscită o mie de obstacole prin nevoia noastră de a avea grijă de el; mai mult, ne umple de dorințe, pofte, temeri, o mie de himere și o mie de prostii, încât cu el este imposibil să fim înțelepți o clipă. Dar, dacă ne este imposibil să cunoaștem ceva pur în timp ce sufletul este unit corpului, este necesar unul din două lucruri: fie nu vom cunoaște niciodată adevărul, fie îl vom cunoaște după moarte. Este de sperat ca, odată eliberați de nebunia corpului, să conversăm cu oameni la fel de liberi și vom cunoaște singuri esența lucrurilor. Acesta este motivul pentru care adevărații filozofi se exercită pentru moarte, iar moartea nu li se pare deloc înspăimântătoare. (Cerul și Infernul partea I, cap. II; partea a doua, cap. I)
Acesta este principiul facultăților sufletului obscurat prin intermediul organelor corporale și al extinderii acestor facultăți după moarte. Cu toate acestea, aici este vorba doar de suflete de elită, deja purificate; nu se întâmplă la fel cu sufletele impure.
Sufletul impur, în această stare, este împovărat și târât din nou spre lumea vizibilă de oroarea pe care o are față de invizibil și imaterial; se spune atunci că rămâne eratic, în jurul monumentelor și mormintelor, lângă care s-au văzut uneori fantome tenebroase, că așa trebuie să fie imaginile sufletelor care au părăsit corpul fără a fi în întregime purificate și care păstrează ceva din forma lor materială, ceea ce face să poată fi percepute de vederea umană. Acestea nu sunt sufletele celor buni, ci a celor răi, care sunt obligate să rămână eratice în acele locuri, unde iau cu ele aflicțiunea primei lor vieți și unde continuă să rămână eratice, până când poftele inerente formei materiale cu care au fost revestite le readuc într-un corp; și atunci, fără îndoială, reiau aceleași moravuri care, în timpul primei lor vieți, a fost obiectul predilecțiilor lor.
Nu numai că principiul reîncarnării este clar exprimat aici, dar starea sufletelor care sunt încă sub imperiul materiei, este descrisă așa cum o arată spiritismul în evocări. Mai mult, se spune că reîncarnarea într-un corp material este o consecință a impurității sufletului, în timp ce sufletele purificate sunt dispensate de a o face. Spiritismul nu spune altceva; adaugă doar că sufletul, care a luat bune rezoluții în eraticitate și care a dobândit cunoștințe, aduce când renaște mai puține defecte, mai multe virtuți și mai multe idei intuitive decât a avut în existența sa precedentă. Astfel, fiecare existență marchează pentru suflet un progres intelectual și moral. (Cerul și Infernul, partea 2, exemple)
După moartea noastră, geniul (daïmon, démon) care ne-a fost încredințat în timpul vieții noastre, ne duce într-un loc unde se reunesc toți cei care trebuie conduși în Hades pentru a fi judecați. Sufletele, după ce au rămas în Hades timpul necesar, sunt readuse la această viață în numeroase și lungi perioade.
Este doctrina Îngerilor Păzitori sau a Spiritelor Protectoare și a reîncarnărilor succesive după intervale mai mult sau mai puțin lungi de eraticitate.
Demonii ocupă intervalul care separă cerul de pământ. Sunt legătura care unește marele tot cu el însuși. Întrucât Divinitatea nu intră niciodată în comunicare directă cu omul, este prin intermediul demonilor cum dumnezeii se comunică și vorbesc cu el, fie în stare de veghe sau în timpul somnului.
Cuvântul daïmon, care a fost făcut demon, nu se lua în sensul rău în antichitate, ca printre moderni; nu se aplica în mod exclusiv la ființele răuvoitoare, ci la toate Spiritele în general, între care se distingeau Spiritele superioare numite dumnezeii, iar Spiritele mai puțin elevate sau demonii propriu-zis, care comunicau direct cu oamenii. Spiritismul mai spune că Spiritele populează spațiul; că Dumnezeu se comunică oamenilor numai prin intermediul Spiritelor pure însărcinate cu transmiterea voinței sale; că Spiritele se comunică în timpul stării de veghe și în timpul somnului cu ei. Substituiți cuvântul demon cu Spirit și veți avea doctrina spiritistă; puneți cuvântul înger și veți avea doctrina creștină.
Preocuparea constantă a filosofului (cum au înțeles-o Socrate și Platon) este să aibă cea mai mare grijă de suflet, mai puțin pentru această viață, care nu este decât o clipă, ci în vederea eternității. Dacă sufletul este imortal, nu este înțelept să trăiești pentru a atinge eternitatea?
Creștinismul și spiritismul învață același lucru.
Dacă sufletul este imaterial, el trebuie să meargă, după această viață, într-o lume la fel de invizibilă și imaterială, așa cum corpul în descompunere se întoarce la materie. Numai că este important să distingem bine sufletul pur, cu adevărat imaterial, care se hrănește, ca Dumnezeu, din știință și idei, de sufletul mai mult sau mai puțin pătat de impurități materiale care îl împiedică să se eleve către divin și îl reține în locurile locuinței sale pământești.
Socrate și Platon, după cum vedem, au înțeles perfectamente diferitele grade de dematerializare ale sufletului; insistă asupra diferenței de situație care rezultă pentru ei din mai marea sau mai mica lor puritate. Ceea ce ei au spus prin intuiție, Spiritismul le demonstrează prin numeroasele exemple pe care le pune în fața ochilor noștri. (Cerul și Infernul, partea 2)
Dacă moartea ar fi disoluția completă a omului, ar fi un mare câștig pentru cei răi, căci după moartea lor, ar fi liberi în același timp de corp, de suflet și de viciile lor. Cel care și-a împodobit sufletul, nu cu podoabe străine, ci cu ceea ce-i este propriu, numai el va putea aștepta cu liniște ceasul plecării sale spre cealaltă lume.
În alți termeni, adică materialismul, care proclamă neantul după moarte, ar fi anularea oricărei responsabilități morale ulterioare și, în consecință, un stimulent pentru a face rău; că cei răi au totul de câștigat cu neantul și că omul care s-a despuiat de vicii și s-a îmbogățit cu virtuți doar el poate să aștepte în liniște trezirea în cealaltă viață. Spiritismul ne învață, prin exemplele pe care le pune zilnic în fața ochilor noștri, cât de penibil este pentru cei răi trecerea de la o viață la alta și intrarea în viața viitoare. (Cerul și Infernul, capitolul 1, partea 2)
Corpul păstrează vestigiile bine marcate a îngrijiri avute și a accidentelor pe care le-a experimentat; la fel se întâmplă și cu sufletul; atunci când este despuiat de cor, ia cu el urmele evidente ale caracterului său, afecțiunile și amprentele pe care fiecare dintre actele vieții sale le-a lăsat. Astfel, cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla omului, este să meargă în lumea cealaltă cu un suflet împovărat de crime. Vezi tu, Calicle, că nici tu, nici Polus, nici Gorgias nu puteți dovedi că ar trebui să se adopte un mod de viață diferit de cel pe care îl propun, care ne este de asemenea util după moarte. Dintre atâtea păreri diverse, singura care rămâne de neclintit, este că e mai bine să suferi o injustiție decât să o comiți și mai presus de orice a te dedica, să nu pari un om de bine, ci să fii. (Conversațiile lui Socrate cu discipolii săi în închisoarea)
Aici regăsim un acest alt punct capital, confirmat astăzi de experiență, că sufletul nepurificat păstrează ideile, tendințele, caracterul și pasiunile pe care le-a avut pe pământ. Această maximă: E mai bine să suferi o injustiție decât să o comiți, nu este oare cu totul creștină? Este același gând pe care Isus îl exprimă cu această figură: «Dacă cineva te lovește pe un obraz, întoarce‑l și pe celălalt.» (Cap. XII, nr. 7, 8.)
Unul din două lucruri: fie moartea este o distrugere absolută, fie este trecerea sufletului într-un alt loc. Dacă ar trebui să se anihileze totul, moartea va fi ca una dintre acele nopți rare pe care o trecem fără vise și fără nici o conștiință de sine. Dar dacă moartea nu este decât o schimbare de reședință, trecerea într-un loc unde morții trebuie să se reunească: Ce bucurie să întâlnim acolo pe cei pe care i-am cunoscut! Cea mai mare plăcere a mea ar fi să examinez îndeaproape locuitorii acestei reședințe și să-i disting acolo, ca aici, pe cei care sunt înțelepți, de cei care cred ca sunt și nu sunt. Dar este timpul să ne despărțim, eu pentru a murii și voi pentru a trăi. (Socrate către judecătorii săi.)
Potrivit lui Socrate, oamenii care au trăit pe pământ se regăsesc după moarte și se recunosc. Spiritismul ne demonstrează că relațiile pe care le-au avut continuă, astfel încât moartea nu este nici o întrerupere, nici o încetare a vieții, ci o transformare fără o soluție de continuitate.
Dacă Socrate și Platon ar fi cunoscut învățăturile pe care Hristos le-a dat cinci sute de ani mai târziu și pe cele pe care le dau acum Spiritele, nu ar fi vorbit în alt mod. În aceasta nu este nimic care trebuie să ne surprindă, dacă se consideră faptul că marile adevăruri sunt eterne și că Spiritele avansate trebuie să le fi cunoscut înainte de a veni pe pământ, unde le-au adus; că Socrate, Platon și marii filozofi ai timpului lor au putut să fie, mai târziu, printre cei care l-au secundat pe Hristos în misiunea sa divină și care au fost aleși, tocmai pentru că erau mult mai capabili ca alți să înțeleagă învățăturile sale sublime. În fine, că ei pot face parte astăzi din pleiada de Spirite însărcinate să vină să-i învețe pe oameni aceleași adevăruri.
Nu trebuie răsplătită niciodată o injustiție cu o injustiție și nici să facem vreun rău nimănui, indiferent de răul care ni s-a făcut. Puține persoane, însă, vor admite acest principiu, iar oamenii care sunt despărțiți din această privință, se disprețuiesc unii pe alții.
Nu este acesta principiul carității care ne învață să nu răsplătim rău cu rău și să ne iertăm dușmanii?
După fructe recunoaștem pomul. Trebuie calificată fiecare acțiune după ceea ce produce. Adică, o numim rea când provine din rău și bună când provine din bine.
Această maximă: «După fructe se recunoaște pomul», se regăsește textual repetată de mai multe ori în Evanghelie.
Bogăția este un mare pericol. Orice om care iubește bogăția nu se iubește nici pe el, nici ce este al lui, ci un lucru care îi este mai străin decât ceea ce îi aparține. (Capitolul XVI)
Cele mai frumoase rugăciuni și cele mai frumoase sacrificii sunt mai puțin plăcute Divinității decât un suflet virtuos care se străduiește să-i semene. Ar fi un lucru grav dacă dumnezeii ar avea mai multă considerație pentru ofrandele noastre decât pentru sufletele noastre; prin acest mijloc, la cei mai vinovați li s-ar putea face propice. Dar nu, sunt doar cu adevărat drepți și înțelepți cei care, prin cuvintele și faptele lor, îndeplinesc ceea ce datorează dumnezeilor și oamenilor.(Cap. X, nr. 7, 8 )
Îl numesc vicios pe acel amant vulgar care iubește mai degrabă corpul decât sufletul. Iubirea este pretutindeni în natură, ceea ce ne invită să exersăm inteligența noastră; se găsește chiar și în mișcarea astrelor. Iubirea este cea care împodobește natura cu bogatele sale tapisării; împodobește și își fixează reședința unde găsește flori și parfumuri. Tot iubirea este cea care oferă pace oamenilor, calm mării, liniște vântului și somn durerii.
Iubirea, care trebuie să unească oamenii printr-o legătură fraternă, este o consecință a teoriei lui Platon despre iubirea universală, ca lege a naturii. După ce Socrate a spus că: «Iubirea nu este nici un dumnezeu, nici un muritor, ci un mare demon», adică un mare Spirit care prezidează iubirea universală, aceste cuvinte i-au fost mai presus de toate imputată ca o crimă.
Virtutea nu poate fi învățată, vine ca un har de la Dumnezeu celor care o posedă.
Aceasta este, cu puține diferențe, doctrina creștină despre grație. Dacă virtutea este un har de la Dumnezeu, este o favoare, iar atunci ne-am putea întreba de ce nu este acordată la toată lumea; pe de altă parte, dacă este un har, este fără merit pentru cel care îl posedă. Spiritismul este mai explicit; el spune că cel care posedă virtutea a dobândit-o prin eforturile sale în existențele sale succesive despuindu-se puțin câte puțin de imperfecțiunile sale. Grația este forța cu care Dumnezeu favorizează pe fiecare om cu bună voință, pentru a se despuia de rău și a face bine.
Există o dispoziție naturală în fiecare din noi, să apercepem mult mai puțin greșelile noastre decât ale altora.
Evanghelia spune: «Vedeți paiul din ochiul vecinului și nu vedeți grinda din ochiul vostru.» (Cap. X, nr. 9, 10)
Dacă medicii dau greș în majoritatea bolilor, este pentru că tratează corpul fără să trateze sufletul și din moment ce întregul nu este într-o stare bună, este imposibil ca o partea să funcționeze bine.
Spiritismul oferă cheia relațiilor care există între suflet și corp, și demonstrează că între ele există o reacție continuă. Astfel, deschide o nouă cale către știință; arătându-i adevărata cauză a anumitor afecțiuni, îi oferă mijloacele de a le combate. Când știința va ține cont de acțiunea elementului spiritual în armonia întregului, va eșua mai rar.
Toți oamenii, începând din copilărie, fac mult mai mult rău decât bine.
Aceste cuvinte ale lui Socrate ating grava problemă a predominanței răului pe pământ, o chestiune insolubilă fără cunoașterea pluralității lumilor și a destinației pământului, unde nu trăiește decât o foarte mică parte a umanității. Doar spiritismul oferă soluția, care este dezvoltată mai jos în capitolele II,III, și V.
Înțelepciunea constă în a nu crede că știi ceea ce nu știi.
Aceasta se adresează oamenilor care critică adesea ceva despre care nu știu nici un cuvânt. Platon completează acest gând al lui Socrate spunând: «Să încercăm mai întâi, dacă este posibil, să-i facem mai sinceri în cuvintele lor; dacă nu sunt să nu ne îngrijorăm pentru ei și să căutăm numai adevărul. Să încercăm să ne instruim, dar să nu ne insultăm.» Așa ar trebui să acționeze spiritiștii față de adversarii lor, care pot fi de bună sau rea credință. Dacă Platon ar trăi astăzi, ar găsi lucrurile mai mult sau mai puțin ca pe vremea lui și ar putea avea același limbaj; Socrate ar găsi, de asemenea, oameni care să-și bată joc de credința sa în Spirite și să-l numească nebun pe el și pe discipolul său Platon.
Pentru că a profesat aceste principii, Socrate a fost mai întâi ridiculizat, apoi acuzat de impietate și condamnat să bea cucută; fără îndoială că noile mari adevăruri stârnind împotriva lor interesele și prejudecățile pe care le-au atacat, nu se pot stabili fără luptă și fără martiri.
Taban E. Bianca-Evanghelia după Spiritism Societatea Spiritistă Română
În Cartea Spiritelor la terminarea prolegomenelor, Allan Kardec menționează Spiritele Superioare, care sub îndrumarea lui Isus, au participat la elaborarea Codificării Spiritiste, iar printre ele se află și numele lui Emanuel Swedenborg.
Acestea sunt numele celor care au fost menționați în Cartea Spiritelor:
SFÂNTUL IOAN EVANGHELISTUL, SFÂNTUL AUGUSTIN, SFÂNTUL VINCENȚIU DE PAUL, SFÂNTUL LUIS, SPIRITUL ADEVĂRULUI, SOCRATE, PLATON, FENELON, FRANKLIN, SWEDENBORG, ETC, ETC…
Evocarea lui Swedenborg. La evocarea făcută de Dl. Allan Kardec, acesta răspunde:
R: -Vorbește, vechiul meu prieten.
A: -Mă onorați cu titlul de vechi prieten și totuși suntem departe de a fi contemporani, iar eu nu vă cunosc decât prin scrierile voastre.
R:-E adevărat, dar eu, te cunosc de multă timp.
A:-Am dori să vă adresăm câteva întrebări despre diferite puncte ale doctrinei voastre, dar având în vedere ora târzie, scopul nostru este doar să vă întrebăm dacă doriți să o faceți în următoarea sesiune.
R:- Cu plăcere. Permiteți-mi, astăzi, să fac o corectare la scrierile mele, o corectare importantă pentru mine. Când am scris doctrina mea, am pretins, potrivit consilierilor lumii cerești care mi-au dictat-o, că fiecare popor se găsea în ceruri într-o sferă separată, iar caracterul distinctiv al fiecărei națiuni va reapărea totuși, nu prin indivizi, ci prin marile familii. Experiența m-a convins ca nu este așa.
A: – Nu există de asemenea alte puncte controversate?
R: – Da, multe altele, dar acesta este unul dintre cele mai marcante.
A: – Avem aici mai multe mediumuri; Preferați vreunul pentru a vă comunica cu noi?
R: – Nu ….. și totuși, da: alegerea pe care o voi face va fi un medium mecanic, cum îi spuneți voi, și prompt în același timp.
Swedenborg
Swedenborg este unul dintre acele personaje mai cunoscute ca nume decât de fapt, cel puțin pentru cel vulg; operele sale foarte voluminoase și în general foarte abstracte, abia sunt cu greu citite de către erudiți. Totodată, majoritatea celor care vorbesc despre el, s-ar simți foarte stânjeniți să spună ce a fost. Pentru unii, a fost un mare om, obiect de venerație profundă, fără să știe de ce; pentru alții, a fost un șarlatan, un vizionar, un taumaturg. Ca toți oamenii care profesează idei care nu sunt împărtășite de toată lumea, când aceste idei ofensează mai ales anumite prejudecăți, el a avut și încă are contrazicătorii săi. Dacă aceștia din urmă s-ar fi limitat să o refuteze, ar fi fost în dreptul lor; dar spiritul de partid nu respectă nimic, iar cele mai nobile calități nu găsesc grație înaintea lui: Swedenborg n-ar putea fi o excepție. Doctrina sa lasă, fără îndoială, mult de dorit: el însuși, astăzi, este departe de a o aproba în toate privințele. Dar, oricât de refutabilă ar fi, el va rămâne totuși unul dintre cei mai eminenți oameni ai secolului său. Următoarele documente sunt extrase din interesanta notă comunicată de Dna P… la Societatea Pariziană de Studii Spiritiste.
Emmanuel Swedenborg s-a născut la Stockholm în 1688 și a murit la Londra în 1772, la vârsta de 84 de ani. Tatăl său, Joeper Swedenborg, episcop de Skava, a fost remarcabil datorită meritului său și cunoașterii sale; dar fiul său l-a depășit cu mult: a excelat în toate științele, și mai ales în teologie, mecanică, fizică și metalurgie. Prudența, înțelepciunea, modestia și simplitatea sa i-au adus o înaltă reputație de care se bucură și astăzi. Regii l-au chemat să-i sfătuiască. În 1716, Carol al XII-lea l-a numit asesor al Colegiului Metalurgic din Stockholm; regina Ulrika la înnobilat și a ocupat cele mai onorabile locuri cu distincție până în 1743, perioadă în care a avut prima sa revelație Spiritistă.
Avea atunci vârsta de 55 de ani și și-a dat demisia, numai voia să se ocupe decât de apostolatul său și de stabilirea doctrinei Noului Ierusalim. Iată, cum a relatat el însuși prima sa revelație:
«Eram la Londra, unde am luat masa foarte târziu, la obișnuitul meu han și unde îmi rezervasem o cameră pentru a avea libertatea de a medita în largul meu. M-am simțit destul de înfometat și am mâncat cu multă poftă. La sfârșitul cinei, am observat că un fel de ceață s-a extins peste ochi mei și am văzut podeaua camerei mele acoperită de reptile hidoase, precum șerpi, broaște, omizi și altele; am fost cuprins de teamă, cu atât mai mult cu cât tenebrele augmentau, dar s-au disipat curând; apoi, am văzut clar un om în mijlocul unei lumini vii și strălucitoare, așezat într-un colț al camerei; reptilele au dispărut cu tenebrele. Eram singur: Imaginați-vă ce frică m-a cuprins când l-am auzit pronunțând distinct, dar cu un ton al vocii capabil să imprime teroare: «Nu mânca atât de mult!» La aceste cuvinte, vederea mi s-a obscurat, dar s-a restabilit puțin câte puțin și m-am văzut singur în camera mea. Încă puțin speriat de tot ce am văzut, m-am dus în grabă în cameră, fără să spun nimănui ce mi s-a întâmplat. Acolo, m-am lăsat dus de reflecțiile mele, dar nu am conceput că faptul a fost un efect al hazardului sau al vreunei cauze fizice.
«În noaptea următoare, același om, radiind de lumină, s-a prezentat din nou înaintea mea și mi-a spus: «Eu sunt Dumnezeu, Domnul, Creatorul și Izbăvitorul: eu te-am ales pentru a explica oamenilor sensul interior și spiritual al Sfintei Scripturi; eu am să îți dictez ce tu trebuie să scrii.»
«De data aceasta, nu mi-a fost deloc frică, iar lumina, deși foarte vie și strălucitoare cu care era înconjurat, nu a lăsat nicio impresie dureroasă asupra ochilor mei; era îmbrăcat în purpuriu, iar viziunea a durat un sfert de oră bun. În aceeași noapte, ochii omului meu interior au fost deschiși și dispuși să vadă în cer, în lumea Spiritelor și a infernurilor, și am găsit peste tot mai multe persoane cunoscute unii morți de mult timp, alții recent. Din acea zi, am renunțat la toate ocupațiile mundane pentru a lucra numai pentru lucrurile spirituale, pentru a mă conforma ordinului pe care l-am primit. În continuare, mi s-a întâmplat adesea, să am ochii Spiritului meu deschiși și să văd în plină zi ce se întâmplă în cealaltă lume, să vorbesc Îngerilor și Spiritelor așa cum vorbesc oamenilor.»
Unul dintre punctele fundamentale ale doctrinei lui Swedenborg se sprijină pe ceea ce el numește corespondențe. Potrivit lui, lumea spirituală și lumea naturală fiind legate între ele, ca interiorul cu exteriorul, rezultă că lucrurile spirituale și lucrurile naturale constituie un întreg, prin influx, și că între ele există corespondență. Iată principiul; dar ce ar trebui înțeles prin această corespondență și acest influx: e dificil de priceput.
Pământul, a spus Swedenborg, corespunde omului. Diferitele produse care servesc la hrănirea oamenilor corespund diverselor genuri de bunuri și adevăruri, și anume: alimentele solide la genuri de bunuri, iar alimentele lichide la genuri de adevăruri. Casa corespunde voinței și înțelegerii, care constituie mintea umană. Alimentele corespund adevărurilor sau falsităților, potrivit substanței, culorii și formei pe care o prezintă. Animalele corespund afecțiunilor: cele care sunt utile și blânde, afecțiunilor bune, iar cele care sunt dăunătoare și răufăcătoare, afecțiunilor rele; păsările blânde și frumoase, adevărurilor intelectuale, iar cele care sunt răufăcătoare și urâte, falsităților; peștii, științelor care își trag originea din lucrurile senzuale, iar insectele dăunătoare, falsităților care provin din simțuri. Arborii și arbuștii corespund diverselor genuri de cunoștințe, iar iarba și gazonul, diverselor adevăruri științifice. Aurul corespunde binelui ceresc, argintul adevărului spiritual, iar bronzul binelui natural etc, etc. Astfel, de la ultimele grade ale creației până la soarele celest și spiritual, totul se menține, totul se înlănțuie prin influxul care produce corespondența.
Al doilea punct al doctrinei sale este acesta: «Nu există decât un singur Dumnezeu și o singură persoană, care este Isus-Hristos.»
Omul, creat liber, potrivit lui Swedenborg, a abuzat de libertatea și de rațiunea sa. El a căzut, însă căderea lui a fost prevăzută de Dumnezeu; ea trebuia să fie urmată de reabilitarea sa, pentru că Dumnezeu, care este însăși iubirea, nu putea să-l lase în starea în care l-a cufundat căderea sa. Acum, cum să opereze această reabilitare? Pentru a-l readuce la starea primitivă ar fi trebuit să-i ia liberul arbitru și, prin urmare, să-l anihileze. A fost prin conformarea la legile ordinii sale eterne, prin care El a precedat la reabilitarea speciei umane. Apoi vine o teorie foarte difuză a celor trei sori străbătuți de Iehova, pentru a se apropia de noi și a dovedi că el este omul însuși.
Swedenborg divide lumea Spiritelor în trei locuri diferite: ceruri, locuri intermediare și infernuri, fără însă a le atribui locuri.
«După moarte, spune el, se intră în lumea Spiritelor; sfinții se îndreaptă voluntariamente către unul dintre cele trei ceruri, iar păcătoșii către unul dintre cele trei infernuri din care nu vor ieși niciodată.» Această doctrină fără speranță anihilează mizericordia lui Dumnezeu, căci îi neagă puterea de a-i ierta pe păcătoșii surprinși de o moarte violentă sau accidentală. Chiar făcând dreptate meritului personal al lui Swedenborg, ca savant și ca om de bine, nu ne putem constitui în apărătorii doctrinelor pe care le condamnă cel mai elementar bun simț. Ceea ce reiese cel mai clar, din ceea ce cunoaștem acum despre fenomenele spiritiste, este existența unei lumi invizibile și posibilitatea de a comunica cu ea. Swedenborg se bucura de o facultate care părea supranaturală la vremea lui; iată, de ce admiratorii fanatici l-au privit ca pe o ființă excepțională; în timpuri mai îndepărtate, i-ar fi fost ridicate altare; cei care nu l-au crezut l-au tratat, unii ca pe un creier exaltat, alții ca pe un șarlatan. Pentru noi, a fost un medium clarvăzător și un scriitor intuitiv, așa cum sunt mii de oameni și a căror facultate intră în condițiile fenomenelor naturale.
El a făcut o greșeală, foarte scuzabilă, având în vedere inexperiența în lucrurile din lumea ocultă, să accepte prea orbește tot ce i s-a dictat, fără să-l supună controlului sever al rațiunii. Dacă ar fi cântărit matur argumentele pro și contra, ar fi recunoscut principiile ireconciliabile cu o logică atât de puțin riguroasă. Astăzi, probabil, nu ar fi căzut în aceeași greșeală, pentru că ar fi avut mijloacele de a judeca și de a aprecia valoarea comunicaților de dincolo de mormânt; ar fi știut că acesta este un câmp unde nu toate ierburile sunt bune de cules, și că între una și alta bunul simț, care nu ne-a fost dat degeaba, trebuie să știe să facă o alegere. Calitatea care și-a atribuit-o Spiritul care s-a manifestat a fost suficientă pentru a-l pune în gardă, considerând mai ales trivialitatea începutului său. Ceea ce el însuși nu a făcut, depinde de noi să facem acum, luând din scrierile sale doar ce este rațional; însăși erorile sale trebuie să fie o învățătură pentru mediumurile prea credule, pe care anumite Spirite încearcă să le fascineze flatându-le vanitatea sau prejudecățile cu limbaj pompos sau aparențe înșelătoare.
Următoarea anecdotă dovedește lipsa de bună credință a adversarilor lui Swedenborg, care au căutat orice oportunitate pentru a-l denigra. Regina Louisa Ulrika, cunoscând facultățile cu care era înzestrat, într-o zi l-a însărcinat să afle de la Spiritul fratelui său, prințul Prusiei, de ce, cu câtva timp înainte de moartea sa, nu a răspuns la o scrisoare pe care ea o trimisese pentru a-i cere sfaturi. Swedenborg, după douăzeci și patru de ore, i-a raportat reginei, în audiență secretă, răspunsul prințului, conceput în așa fel încât regina, care era deplin convinsă că nimeni, în afară de ea și fratele ei decedat, nu cunoștea conținutul acelei scrisori, a fost cuprinsă de cea mai profunda stupefacție și a recunoscut puterea miraculoasă a marelui om. Iată explicația dată de unul dintre antagoniștii săi, cavalerul Beylon, cititorul reginei:
«Regina a fost considerată ca unul din principalii autori a tentativei de revoluție care a avut loc în Suedia în 1756 și care a costat viața contelui Barhe și a mareșalului Horn. Puțin a lipsit ca Partidul pălăriilor, care a triumfat atunci, să o facă responsabilă pentru sângele vărsat. În această situație critică, ea i-a scris fratelui ei, Prințul Prusiei, cerându-i sfaturi și asistență. Regina nu a primit niciun răspuns și cum prințul a murit la scurt timp după aceea, ea nu a aflat niciodată cauza tăcerii lui; de aceea ea l-a însărcinat pe Swedenborg să interogheze Spiritul prințului pe această temă. Tocmai la sosirea mesajului de la regină au fost prezenți conții T…… și H……., ambii senatori. Cel din urmă, care a interceptat scrisoarea, știa la fel de bine precum complicele său, contele T……, de ce această misivă rămăsese fără răspuns și amândoi s-au hotărât să profite de această circumstanță pentru a-i trimite reginei sfaturile lor cu privire la multe lucruri. Așa că s-au dus noaptea să-l găsească pe vizionar și i-au dictat răspunsul. Swedenborg, lipsit de inspirație, a acceptat-o cu promptitudine; a doua zi, a alegat la regină și acolo, în tăcerea cabinetului său, i-a spus: că Spiritul prințului i-a apărut și l-a însărcinat să-și anunțe nemulțumirea și pentru a o asigura că, dacă nu i-a răspuns la scrisoare, a fost pentru că a dezaprobat conduita sa, că politica ei imprudentă și ambiția sa au fost cauza vărsării de sânge, că ea era vinovată înaintea lui Dumnezeu și că va trebui să-și ispășească greșelile. Principele, în Spirit, a făcut-o să promită că nu se va mai amesteca în treburile Statului etc, etc. Regina, convinsă de această revelație, a crezut în Swedenborg și și-a îmbrățișat cu ardoare apărarea.
Această anecdotă a dat naștere la o polemică susținută între discipoli lui Swedenborg și detractorii săi. Un eclesiastic suedez pe nume Malthesius, care a devenit nebun, a publicat că Swedenborg, căruia i-a fost directamente un inamic, s-a retractat înainte de a muri. În toamna anului 1785, zvonul s-a răspândit în Olanda, Robert Hindmarck a făcut o anchetă pe acest subiect și a demonstrat toată falsitatea calomniei inventate de Malthesius.
Istoria vieții lui Swedenborg dovedește că vederea spirituală cu care a fost înzestrat nu a dăunat în nici un fel exercițiul facultăților sale naturale.
Elogierea, pronunțată după moartea sa în fața Academiei de Științe din Stockholm de către academicianul Landel, arată cât de vastă a fost erudiția sa și se vede și în discursurile lui Swedenborg pronunțate la Dieta din 1761, poziție pe care a deținut-o în conducerea treburilor publice ale țării sale.
Doctrina lui Swedenborg a făcut mulți prozeliți la Londra, în Olanda și chiar la Paris, unde a dat naștere Societății, de care am vorbit în numărul nostru din luna octombrie, cea a Martiniștilor, a Teosofilor, etc. Dacă nu a fost acceptată de toți în toate consecințele sale, a avut întotdeauna ca rezultat propagarea credinței ca posibilitate de a comunica cu ființele de dincolo de mormânt, credință foarte veche, după cum știm, dar până în acea zi, ascunse vulgului pentru practicile misterioase de care a fost înconjurată. Meritul incontestabil al lui Swedenborg, cunoștințele sale profunde și înalta sa reputație de înțelepciune, au avut o mare importanță în propagarea acestor idei care se popularizează din ce în ce mai mult astăzi, tocmai pentru că cresc în plină zi și că departe de a căuta umbra misterului, ele fac apel la rațiune. În ciuda erorilor sale de sistem, Swedenborg nu este mai puțin una dintre acele mari figuri a cărui amintire va rămâne legată de istoria Spiritismului, fiind unul dintre primii și cei mai zeloși promotori.
Societatea, 23 septembrie 1859
Comunicație de Swedenborg promisă în sesiunea din 16 septembrie
Buni mei prieteni și fideli credincioși, mi-am dorit să vin printre voi pentru a vă încuraja pe calea pe care o urmați cu atâta curaj, în legătură cu chestiunea Spiritistă. Zelul vostru este apreciat de lumea noastră a Spiritelor: dar nu voi disimula faptul că obstacolele vă vor împiedica pentru un timp; nu vă vor lipsi detractorii, așa cum s-a întâmplat și cu mine. În urmă cu un secol, am predicat spiritismul și am avut dușmani de tot felul; am avut și adepți fervenți: acest lucru mi-a susținut curajul. Morala mea spiritistă și doctrina mea, nu sunt lipsite de mari erori pe care astăzi le recunosc. Astfel pedepsele nu sunt eterne; Văd bine: Dumnezeu este prea just și prea bun pentru a pedepsi eternamente creatura care nu are suficientă putere pentru a rezista pasiunilor sale. Ceea ce am spus de asemenea despre lumea Îngerilor, care se predica în temple, nu a fost decât o iluzie a simțurilor mele: am crezut că o văd; am acționat de bună credință și am spus-o, dar m-am înșelat. Voi sunteți pe un drum mai bun, pentru că sunteți mai iluminați decât eram noi în epoca mea. Continuați, dar fiți prudenți pentru ca dușmanii voștri să nu aibă arme prea puternice împotriva voastră. Vedeți terenul pe care îl câștigați în fiecare zi; deci, curaj! Pentru că viitorul vostru este asigurat. Ceea ce vă dă forță, este că vorbiți în numele rațiunii. Aveți întrebări să-mi adresați? Voi răspunde.
Swedenborg
A fost la Londra, în 1745, când ați avut prima revelație? Ați dorit-o? V-ați ocupat vreodată de chestiuni teologice? – R. Mă ocupam; dar nu mi-am dorit acea revelație: a venit în mod spontan.
Ce a fost acel Spirit care vi s-a arătat și v-a spus că este Dumnezeu Însuși? A fost realmente Dumnezeu? – R. Nu; eu am crezut ce mi-a spus, pentru că am văzut în el o ființă supraumană și am fost flatat.
De ce a luat numele de Dumnezeu? – R. Pentru a fi mai bine ascultat.
Dumnezeu se poate manifesta directamente oamenilor? – R. Cu siguranță ar putea, dar nu o mai face.
Deci, a făcut-o într-un timp? – R. Da, în primii ani ai Pământului.
Acel Spirit v-a făcut să scrieți lucruri pe care le recunoașteți astăzi ca fiind eronate? A făcut-o cu o bună sau cu o rea intenție? – R. Nu a fost cu o rea intenție; el însuși s-a înșelat, pentru că nu era suficient de luminat; văd, de asemenea, că iluziile propriului meu Spirit sau ale inteligenței mele l-au influențat, împotriva voinței lui. Cu toate acestea, în mijlocul câtorva erori de sistem, este ușor să recunoști marile adevăruri.
Principiul propriei voastre doctrine se bazează pe corespondențe. Încă mai credeți în aceste relații pe care le-ați găsit între fiecare lucru din lumea materială și fiecare lucru din lumea morală?– R. Nu. Este o ficțiune.
Ce înțelegeți prin aceste cuvinte: Dumnezeu este omul însuși?– R. Dumnezeu nu este om, dar omul este o imagine a lui Dumnezeu.
Vă rugăm, dacă binevoiți, să vă dezvoltați gândul.– R. Am spus că omul este imaginea lui Dumnezeu, pentru că inteligența, geniul pe care el uneori îl primește din Cer este o emanație a atotputerniciei divine: el îl reprezintă pe Dumnezeu pe pământ prin puterea pe care o exercită asupra întregii naturi și prin marile virtuți, care rezidă în puterea lui să le dobândească.
Ar trebui să considerăm omul ca parte din Dumnezeu? -R. Nu, omul nu este o parte a Divinității: nu este decât imaginea sa.
Ați putea să ne spuneți în ce manieră ați primit comunicări de la Spirite și dacă ați scris ceea ce v-a fost revelat în maniera mediumurilor noștri sau prin inspirație?-R. Când eram în tăcere și reculegere, Spiritul meu era ca încântat, în extaz și eu vedeam în mod clar o imagine în fața mea care îmi vorbea și îmi dicta ce trebuia să scriu; uneori s-a implicat și imaginația mea.
Ce ar trebui să gândim despre faptul raportat de cavalerul Beylon, în privința revelației pe care i-ați făcut-o reginei Louisa Ulrika? -R. Acea revelație este adevărată. Beyon a denaturat-o.
Care este opinia dumneavoastră despre Doctrina Spiritistă, așa cum este ea astăzi? -R. V-am spus că voi sunteți pe un drum mai sigur decât al meu, considerând că iluminarea voastră, în general, e mai extinsă. Eu trebuia să lupt contra unei mai mari ignoranțe și, mai ales, contra superstiției.
Allan Kardec-Revista Spiritistă-Jurnal de studii psihologice din Noiembrie 1859 Tradus de Societatea Spiritistă Română
Benjamin Franklin s-a născut la 17 Ianuarie 1706 la Boston, Provincia Massachusetts Bay, fiind una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Statelor Unite, unul din Fondatorii Statelor Unite ale Americii. A fost diplomat, om de știință, inventator, filozof, profesor și om politic.
Benjamin este al cincisprezecelea fiu dintr-un total de șaptesprezece copii, pregătirea sa a constat doar în studii elementare și le-a făcut doar până la vârsta de zece ani. Mai întâi a lucrat ajutându-și tatăl în propria sa cerărie, apoi a început să lucreze ca ucenic în tipografia fratelui său James. La doar 15 ani a fondat New England Courant, fiind considerat primul ziar cu adevărat independent din coloniile britanice, iar în 1724 a plecat în Anglia pentru a-și completa studiile ca tipograf.
S-a întors în America în 1726 și în septembrie din 1729 a cumpărat ziarul The Pennsylvania Gazette, pe care a publicat-o până în 1748. A publicat, de asemenea, Almanahul săracului Richard din 1732 până în 1757 și s-a ocupat de emiterea monedei de hârtie în coloniile britanice din America în 1727.
Interesul său pentru activitățile științifice a început la mijlocul secolului și a coincis cu începutul activității sale politice. A participat foarte intens la procesul care avea să conducă în cele din urmă la independența coloniilor britanice din America. A influențat în redactarea Declarației de Independență din 1776 cu participarea lui Jefferson și J. Adams, după care a plecat în Franța în căutare de sprijin pentru a putea continua campania împotriva trupelor britanice. După război, a participat la discuțiile pentru finalizarea tratatului de pace, care va pune capăt conflictului și va contribui la elaborarea primei Constituții a Statelor Unite.
În ceea ce privește activitatea sa științifică, în timpul șederii sale în Franța din 1752, a realizat faimosul experiment cu zmeul care i-a permis să demonstreze că norii sunt încărcați cu electricitate și că fulgerele sunt descărcări electrice. Pentru a realiza experimentul, care era foarte riscant, a folosit un zmeu echipat cu un fir metalic susținut de un fir de mătase care, după presupunerea lui, ar trebui să fie încărcat cu electricitatea captată de fir. În furtună și-a apropiat mâna de cheia care atârna de firul de mătase, pusă pentru a atrage sarcina electrică și a observat scântei, la fel ca în experimentele cu borcanele Leyden, pe care le făcuse mai devreme, demonstrând astfel prezența electricității.
Această descoperire i-a permis să inventeze paratrăsnetul, a cărui eficiență a dus la instalarea a 400 dintre aceste dispozitive în orașul Filadelfia încă din 1782.
Lucrările sale despre electricitate l-au determinat să formuleze concepte precum sarcini negative și sarcini pozitive prin observarea comportamentului tijelor de chihlimbar sau a conductorului electric, printre altele. O altă invenție a sa o constituie roata electrică, care a semnificat descoperirea posibilității de a transforma, în mod continuu, energia mecanică în energie electrică. El a afirmat principiul conservării sarcinii electrice. De asemenea, a inventat așa-numitul cuptor Franklin și așa-numitele lentile bifocale. Marea curiozitate pe care a simțit-o pentru fenomenele naturale l-a determinat să studieze, printre altele, cursul furtunilor care se formează pe continentul American și a fost primul care a studiat curentul cald care străbate Atlanticul de Nord și care în prezent se cunoaște cu numele de curentul Golfului.
Temperamentul său activ și multilateral l-a împins să participe de asemenea în crearea de instituții locale, de exemplu în crearea unor instituții precum departamentul de pompieri din Filadelfia, Biblioteca publică și Universitatea din Pensilvania, precum și Societatea Filozofică Americană. A fost singurul american din epoca colonială britanică care avut faimă și notorietate în Europa. În 1753, Societatea Regală i-a acordat medalia Copley. În martie din 1785 a demisionat din funcția sa în Franța pentru a se întoarce în Filadelfia, unde a fost ales imediat Președinte al Consiliului Executiv din Filadelfia 1785 – 1787. Franklin a rămas fidel idealurilor democrației până la sfârșitul vieții sale. Ultimul său act politic a fost semnarea petiției pentru interzicerea sclaviei.
A murit pe 17 Aprilie în Filadelfia la 1790.
În Cartea Spiritelor la terminarea prolegomenelor, Allan Kardec menționează Spiritele Superioare, care sub îndrumarea lui Isus, au participat la elaborarea Codificării Spiritiste, iar printre ele se află și numele ilustrului inventator Benjamin Franklin.
Acestea sunt numele celor care au fost menționați în Cartea Spiritelor:
SFÂNTUL IOAN EVANGHELISTUL, SFÂNTUL AUGUSTIN, SFÂNTUL VINCENȚIU DE PAUL, SFÂNTUL LUIS, SPIRITUL ADEVĂRULUI, SOCRATE, PLATON, FENELON, FRANKLIN, SWEDENBORG, ETC, ETC…
Conform notelor lăsate de Allan Kardec, Spiritele superioare menționate sunt cele care au încarnat pe Pământ și a căror nume au marcat Istoria Umanității, dar sunt evident mult mai multe Spirite care au participat la elaborare și care nu au un nume pentru noi.
Benjamin Franklin a fost una din mințile luminate care a lăsat Umanității multe din invențiile și descoperirile sale, în afara participării sale active în a instaura Pacea și un model de viață Statului American.
În Revista Spiritistă din 1867, scrisă de Allan Kardec, este publicată una din scrisorile sale redactate în 1770 către Dna. Jone Mecone despre preexistență care spune următoarele:
Scrisoare de la Benjamin Franklin către Dna. Jone Mecone
DESPRE PREEXISTENȚĂ
Decembrie 1770
În timpul primei mele șederi la Londra, acum aproape patruzeci și cinci de ani, am cunoscut o persoană care avea o părere aproape asemănătoare cu cea a autorului dvs. Numele ei era Hive; era văduva unui tipograf. Ea a murit la scurt timp după plecarea mea.
Prin testamentul ei și-a obligat fiul să citească public, la Salter’s Hall, un discurs solemn, al cărui obiectiv era să dovedească că acest pământ este adevăratul iad, locul de puniție pentru Spiritele care au păcătuit într-o lume mai bună. Pentru ispășirea greșelilor lor sunt trimiși pe Pământ sub forme de toate speciile. Cu mult timp în urmă, am văzut acest discurs că a fost tipărit. Cred că îmi aduc aminte că citatele din Scriptură nu lipseau acolo; s-a presupus că, deși astăzi nu avem nicio amintire despre preexistența noastră, ne vom recăpăta conștiința după moartea noastră și ne vom aminti de pedepsele suferite, pentru a fi corectate. Cât despre cei care încă nu păcătuiseră, vederea suferințelor noastre trebuia să le servească drept avertisment.
De fapt, vedem pe Pământ că fiecare animal are dușmanul său, iar acest dușman are instincte, facultăți, arme pentru a terifia, a răni și a distruge. Cât despre omul, care se află în primul grad al scalei, el este un diavol pentru semenii săi. În doctrina primită despre bunătatea și justiția marelui Creator, se pare că avem nevoie de o ipoteză, ca cea a Dnei Hive, pentru a concilia cu onoarea divinității această stare aparentă de rău general și sistematic.
Dar, din lipsă de istorie și fapte, raționamentul nostru nu poate merge departe atunci când vrem să descoperim ce am fost înainte de existența noastră pământească sau ce vom fi mai târziu. (Revista Pitorească, Octombrie 1867, pagina 340).
În Revista din August 1865, pagina 244, am scris epitaful lui Franklin compus de el însăși și care este astfel conceput:
«Aici odihnește, predat viermilor, corpul lui Benjamin Franklin, tipograf, precum coperta unei cărți vechi ale cărei foi sunt smulse, iar titlul și aurirea s-au șters; dar, pentru aceasta opera nu se va pierde, pentru că va reapărea, așa cum am crezut într-o ediție nouă și mai bună, revizuită și corectată de autor.»
Încă una din marile doctrine ale spiritismului, pluralitatea existențelor, profesată, cu mai bine de un secol de un om considerat pe bună dreptate ca una dintre luminile umanității. Această idee este, de altfel, atât de logică, atât de evidentă pentru faptele pe care le vedem zilnic în fața ochilor, încât este în stare de intuiție într-o mulțime de oameni. Este chiar pozitivamente admisă astăzi, de inteligențele de elită, ca principiu filozofic, în afara spiritismului. Prin urmare, spiritismul nu a inventat-o, dar demonstrat-o și a dovedit-o, iar din starea de simplă teorie a făcut-o să treacă la starea de fapt pozitiv. Este una din multele uși deschise ideilor spiritiste, pentru că, așa cum am explicat în alte circumstanțe, de la acest punct de plecare admis din deducție în deducție se ajunge forțamente la tot ce învață spiritismul.
Benjamin Franklin a fost un Spirit Luminat care datorită elevări sale spirituale și-a îndeplinit misiunea de a îmbogății omenirea cu noi și utile invenții, iar sufletul său plin de pace a proclamat continuu pacea și egalitatea între semeni. Contribuțiile Pământești sunt mai mult ca evidente și vor rămâne în analele istorice ale umanității, la fel ca vasta sa contribuție în cadrul Codificării Spiritiste.
Sfântul Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, la 13 Noiembrie din anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân, iar mama sa, Sfânta Monica, era o practicantă exemplară a creștinismului.
Educația elementară a lui Augustin, primită în orașul natal, era creștină. Avea capacități oratorice, citind le îmbogățește cu fragmente din poezii și cu citate din operele scriitorilor latini. Învață elemente de muzică, fizică și matematică. Și-a dorit să iasă în evidență prin elocvență și mărturisește acest lucru cu mândrie. El a vrut să fie cel mai bun. Și-a făcut studiile superioare la Cartagina, acolo intră în contact cu bucuria și splendoarea ceremoniilor în cinstea zeilor protectori ai Imperiului.
Cu toate acestea, este descris ca un tânăr chibzuit, căruia îi plăcea să citească și care mai târziu a mărturisit că «a iubi și a fi iubit a fost un lucru încântător».
A conviețuit cu o femeie căreia i-a fost infidel, devenind tată în 373, la doar 19 ani. Băiatul său pe nume Adeodato, a murit la vârsta de 17 ani.
Între anii 373 – 383, Sf. Augustin este profesor de Retorică, întâi la Tagaste și apoi la Cartagina. În această perioadă, a citit Hortensius de Cicero, care îl îndeamnă la iubirea înțelepciunii eterne și își dedică timpul în a studia filosofia. Trece prin mai multe școlii filosofice, dar nu găsește în nici una din ele adevăratul răspuns al preocupărilor sale. În cele din urmă devine manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie.
La Milano părea un om fericit: plătit de Stat, un personaj aproape oficial (a ocupat catedra de elocvență), era respectat ca profesor. Cu toate acestea, era neliniștit. Căută adevărata bucurie și nu o găsea.
Apoi, se dedică studiului în Noua Academie Platonică influențată atunci de scepticism. Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cumpănă. Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând, în același timp, să lupte cu tentațiile sale carnale.
Este un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în a opta carte, Confesiuni.
Retras în grădină pe domeniul Cassiciacum, pentru o «dramatică examinare a adâncurilor ființei sale», Augustin are un moment de revelație când: aude vocea unui copil din casa vecină, spunând: «Tolle, lege; tolle, lege» («ia și citește; ia și citește!»). Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând «Cartea apostolului», a citit următoarele: «Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Cristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte». Acesta este momentul convertirii sale. În acest sens, a influențat și episcopul Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387.
În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius, iar în 395 episcop.
Boala care l-a afectat a durat doar câteva zile. Simțind că moartea se apropie, a cerut să fie lăsat singur să se roage. A murit în noaptea de 28 spre 29 august în anul 430, la vârsta de 76 de ani, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale.
Pictorii medievali îl portretizează cu o carte în mână și cu inima în flăcări. Cartea simbolizează știința, inima arzătoare, iubirea. Înțelepciunea și iubirea erau darurile lui inseparabile. Este interesant de observat că, deși este întotdeauna portretizat cu mare fast și lux, chiar și ca episcop a refuzat să poarte inelul și mitra.
Sfântul Augustin și Spiritismul
În viața spirituală face parte din echipa Spiritului Adevărului, iar împreună cu alte spirite superioare a participat la elaborarea Codificării Spiritiste. Contribuția sa poate fi remarcată în Cartea Spiritelor, Cartea Mediumurilor și Evanghelia după Spiritism.
În Evanghelia după Spiritism ERASTE, ucenicul Sfântului Pavel ne spune despre Sfântul Augustin:
«Sfântul Augustin este unul dintre cei mai mari divulgatori ai spiritismului; se manifestă aproape peste tot, iar motivul îl găsim în viața acestui mare filozof creștin. El aparține acestei viguroase falange ai Părinților Bisericii la care creștinătatea le datorează cele mai solide temelii. Ca mulți, a fost smuls din păgânism, mai bine spus, din impietatea cea mai profundă, prin strălucirea adevărului. Când, în mijlocul exceselor sale, a simțit în suflet acea vibrație ciudată care i-a amintit de el însuși și l-a făcut să înțeleagă că fericirea era în altă parte, nu în plăcerile istovitoare și fugitive; când, în sfârșit, în drum spre Damasc a auzit de asemenea vocea sfântă care îl striga:« Saul, Saul, de ce mă persecuți?», iar el a exclamat: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu ! Iartă-mă, cred, sunt creștin! Iar de atunci a devenit unul dintre cei mai fermi susținători ai Evangheliei. Putem citi, în confesiunile remarcabile pe care ni le-a lăsat acest eminent Spirit, cuvinte caracteristice și profetice în același timp, pe care le-a pronunțat după ce a pierdut-o pe Sfânta Monica:« Sunt convins că mama mea se va întoarce să mă viziteze și să-mi dea sfaturi, revelându-mi ce ne așteaptă în viața viitoare.»
Câtă învățătură există în aceste cuvinte și ce previziune strălucitoare a viitoarei doctrine! De acea, astăzi, văzând că a sosit ceasul pentru a divulga adevărul pe care în alte timpuri a presimțit, Sfântul Augustin a devenit înflăcăratul său propagator și se multiplică, ca să spunem așa, pentru a răspunde tuturor celor care îl cheamă.
Notă. Sfântul Augustin vine deci să dărâme ceea ce a edificat? Nu, cu siguranță; dar la fel ca mulți alții, ochii spiritului a văzut ceea ce nu vedea ca om; sufletul său degajat întrevede noile clarități; înțelege ceea ce nu a înțeles înainte; noile idei i-au revelat adevăratul sens a anumitor cuvinte; pe pământ a judecat lucrurile conform cunoștințelor pe care le poseda; dar, când s-a făcut pentru el o nouă lumină, a putut să le judece mai sănătos. Astfel, a trebuit să reconsidere credința sa cu privire la Spirite incube și sucube, și anatema pe care a lansat-o contra teoriei Antipodelor. Acum când creștinismul îi apare în toată puritatea sa, poate gândi asupra anumitor puncte, altfel decât în timpul vieții sale, fără a înceta să fie apostol creștin; poate, fără a renega credința sa să fie divulgatorul spiritismului, pentru că vede în el împlinirea lucrurilor prezise. Proclamându-l astăzi, nu face decât să ne conducă la o interpretare mai sănătoasă și mai logică a textelor. Astfel, se întâmplă și cu alte Spirite care se găsesc într-o poziție similară.
În Cartea Mediumurilor Sf. Augustin ne vorbește despre Spiritism:
Aveți încredere în bunătatea lui Dumnezeu și fiți suficient de clarvăzători pentru a înțelege pregătirile pentru noua viață pe care el v-a destinat-o. Nu vi se va da, este adevărat, să vă bucurați de ea în această existență; dar nu veți fi fericiți, chiar dacă nu veți retrăi pe acest glob, să apreciați de sus opera pe care a-ți început-o și care se va dezvolta în fața ochilor voștri? Înarmați-vă cu o credință fermă și fără ezitare contra obstacolelor care par să se ridice contra edificiului la care voi a-ți pus fundamentele. Bazele pe care se sprijină sunt solide: Hristos a pus prima piatră. Deci, curaj arhitecți a-i maestrului divin! Munciți, edificați, Dumnezeu va încununa opera voastră. Dar, amintiți-vă bine că Hristos renegă ca discipoli a-i Săi pe cei care au caritatea doar pe buze; nu este suficient să crezi, mai presus de toate este necesar să dai exemplu de bunătate, bunăvoință și dezinteres, fără această credința voastră va fi sterilă.
În Cartea Spiritelor ne ajută să înțelegem aflicțiunile eterne cu răspunsul dat la întrebarea 1009:
1009. Potrivit acestora, aflicțiunile impuse nu vor fi niciodată eterne?
Interogați bunul vostru simț, rațiunea voastră și întrebați-vă dacă o condamnare perpetuă pentru câteva momente de eroare, nu ar fi o negație a bunătății lui Dumnezeu? Care este, de fapt, durata vieții, fie ea și de o sută de ani, în raport cu eternitatea? Eternitate! Înțelege-ți bine acest cuvânt? Suferința, tortura fără sfârșit, fără speranță, pentru câteva greșeli! Nu respinge o asemenea idee judecata voastră? Căci anticii au văzut în stăpânul Universului un Dumnezeu teribil, gelos și răzbunător, acest lucru este de conceput; în ignoranța lor, ei au atribuit divinității pasiunile oamenilor. Dar nu este acesta Dumnezeul creștinilor, care plasează iubirea, caritatea, mizericordia, uitarea ofenselor la rangul primelor virtuți. I-ar putea lipsi Lui însuși calitățile din care a făcut o datorie? Nu este contradictoriu în a-i atribui o bunătate infinită și o răzbunare infinită? Voi spuneți că mai presus de toate este just și că omul nu înțelege justiția sa; dar justiția nu exclude bunătatea și n-ar fi bun dacă El ar condamna la pedepse oribile și perpetue, majoritatea creaturilor sale. Ar fi putut să impună copiilor săi obligația de-a fi juști, dacă nu le-ar fi dat mijloacele să o înțeleagă? Pe de altă parte, nu este sublimitatea justiției unită cu bunătatea, care fac ca durata aflicțiunilor să depindă de eforturile celui vinovat de-a se îmbunătății? Aici este adevărul acestor cuvinte: «Fiecăruia conform faptelor sale.»
Iar, în Evanghelie ne face conștienți de datoria pe care o avem ca părinți față de copii noștri:
Oh Spiritiști! Înțelegeți astăzi marele rol al umanității; înțelegeți că atunci când produceți un corp, sufletul care se încarnează în el, vine din spațiu pentru a progresa; cunoașteți-vă îndatoririle și puneți toată iubirea voastră să apropiați acel suflet de Dumnezeu; aceasta este misiunea care vă este încredințată și pentru care veți primi recompense dacă o îndepliniți cu devotament. Grija voastră și educația pe care o veți da, vor ajuta la perfecționarea și bunăstarea sa viitoare. Gândiți-vă că pe fiecare tată și mamă Dumnezeu va întreba: Ce ați făcut cu copilul pe care vi l-am încredințat în grija voastră? Dacă a rămas în urmă din vina voastră, pedeapsă voastră va fi să-l vedeți printre Spiritele suferinde, devreme ce a depins de voi să fie fericit. Atunci voi înșivă, copleșiți de remușcări, veți procura să reparați greșeala voastră; veți solicita o nouă încarnare pentru voi și pentru el, în care îl veți înconjura cu mai multă grijă și el, plin de recunoștință, vă va retribui cu dragostea sa.
Ludovic al IX-lea al Franței este cunoscut în general ca Sfântul Ludovic, a fost Rege al Franței din 1226 până la moartea sa în 1270. A fost de asemenea Conte de Artois (ca Ludovic al II-lea) din 1226 până în 1237. Născut la Poissy la 25 Aprilie din 1214, în apropiere de Paris, a fost membru al Casei de Capet, fiul regelui Ludovic al VIII-lea și a Blancăi de Castilia. Este singurul rege al Franței care a fost canonizat și prin urmare, există mai multe localități numite în onoarea sa, printre care Sfântul Louis, Missouri, în Statele Unite. A înființat Parlamentul de la Paris.
Copilărie
A avut o copilărie normală conform vremurilor, fiind mama cea care avea rolul de educatoare. A știut cum să-i insufle idealurile unei vieți imaculate și i-a transmis profunde valori creștine, dar mai presus de toate a semănat în fiul ei aspirarea constantă la slujirea divină.
În plus, pregătirea sa a avut sprijinul lui Tomas de Aquino. A avut întotdeauna un comportament umil. Când era întrebat cine este, el răspundea: Ludovic de Poissy. În acea perioadă a evului mediu, educația de bază pentru viitorul monarh era limitată la oratorie, latină, literatură, teologie, administrație și strategie militară. Cu aceste privilegiate cunoștințe, succesorul la tron avea instrumentele necesare pentru a-și dezvolta propria formă de conducere a regatului. De la o vârstă fragedă, Ludovic a excelat în aria militară, deși a recunoscut mai târziu că nu-i plăceau războaiele.
După moartea bunicului său, regele Felipe Augusto, când prințul Ludovic avea nouă ani, tatăl său Ludovic al VIII-lea, a preluat tronul. Din nefericire, domnia celui care era cunoscut cu numele de Regele Leu a fost foarte scurtă, deoarece moare trei ani mai târziu. Primul său frate Felipe, moștenitorul, a murit când Ludovic avea patru ani.
La vârsta de 12 ani, din cauza unei epidemii de holeră care a devastat Paris, Ludovic a fost chemat să domnească și a fost încoronat rege al francezilor cu numele de Ludovic al IX-lea.
Domnia
Ludovic și-a început domnia în 1230 la vârsta de 16 ani, sub regența mamei sale care l-a sprijinit și ajutat până în 25 Aprilie din 1932. După ce a împlinit vârsta majoratului și-a asumat regatul și a început să domnească singur. Cu toate acestea, mama sa va continua să exercite o mare influență până la moartea sa în 1252.
Această perioadă a fost marcată de amenințări din partea regatelor italiene și germane. În adolescența sa a avut loc un mare moment de cucerire creștină.
Conflicte politice
Franța a fost atacată de musulmani, Ludovic al IX-lea începând domnia lui în timpuri turbulente din cauza unei crize politice, care s-a inițiat la Paris. După șase ani într-un voalat război intern între evrei și creștini, suveranul convoacă un juriu pentru a pune capăt disputei.
Căsătorie
În 1235, la vârsta de 21 de ani s-a căsătorit cu Margarita de Provența fiica contelui Ramon Berenguer, contele de Provence. O prințesă care a cultivat, susținut și împărtășit aceleași valori și comportamente cu regele, precum justiția și caritatea.
Cuplul a avut împreună 11 copii, cinci fete și șase băieți. Prima născută a murit la vârsta de trei ani, iar un băiat a murit la scurt timp după naștere. Toți au fost educați în religia catolică, fiind cea care a prevalat în rândul elitei intelectuale a vremii, iar acest lucru a dus ca regii și reginele diferitelor curți să-și exercite domnia cu prudență, înțelepciune și caritate.
Cunoscut ca Regele Drept, el a exercitat echitatea în toate deciziile sale. Poseda un elevat simț al solidarității, o virtute excepțională în rândul nobilimi medievale. Pios cu supușii săi, a căutat întotdeauna pacea, fiind amintit până în prezent ca unul dintre cei mai buni din istoria Franței.
A apărat săracii, a fost un rege energic care a știut să apere Biserica și să caute dreptatea. François-Marie Arouet, cunoscut cu numele de Voltaire, a spus câțiva ani mai târziu că: «Nu este posibil ca vreun om să fi dus virtutea mai departe.»
Primele sale inițiative au fost ferme și îndreptate completamente în reconcilierea poporului cu nobilimea. Toată viața și-a impus un exercițiu zilnic de pietate și penitență, în timp ce curtea se delecta cu fastul și circumstanțele timpurilor. Avea această noțiune clară că guvernul este mai mult o datorie decât un drept.
Zilnic își dedica timpul să aibă grijă de nevoile celor săraci și nefericiți, fiind una din marile sale preocupări. Obiectivul său era să facă cât mai mult bine, căutând în toate acțiunile sale să aducă fericire supușilor săi.
A mâncat la masă cu leproșii, care au beneficiat de aceeași mâncare și a spălat asiduu picioarele cerșetorilor, așa cum Isus a făcut în scurta sa existență pe Pământ. Mergea prin spitale și ajuta cu bani bolnavi.
În plus, a fondat mai multe mănăstiri, a promovat și propagat credința, s-a remarcat prin spiritul său de penitență și rugăciune, ajutând diferite abații. A studiat frecvent scripturile.
A călătorit în toată Franța ca să cunoască condițiile în care trăia poporul, pentru a putea rezolva problemele și pentru a promova reforme care să protejeze vasalii de suzeranii lor. Se preocupa de pacea dintre națiuni, în special cu țara vecină, Anglia. A înăbușit rebeliunii, pe rebelii și infractorii pe care îi învingea îi ierta fără menajamente. În definitiv, a promovat pacea.
A trăit întotdeauna cu austeritate, iar conduita sa a adaptat-o la cele mai stricte norme ale moralei creștine. S-a dedicat acțiunilor caritative față de poporul său, iar obiectivul suprem al domniei lui a fost justiția, în toate acțiunile sale urmărește și îndeplinește doar acest ideal. S-a ocupat personalmente să adăpostească pe cei oprimați și nefericiți, care uneori au recurs la el pentru a cere ajutor și sfaturi. Cum era un om sensibil, primea în audiență oamenii din popor în pădurea Vincennes și nu în interiorul somptuosului palat.
Când era calificat de nobilime și aristocrații ca fiind prea liberal cu cei săraci, el obișnuia să spună:
«Prefer ca cheltuielile mele să fie constituite din iubirea luminoasă a lui Dumnezeu și nu din luxurile deșarte ale lumii.»
Cruciadele
A participat la consiliu ecumenic din Lyon I, în 1245, prezidat de Inocențiu al IV-lea, unde a fost convocată cea de-a șaptea Cruciadă, în care a fost desemnat Ludovic al IX-lea să conducă acțiunea de salvare a Locurilor Sfinte din Ierusalim. Pregătirile pentru această campanie au durat trei ani. În această lungă perioadă, a strâns bani din impozite, create special, pentru a plăti cea de-a șaptea cruciadă, care a durat șapte ani din 1248 până în 1254. Patru ani a rămas în pelerinaj în Palestina, simțind o profundă pietate și devotament față de locurile Sfinte din Nazaret, Muntele Tabor și Cana.
Visul vieții sale a fost să poată elibera Țara Sfântă de turci, dar cruciada a eșuat, armata sa creștină a fost învinsă și a căzut prizonier în Egipt. Ludovic al IX-lea a fost închis, rămânând în captivitate timp de șase ani. Nenumăratele sale virtuți și valori i-au impresionat profund pe musulmani, care l-au numit Sultanul Drept.
Avea inima și spiritul dedicate lui Dumnezeu. Întotdeauna dispus să facă pace, căuta înțelegerea și urmărea dreptatea, astfel era cunoscut de supușii săi ca pacificator, pentru că prin intermediul deciziilor corecte a obținut pacea, deseori în favoarea altora și în detrimentul lor.
Lucrări sociale
Credea cu fermitate că toate lucrurile acestei lumi îi aparțin Regelui Cerului și de aceea a știut să aibă grijă în fiecare zi de binele spiritual al supușilor săi. El a fondat Hotelurile lui Dumnezeu «Hôtel-Dieu», pentru săraci și văduve și Ospiciile celor Trei sute, care adăpostea cerșetorii orbi, precum și alte multiple activități caritative, care au îmbunătățit viețile poporului francez.
A construit cea mai faimoasă structură gotică din lume, Saint Chapelle din Paris, un refugiu amenajat pe Île de la Cité, lângă Catedrala Notre Dame, considerată un gigantic relicvariu. A fost construită pentru a adăposti Cununa de Spini a lui Iisus (pe care a obținut-o de la Baldwin al II-lea, împăratul Constantinopolului), un fragment al Sfintei Cruci și fierul suliței cu care a fost străpuns Iisus, precum și alte diverse relicve ale Patimilor pe care le achiziționase.
Pentru pregătirea tinerilor și a preoților, monarhul ajutat la înființarea Universității din Sorbona. În acest fel, le asigura o corectă educație prin intermediul filozofiei și a teologiei.
Dezîncarnarea
În a doua expediție în Orient, promovată de papa Clement al IV-lea în care a avut loc ceea de-a opta cruciadă, Ludovic al IX-lea decide să plece.
Regele călătorește în Tunisia pentru a-și sprijini fratele, Carlos de Anjou. După ce au cucerit orașul Cartagina, regele și alții sunt afectați de o epidemie. Căldura și apa poluată au fomentat proliferarea infecțiilor. La 3 august 1270, moare fiul său, prințul Juan Tristán. Trei săptămâni mai târziu pe 25 august 1270, la vârsta de 56 de ani și după 40 de ani de domnie, moare și Ludovic al IX-lea.
Conform versiunilor pe care le-au dat istoricii, nu este clar dacă a murit de dizenterie sau de febră tifoidă. După moartea sa a fost încoronat ca rege fiul său, prințul Filip, care devine regele Filip al III-lea al Franței.
Repercusiunea morții sale
Corpul său a fost transferat în Sicilia și mai târziu în Franța pentru a fi îngropat în panteonul regilor din catedrala Saint Denis. Însă, inima sa a fost dusă la o biserică din Palermo, unde se află și astăzi.
Rămășițele sale mortale au fost profanate în timpul revoluției franceze în 1793, însă se presupune că au fost recuperate în 1820 de regele Ludovic al XVIII-lea.
Ludovic al IX-lea a fost considerat cel mai mare rege al Franței. Din acel moment mormântul său a devenit un loc de mare venerație și pietate pentru toți francezii, căci am fost unul dintre regii cei mai iubiți de supușii săi.
Canonizare
La 11 august 1297, prietenul său Jean de Joinville, deja destul de bătrân, prieten apropiat, confident și consilier al regelui, a participat de asemenea ca martor la investigația papală a vieții lui Ludovic, care s-a încheiat cu canonizarea acestuia de către Papa Bonifaciu al VIII-lea.
După moartea s-a nu au mai avut loc cruciade. În ciuda acestor eșecuri, populara sa imaginea în interiorul și în afara regatului său, și modelul ideal de monarh, fac din Sfântul Ludovic un exemplu de conducător catolic și o figură predominantă în creștinătate.
În ciuda faptului că a fost rege, a intrat în al treilea ordin a Sfântului Francisco de Asís.
Un fragment din testamentul spiritual al Sfântului Ludovic pentru fiul său
Fiul meu iubit, primul lucru pe care vreau să te învăț este să-l iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima și cu toate forțele tale; fără iubire nu există mântuire posibilă.
Fiul meu, trebuie să te ferești de tot ceea ce știi că îi displace lui Dumnezeu, adică de orice păcat mortal, astfel încât să fii dispus să suferi tot felul de martirii înainte de-a comite un păcat mortal.
De asemenea, dacă Domnul permite să te afecteze vreo tribulație, trebuie să o suporți cu generozitate și cu mulțumire, gândindu-te că este pentru binele tău și că e posibil să o fi meritat. Și, dacă Domnul îți oferă prosperitate, trebuie să-i mulțumești cu umilință și să ai grijă să nu fie în detrimentul tău, din mândrie sau din orice alt motiv, pentru că darurile lui Dumnezeu nu trebuie să te facă să-l ofensezi.
Fiul meu, să asculți de bunăvoie slujba Sfintei Biserici, iar când ești în biserică ferește-te să-ți pierzi timpul și să vorbești cuvinte fără rost. Spuneți rugăciunile în reculegere cu voce tare sau în gând.
Fiul meu, te învăț să ai o inimă plină de compasiune față de săraci și față de toți cei care tu consideri că suferă, fie de inimă, fie de trup și conform posibilităților tale, eliberează-i de nevoi sau susține-i moral sau dă pomană.
Fiul meu, îți dau toată binecuvântarea pe care un tată ți-o poate da și trebuie să-i dea fiului său și m-am rugat Domnului nostru Dumnezeu Isus Cristos binecuvântatei sale mame Fecioara Maria, îngerilor, arhanghelilor și tuturor sfinților, să te ferească și să te apere să nu faci lucruri care sunt contra voinței tale și să-ți dea harul să faci voia sa, ca să se poată servi de tine și onora cu tine; și astfel, după această viață când vom venim la el pentru viața eternă, să-l putem vedea, iubi și slăvi la nesfârșit. Amin
Exponent al spiritismului
Acest spirit care a dat în timpul vieții exemplu de abnegație și fidelitate față de Iisus, ne dă un alt exemplu mai mare participând la cea de-a Treia Revelație, care diseminează pe Pământ Legile Universale, cuvântul lui Isus fără abateri și mediumnitatea prin intermediul Doctrinei Spiritiste. Contribuția sa este mai mult ca evidentă în conținutul celor 5 cărții ale Codificării.
A participat în Prolegomene din Cartea Spiritelor împreună cu alte spirite eminente, pe lângă alte contribuții pe care le-a făcut în aceiași carte. În Cartea a patra, Capitolul II, Aflicțiuni și bucurii viitoare, el spune:
1005. Durata suferințelor a celui vinovat în viața viitoare, este arbitrară sau subordonată la o anume lege?
Dumnezeu nu acționează niciodată din capriciu și tot, în univers, este guvernat de legi, iar acolo este unde se revelă bunătatea și înțelepciunea sa.
1006. Pe ce se bazează durata suferințelor a celui vinovat?
Pe timpul necesar ameliorării sale. Starea suferinței și fericirea fiind proporțională cu gradul de purificare a spiritului, durata și natura suferințelor sale depind de timpul întrebuințat pentru a se ameliora. Pe măsură ce progresează și sentimentele sale se purifică, suferințele sale se diminuează și își schimbă naturalețea.
Sfântul Ludovic, Cartea spiritelor
În Evanghelia după spiritism a avut 11 intervenții, una în 1859, nouă în 1861 și una în 1862, toate comunicările spiritiste au fost primite prin diferite mediumuri din orașul Paris. Apoi, putem vedea de asemenea contribuția sa în Cartea mediumurilor și Cerul și Infernul, unde intervine pentru a oferi înțeleptele sale clarificări.
După cum putem vedea, spiritul măreț al Sfântului Ludovic a participat într-un mod foarte extins la Codificarea Spiritistă. În contribuțiile sale la Codificarea Spiritistă, a demonstrat un nivel intelectual și moral elevat, la fel cum s-a putut constata și în încarnarea sa ca Ludovic al IX-lea. În ciuda timpurilor, destul de timpurii anumitor concepte pentru spiritul primitiv, a încercat ca prin comportamentul și acțiunile sale să fie un exemplu pentru contemporani săi și a reușit să fie nu numai pentru ei, ci și pentru viitorii monarhi. Elevarea sa spirituală l-a ajutat să facă cunoscute conceptele spiritiste mult înainte de cele expuse de Allan Kardec, fapt pentru care este considerat un Exponent al Spiritismului.
Societatea Spaniolă a Divulgatorilor Spiritiști Tradus de Societatea Spiritistă Română
François de Salignac de la Mothe Fenelón, mai bine cunoscut sub numele de François Fenelón, a fost al doilea dintre cei trei copii ai lui Pons de Salignac, contele de La Mothe-Fenelón, împreună cu a doua soție Luisa de la Cropte.
A venit pe lume pe 6 august 1651 la castelul Fenelon, din Sainte-Mondane, Périgord, Aquitania, în valea râului Dordogne.
Provenea dintr-o familie aristocratică din naștere, dar cu puține resurse. Cei mai faimoși strămoși ai săi au fost Bertrand de Salignac, care a fost ambasador în Anglia; François de Salignac I, Louis de Salignac I, Louis de Salignac II și François de Salignac II, care au fost episcopi de Sarlat. El a aparținut unei descendențe formate din cincisprezece generații de religioși care au ocupat un scaun episcopal, având statutul de veche nobilime impecabilă.
Copilărie și educație
Datorită sănătății sale delicate, Fenelon și-a petrecută copilăria în castelul tatălui său cu un profesor privat, mulțumită căruia a citit și a aflat despre clasici și a dobândit o cunoaștere considerabilă despre literatura greacă, care a fost foarte importantă în dezvoltarea sa intelectuală. În plus, educația sa a avut o bază profundă în literatură.
La o vârstă fragedă în 1663, când avea 12 ani, Fenelon a fost trimis la Universitatea din Cahors, unde a studiat filosofia și retorica sub influența iezuită, studiorium. Acolo a obținut prima diplomă.
În această perioadă s-a împrietenit cu Louis Antoine de Noailles, care a fost numit ulterior episcop de Cahors în 1679 și de Châlons în 1680 și care a fost promovat, în 1695, la Arhiepiscopia Parisului ca succesor al lui François de Harlay de Champvallon.
Mai târziu, când Fenelón și-a exprimat marele interes pentru realizarea unei cariere ecleziastice, locotenent-colonelul Marqués Antoine de Fenelón, unchiul său din partea tatălui și prieten al Monseniorului Jean-Jacques Olier și al Sfântului Vincent de Paul, l-a dus să studieze la École de Plessis din Paris .
În acest centru de învățământ, studenții de la teologie au urmat aceleași tipare de studiu ca la Sorbona, ceea ce i-a oferit multe cunoștințe.
Fenelón a demonstrat o mare ușurință și talent în arta de a vorbi și de a scrie, iar atunci când a fost invitat să țină o predică publică la doar 15 ani, retorica sa a fost remarcată.
În 1646, preotul parizian Jean-Jacques Olier a dispus construirea unei clădiri noi, erijată pe fundațiile unei vechi biserici romanice din secolul al XIII-lea, care a fost lărgită de mai multe ori până în 1631, când a devenit Biserica Saint-Sulpice din Paris.
În jurul vârstei de 21 de ani, Église Saint-Sulpice devine scena vieții lui Fenelon.
Unchiul său a reușit să-l înscrie, pentru a-i facilita pregătirea pentru preoție, în Seminarul bisericii, care în acea perioadă era condus de Louis Tronson. În spatele acelor ziduri înguste dispăreau elogiile lumești pe care Fenelon le primea împreună cu Jacques-Bénigne Lignel Bossuet în Château de Rambouillet, pentru intelectul său strălucit.
Canonicul și priorul Tronson a format de-a lungul carierei sale preoțești în acest seminar, un mare număr de persoane relevante ale Bisericii Franceze, unul dintre studenții săi fiind François Fenelón, manifestând o mare apreciere unul pentru celălalt.
Fie din convingere, simpatie și conformitate sau din cauza înclinației sale naturale către tot ceea ce este bun, foarte curând Fenelon a descoperit poezia din Noul Testament.
Tânărul nostru a fost selectat pentru mica comunitate rezervată ecleziasticilor a căror sănătate nu le-a permis să urmeze exercițiile excesive ale seminarului. Protagonistul nostru și-a amintit întotdeauna cu afecțiune această faimoasă și solidă școală în care a aprofundat nu numai practica virtuților preoțești, ci și cu o remarcabilă relevanță doctrina catolică, care l-a separat mai târziu de curentele jansenismului și galicanismului.
Treizeci de ani mai târziu, într-o scrisoare către Clement al XI-lea, îi mulțumește pentru pregătirea cu Tronson cu privire la credința și obligațiile vieții ecleziastice.
Experiențe ca preot
La doar 24 de ani, în 1675, Fenelón a fost hirotonit preot. Părăsind Église Saint-Sulpice, în prima sa ardoare a vrut să cucerească lumea pentru a o convertii la credință. El a vrut să plece în America, dar familia s-a opus din cauza sănătății sale precare, ceea ce l-a determinat să solicite să meargă în Grecia, ilustrul leagăn al muzelor. Avea un talent versatil și cu o gamă largă de cunoștințe. Personajul său a avut multe fațete. Avea o fire blândă, dar dur cu el însuși.
Visul său a fost să devină misionar în țările din Est, cu toate acestea, idea a fost uitată în curând și s-a alăturat în cele din urmă comunității Saint-Sulpice dedicându-se în special predicării catolicismului și catehezei. Pe măsură ce își desfășura activitatea rutinară, reputația pentru eleganta sa elocvență s-a extins, întrucât poseda un dar neobișnuit pentru discurs.
În 1678, François Harlay de Champvallon, pe atunci arhiepiscop al Parisului, l-a însărcinat pe Fenelon să conducă casa Nouvelles-Catholiques, o comunitate din Paris pentru tinerii hughenoți.
Această comunitate a fost fondată în 1634 de arhiepiscopul Jean-François de Gondi și se dedica asistenței tinerelor femei protestante care erau pe punctul de a intra în biserică sau celor înclinate spre convertire la principiile credinței catolice. Scopul a fost reeducarea tinerilor protestanți, în principal de rang nobil, convertindu-i la catolicism.
A fost o formă nouă și stimulatoare de apostolat care i s-a prezentat lui Fenelon. Pentru a o exercita, avea nevoie de toate cunoștințele sale teologice, de oratoria și personalitatea sa magnetică.
Hughenoții erau un colectiv persecutat și izolat de societatea franceză în secolul al XVII-lea. Fuseseră îndepărtați de familiile lor și erau pe punctul de a se alătura Bisericii Romei. Această poreclă a fost dată protestanților calviniști de către catolicii francezi în timpul Războaielor Religioase Franceze care au avut loc între anii 1562 și 1568.
Criticii conduitei lui Fenelon în ultimii ani l-au mustrat, fiind chiar etichetat ca intolerant, deși nu a existat niciun motiv. Autorii protestanți ai Encyclopédie des Sciences Religieuses au negat aceste judecăți. Pentru acest sector, Fenelón a făcut efortul conversiei folosind întotdeauna persuasiunea, mai degrabă decât severitatea.
Din 1681 până în 1695, Fenelon a fost prior al mănăstirii fortificate din Carennac.
Misionar
În urma revocării de către regele Ludovic al XIV-lea, în 1685, a Edicto de Nantes (un decret care autoriza libertatea de conștiință și libertatea de cult limitată a protestanților calviniști, semnat în aprilie 1598, prin care Henric al IV-lea le-a garantat libertatea cultului public protestanților) Biserica realizează o campanie pentru a trimite cei mai iluștri oratori ai țării în regiunile din vestul Franței care deținea cea mai mare concentrație de hughenoți, pentru a demonstra erorile protestantismului.
Au fost aleși misionari precum Louis Bourdaloue, Valentin Esprit Fléchier și François Fenelón, printre alții, și trimiși în locurile din Franța unde erau mai mulți eretici pentru a lucra la convertirea lor.
La propunerea prietenului său Jacques-Bénigne Lignel Bossuet, Fenelon a fost trimis împreună cu cinci tovarăși la Aunis, Saintonge și Poitou, unde a manifestat o mare dedicație muncii sale. Metodele și abordarea educației au fost întotdeauna temperate de amabilitate și au primit aplauze universale.
Timp de un an din 1686, Fenelón și-a consolidat prietenia cu Bossuet, care mai târziu, din cauza discrepanțelor, va deveni rivalul său.
Cu toate acestea, la începutul acestei călătorii nu au avut succes. Puterea monarhică, prin alte mijloace, a încercat să-i supună pe protestanți cu forța, dar Fenelon a respins această conduită și numai prin elocvența sa a reușit un număr mare de conversii.
Potrivit cardinalului Bousset, Fenelon l-a determinat pe Ludovic al XIV-lea să retragă toate trupele și toate metodele de forță din locurile pe care le-a vizitat și este adevărat că a insistat și a propus metode pașnice cu care regele nu era întotdeauna de acord.
«Când trebuie sensibilizate inimile, forța e inutilă. Convingerea este unica convertire.»
În loc de forță, François Fenelón a folosit răbdarea, a oferit clase, a distribuit Noul Testament și catehisme în limba locală. Mai presus de toate, el a pus un accent deosebit pe predicare, dar predicatorii trebuiau să fie oameni amabili care să faciliteze instruirea.
François Fenelón a devenit din ce în ce mai aproape de cercul social al lui Jacques-Bénigne Lignel Bossuet, iar cuvântul său a câștigat influență în episcopatul francez, deoarece era un predicator proeminent.
Educator regal din 1689 până în 1697
Religiosul nostru și-a făcut mulți prieteni, printre care ducele Paul de Beauvillers și Claudio de Lorena, ducele de Chevreuse, doi curteni influenți, care se căsătoriseră cu două fiice ale lui Jean-Baptiste Lignel Colbert, ministrul de finanțe al lui Ludovic al XIV-lea.
Regele Ludovic al XIV-lea, s-a căsătorit cu Maria Teresa de Austria (1660 – 1683), fiica lui Felipe al IV lea, regele Spaniei și a Izabelei de Borbón. Cu ea a avut șase copii, cu toate acestea, doar unul, cel mai mare, a supraviețuit până la maturitate: Louis, le Grand Dauphin, cunoscut sub numele de Monseigneur.
Ludovic al XIV-lea nu a fost niciodată fidel soției sale, el a avut în timpul vieții o serie de amante, atât oficiale, cât și neoficiale.
Regele se căsătorește în secret cu o marchiză într-o căsătorie morganatică, Françoise d’Aubigné, cunoscută sub numele de Madame du Maintenon, când ea avea 48 de ani, căsătoria a durat până la moartea regelui (1683 – 1715).
Regele a condus Franța la supremație politică în Europa, fiind o amenințare continuă pentru alte state. Fără să discute nimeni nimic, Ludovic al XIV-lea a început să se considere pe sine ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, o divinitate umană. El a fost cunoscut ca Regele Soare sau Ludovic cel Mare.
Splendoarea monarhiei regale atinge apogeul și personalitatea monarhului atinge maxima reverență. Ludovic al XIV-lea poate fi considerat arhitectul monarhiei absolute.
Ducele de Beauvillers, care avea doar 43 de ani, când a fost numit director de studii pentru nepoții regelui Ludovic al XIV-lea s-a asigurat că Fenelon va fi educatorul viitorului moștenitor de 7 ani, Louis, ducele de Bourgogne, fiul Marelui Dauphin. În 1689, Fenelon și-a asumat funcția de educator, ceea ce a făcut să aibă o mare influență la casa regală.
Funcția era foarte importantă, deoarece era o mare responsabilitate să formezi un viitor moștenitor al Franței, care se afla acum în mâinile sale, serviciu care necesita multă dăruire datorită caracterului orgolios, indomptabil și violent al prințului.
Copilul avea o coleră care atingea furoarea, o voință atât de determinată încât ajungea la obstinație, poseda o inteligență precoce și o inimă îndrăzneață, dar era ironic și disprețuia pe toată lumea. Personalitatea sa avea o caracteristică negativă, un orgoliu extrem.
Profesorul își asumă sarcina acestei educații și se face responsabil pentru definirea și aplicarea metodelor care se potrivesc cel mai bine prințului. El caută ajutorul a trei bărbați de încredere, stareții Fleury, Langeron și Beaumont.
Preotul își dă seama imediat că predicile moralizatoare nu au niciun efect asupra micului succesor, așa că, cu fermitatea care îl caracteriza, aplică metoda moralizării indirecte.
Dezvoltă o literatură infantilă pentru al educa, atât în latină cât și în franceză, dar și în istorie. Ceea ce l-a interesat cel mai mult a fost să-i formeze prințului caracterul și conștiința sa, din acest motiv renunță la tehnici abstracte și educă cu pilde la fel cum a făcut Iisus Hristos, așa cum putem aprecia în Evanghelie, pentru a-i atinge sufletul tânărului copil cu exemple și simboluri.
Fenelon s-a dedicat sarcinii de a îmblânzii caracterul furtunos al discipolului. În acest scop a scris, în perioada cuprinsă între 1692 și 1695, Historiettes, Contes et fables și Les Dialogues des Morts, dar mai ales lucrarea sa intitulată Les Aventures de Télémaque, în care, sub alegoria ficțiunii l-a învățat pe tânărul prinț lecții de autocontrol și toate valorile și îndatoririle proprii poziției sale înalte. Aceste cărți tratează teme de educație generală.
Poveștile și fabulele sale au fost compuse cu teme cotidiane, tratând teme de care cu siguranță copilul auzise și care i-ar putea trezi curiozitatea, bazându-se pe situații concrete cu care se confrunta curtea regală. A scris povești cu animale și zâne, profitând chiar de moda vremii.
Educatorul a ocupat un loc printre preceptorii domnești care au făcut formula in usum serenissimi Delphini, ceea ce înseamnă în folosința serenisimului Dauphin, era vorba de o colecție de clasici greci și latini destinate educației prințului.
Cu toate acestea, adevărata funcție a acestei opere a fost un reproș pentru monarhia absolutistă, ideologie dominantă a Franței lui Ludovic al XIV-lea.
Conținutul moral al poveștilor sale este opoziția față de bunurile false, putere, plăceri, lux în detrimentul bunurilor autentice care corespund nevoilor omului. Fericirea este pe drumul simplu și pur.
În Les Aventures de Télémaque, afirmă fundamentele monarhiei absolute, în timp ce exhorta indirect pe viitorul rege să folosească moderația și înțelepciunea în exercitarea puterii sale absolute.
Această operă este un simbol al reformismului în cercul Beauvilliers-Chevreuse, care spera că după moartea lui Ludovic al XIV-lea, autocrația să poată fi înlocuită de o monarhie mai puțin centralizată și absolută.
Teme expuse în carte
El folosește aventura și mitologia greco-romană ca pretext pentru a expune ideile morale, economice și politice. Obiectivul său a fost educarea într-un mod plăcut, dar criticând regele, Ludovic al XIV-lea, pe care îl acuza de absolutism și gust excesiv pentru fastuozitate și conflicte belice.
Arată consecințele fericite ale unei conduite corecte reflectate în pace, bunăstarea poporului, bogăția economică și gloria suveranului. Principiile acestei educații sunt simplitatea manierelor, moderația, modestia, devotamentul față de binele comun care trebuie să predomine asupra intereselor egoiste și a amorului propriu. Prințul trebuie să știe să fie corect și puternic, să fie respectat și iubit de supușii săi, pentru că toate acțiunile sale vizează garantarea fericirii. Regele care face fericit poporul său și care își găsește fericirea sa în virtute, este mai mult decât temut pentru că este iubit. Nu numai că este ascultat, dar este și regele tuturor inimilor.
Bunul suveran trebuie să știe să-și asculte poporul și să exercite puterea într-un spirit de dreptate, urmând exemplul lui Sesostris, regele Tebei.
Rezultatele educației promovate de Fenelón au fost minunate, deoarece copilul a devenit o persoană moderată, umilă, umană, răbdătoare, aplicată în întregime îndatoririlor sale de viitor suveran.
În jurul anului 1695, toți cei care au intrat în contact cu prințul erau surprinși de schimbare.
În 1693, la vârsta de 42 de ani, Fenelón a fost ales membru al Academiei Franceze.
Pentru a-l răsplătii pe excelentul educator pentru rezultatele remarcabile în educația prințului, Ludovic al XIV-lea i-a oferit în 1694, abația din Saint-Valéry.
Alte opere
Ducesa de Beauvilliers, mama a opt fete, i-a cerut lui Fenelon sfaturi cu privire la educația fiicelor sale. Pentru a o ajuta, a scris, în 1689, Traité de l’education des filles, în care insistă că educația copiilor începe de la o vârstă foarte fragedă. Soțul și prietenul, Ducele de Beauvilliers, a fost primul care a folosit Traité de l’education des filles, în propria sa familie.
Nutrește speranța de o reformă politică în cartea Direction pour la conscience d’un roi.
Alte titluri
Compendiu al vieților filosofilor antici, Perfecțiune creștină, Să mergem, Calea Real a Crucii, Viața interioară, Demonstrarea existenței lui Dumnezeu, Maximele misticilor.
Discordia
În 1688, Fenelon a cunoscut-o pe Jeanne Marie Bouvier de la Motte Guyon, mai bine cunoscută sub numele de Madame du Guyon, care era văduvă și mamă a trei copii. Devenise o admiratoare a muncii preotului. La acea vreme, Madame du Guyon era bine primită în cercul social al Beauvilliers și Chevreuses, iar Fenelon a fost profund impresionat de pietatea ei.
În 1697, după o vizită a doamnei du Guyon la școala doamnei du Maintenon din Saint-Cyr, Paul Godet des Marais, episcopul de Chartres și-a exprimat doamnei du Maintenon îngrijorarea sa pentru ortodoxia doamnei du Guyon.
Episcopul a menționat că punctele de vedere ale doamnei du Guyon prezintă mari asemănări cu chietismul spaniolului Miguel de Molinos, un om pe care papa Inocențiu al 11-lea a condamnat în 1687.
Soția regelui, Doamna du Maintenon, a solicitat o comisie ecleziastică pentru a examina ortodoxia doamnei Guyon.
În comisie se aflau Bossuet, de Noailles și Louis Tronson, șeful ordinului sulpician din care Fénelon era membru. Comisia, după ce a analizat faptele în decurs de șase luni, a deliberat și-a emis avizul în 34 de articole d’Issy, care au condamnat în cele din urmă unele dintre opiniile doamnei du Guyon. Aceste articole conțineau și o scurtă expunere a viziunii catolice a rugăciunii, Etats d’oraison.
Madame du Guyon s-a supus sentinței, dar ideile ei au continuat să se răspândească în Anglia.
La obținerea rezultatului, Fenelon a refuzat să semneze, argumentând că doamna du Guyon și-a recunoscut deja greșelile și că nu are rost să o condamne în continuare. Mai mult, preotul nu a fost de acord cu interpretarea lui Bossuet a articolelor Issy, așa cum a scris în Explication des Maxims des Saints, o lucrare de referință. Acest roman politic a avut o mare influență în următoarele două secole.
Instructorul a interpretat articolele lui Issy într-un mod mult mai compresiv, dintr-un punct de vedere mult mai calm decât a propus Bossuet. Ludovic al 14-lea a răspuns controversei, pedepsindu-l pe Bossuet pentru că nu l-a avertizat înainte de părerile lui Fenelon. Regele a ordonat lui Bossuet, de Noailles și episcopului de Chartres să răspundă la Explication des Maxims des Saints scrisă de Fenelon.
În aceeași perioadă, soția regelui, Doamna du Maintenon, a început să-l consulte pe teme morale.
În februarie 1696, scaunul arhiepiscopal din Cambrai a devenit vacant. Regele îl încredințează lui Fenelon numindu-l Arhiepiscop de Cambrai. În ciuda faptului că monarhul vroia să se îndepărteze de persoana lui Fenelon, nu a vrut să disprețuiască talentele sale în administrarea sufletelor.
Vrednicul prelat a trebui să facă din Cambrai prima dieceză a regatului, în același timp i-a cerut să rămână în poziția sa de educator al ducelui de Bourgogne. Acest oraș se află în regiunea Nord-Pas-de-Calais, în nordul Franței și nu departe de Belgia.
Catedrala Notre-Dame de Grâce de Cambrai este o catedrală catolică, care este atât o bazilică, cât și o fostă biserică mitropolitană (fostul sediu al Arhiepiscopiei Cambrai, care regrupează eparhiile sufragane din Arras și Lille). Este clasificată ca monument istoric al Franței din 9 august 1906. A fost construită între 1696 și 1703 pe locul unei clădiri vechi din secolul al XI-lea, Biserica mănăstirii Sfântului Sepulcru.
François Fenelón a acceptat misiunea, îndeplinindu-și îndatoririle cu ardoarea tipică care îl caracteriza, spunând:
«Lăsați să vină la mine copiii mici sau săraci, bolnavii, bătrânii și toți copiii lui Dumnezeu.»
Examinarea operei sale
Imediat după publicarea cărții Explication des Maxims des Saints, a existat o mare opoziție.
Regele era supărat. Nu i-au plăcut noutățile religioase și i-a reproșat lui Bossuet că nu l-a sfătuit cu privire la ideile educatorului. Fenelón pierde grațiile oficiale.
În consecință, el a numit episcopii din Meaux, Chartres și Paris pentru a examina opera lui Fenelon și a selecta pasajele care vor fi condamnate, însă la 27 aprilie 1697, Fenelon însuși a trimis cartea Sfântului Scaun pentru a fi judecată.
Conflict între prieteni
Imediat a izbucnit un conflict uriaș, în special între Bossuet și Fenelón, care a necesitat intervenția Sfântului Oficiu. A necesitat o extinsă examinare de către consultanții și cardinalii Sfântului Oficiu, care i-a reunit în 132 de sesiuni și care a durat mai bine de doi ani.
În consecință, la 12 martie 1699, ei au condamnat Explication des Maxims des Saints, pentru că conțineau propoziții sau secvențe de gânduri care erau «nesăbuite, scandaloase, grosolane, ofensive pentru urechile pioase, pernicioase în practică și fapte false.»
A spus:
«Chiar dacă Dumnezeu, de fapt o presupunere imposibilă, ar distruge sufletele celor drepți sau le-ar abandona pentru o eternitate la ispitele și durerile acestei vieți sau le-ar condamna pentru toată eternitatea la durerile infernului, acele suflete nu l-ar iubi și nu l-ar sluji mai puțin în mod fidel.»
Dintre acestea, 23 de propuneri au fost selectate pentru a fi supuse cenzurii, dar Papa nu a sugerat în niciun caz că a aprobat restul cărții.Fenelon a declarat că și-a lăsat deoparte propria opinie și a acceptat judecata Romei și că, dacă acest act de supunere pare incomplet, el ar fi dispus să facă ceea ce Roma spune. Sfântul Scaun nu a cerut niciodată nimic mai mult decât acest act spontan menționat. Cei mai mulți dintre contemporanii săi au considerat că supunerea sa era admirabilă și edificatoare.
Ludovic al XIV-lea, care făcuse tot posibilul pentru ca Explication des Maxims des Saints să fie condamnat, îl pedepsise deja pe autor, ordonându-i să rămână în limitele eparhiei sale.
Regele era supărat pentru publicarea Les Aventures de Télémaque, în care a sesizat critica făcută persoanei sale și guvernului său, chestionând bazele regimului, iar pentru aceasta nu l-a ierta niciodată.Fără a se plânge și a regreta, Fenelon s-a supus rezoluțiilor regale și s-a dispus complet în slujba credincioșilor săi.
Mai târziu, își susține opiniile, reflectate într-o scrisoare către Michel Le Tellier, în care, vorbind despre conflictul său cu Bossuet, spune:
«Cel care a greșit a câștigat și cel care a fost liber de eroare a fost învins.»
Atitudine
Relațiile cu clerici erau înconjurate de condescendență și cordialitate, se comporta ca un tată și un frate. Fenelón a fost întotdeauna ireproșabil, uman și sincer. Posesor de virtuți precum răbdarea, cunoașterea inimii umane și a vieții spirituale, dispoziție echitabilă, fermitate și rectitudine, a încercat să îndrume sufletele către dragostea pură a lui Dumnezeu.
Îi plăcea să-i viziteze pe țărani în casele lor, să se intereseze de bucuriile și tristețile lor.
Câteva luni pe an Fenelón se dedica să viziteze arhiepiscopia sa, fără să fie întrerupt nici chiar de Războiul de Succesiune Spaniol, în timpul căruia armatele opuse au acaparat teritoriul său.
Căpitanii acelor armate, plini de venerație pentru Fenelon, i-au permis să se miște liber.
În timpul războiului de succesiune spaniolă, ușile palatului său au fost deschise tuturor săracilor care s-au refugiat în Cambrai. Camerele și scările erau pline de ei, iar grădinile și holurile protejau animalele.
Încă este amintit în satul Cambrai, care pun numele copiilor de Fenelon.
Deși a fost complet dedicat administrării eparhiei sale, el nu a pierdut niciodată din vedere interesele generale ale Bisericii.
«Această iubire pentru Dumnezeu nu necesită ca toți creștinii să practice austerități precum cele ale vechilor pustnici solitari, ci doar să fie sobri, drepți și moderați în folosirea lucrurilor utile.»
«Practica devotamentului nu este în niciun caz incompatibilă cu îndatoririle vieții.»
Scrisori
Găsim o expunere completă a ideilor sale politice în scrisorile pe care le-a trimis la diferite persoane.
În guvernul ideal, pentru Fenelón regele nu trebuia să aibă putere absolută; ci să se supună legilor pe care le-a făcut în cooperare cu nobilimea, iar alteori ar trebui să fie asistat de Statele generale. De asemenea, statul ar trebui să se ocupe de educație.
În acel timp, viitorul conducător consulta fostul educator cu privire la multe și diferite aspecte, precum cultul lui Dumnezeu, imortalitatea sufletului și liberul arbitru.
Protagonistul nostru a răspuns la o serie de scrisori, dintre care doar primele trei sunt răspunsuri la dificultățile propuse de prinț.
Madame de Maintenon
Împreună formează o continuare a Traité de l’existence de Dieu, a cărei primă parte fusese publicată în 1712, fără știrea lui Fenelon.
A doua parte a apărut în 1718, după moartea autorului. Pentru Fenelon cele mai puternice argumente ale existenței lui Dumnezeu erau cele bazate pe cauze finale și ideea infinitului.
Surprins de faptul că educatorul deține astfel de opinii, regele l-a retras pe Fenelon din funcția sa de educator regal și a ordonat lui Fenelon să rămână în limitele Arhiepiscopiei Cambrai, restricționându-i puterile.
Deși s-a limitat la Arhiepiscopia Cambrai în ultimi ani, Fenelon a continuat să acționeze ca director spiritual pentru Madame du Maintenon, precum și pentru Ducii de Chevreuse și de Beauvilliers, Ducele de Burgundia și alți indivizi proeminenți.
Chietismul 1697 – 1699
Chietismul a fost o mișcare care a apărut în secolul al XVII-lea în cadrul Bisericii Catolice, în special în Italia, Franța și Spania.
Această mișcare mistică a fost propusă în 1675, de către preotul spaniol Miguel de Molinos care a publicat Ghidul spiritual, care eliberează sufletul și îl conduce pe calea interioară pentru a atinge contemplarea perfectă și bogata comoară a păcii interioare.
El învață pasivitatea în viața spirituală și mistică, înălțând virtuțile vieții contemplative. Susținea că starea de perfecțiune ar putea fi atinsă numai prin abolirea voinței: este mai probabil ca Dumnezeu să vorbească sufletului individual atunci când se află într-o stare de liniște absolută, fără a raționa sau a exercita niciuna dintre facultățile sale, iar unica sa funcție este de a accepta pasiv ceea ce Dumnezeu este dispus să acorde.
Scrisoare către rege
Fenelón fiind educatorul nepotului lui Ludovic al XIV-lea, așa cum am indicat anterior, a scris în 1694 o scrisoare regelui.
Aceasta a devenit celebră pentru generațiile ulterioare, deoarece arată nemulțumirea sa față de operele coroanei și cenzurează direcția pe care a luat-o regatul francez.
Prezentând de asemenea pe Fenelon ca vizionar, care a alarmat împotriva unei stări de lucruri pe care nobilimea voia să le perpetueze și care a fost unul dintre motivele viitoarei Revoluții Franceze.
Cităm cea mai notabilă parte a scrisorii în care François Fenelón scrie următoarele:
«Ați introdus la curte un lux monstruos și incurabil», «ați sărăcit toată Franța», îl acuză, de asemenea, că «a purtat războaie care nu aveau decât un motiv gloria și răzbunarea.»
Reproducem un extras din scrisoare
«Numele dvs. a devenit urât … în timp ce popoarele tale mor de foame, cultivarea pământurilor este aproape abandonată, orașele și mediul rural sunt depopulate, toate meseriile dispar, întreaga Franță nu este altceva decât un mare spital dezolat și carent.
Sedițiunea se aprinde încet-încet peste tot; ei cred că nu mai ai nici o compasiune pentru suferințele lor, că vă iubiți doar autoritatea și gloria.
Această glorie care vă împietrește inima vă este mai dragă decât dreptatea, chiar și ca mântuirea eternă, care este incompatibilă cu acel idol al gloriei.
Doar iubiți numai gloria și confortul vostru. Doar iubiți numai gloria și confortul vostru. Totul centrați asupra voastră, ca și cum ați fi Dumnezeul Pământului și orice altceva ar fi fost creat doar pentru a vă fi sacrificat.»
Cu toate acestea, în 1701, în lucrarea sa Direction pour la conscience d’un roi, el arată că continuă să-și mențină așteptările unei schimbări profunde în guvernul francez. Fraza sa, Războiul este un rău care dezonorează omenirea, reflectă gândirea sa.
Dezîncarnarea
Ultimii ani ai lui Fenelon au fost întristați de moartea stimaților săi prieteni. Spre sfârșitul anului 1710 l-a pierdut pe Abatele din Langeron, un tovarăș de-o viață; în februarie 1712 a murit ducele de Burgundia, augustul său discipol și două luni mai târziu a murit ducele de Chevreuse; iar ducele de Beauvilliers în august 1714.
Gânditorul nostru Fenelon a supraviețuit mai mult cu câteva luni. Cu puțin timp înainte de moarte, el l-a rugat pe Ludovic al 14-lea să numească un moștenitor care să fie ferm împotriva jansenismului și să ajute ca seminarul făcut în Biserica Saint-Sulpice să aibă continuitate.
A spus:
«Moartea va fi tristă doar pentru cei care nu s-au gândit la ea»
A murit în Cambrai, la 7 ianuarie 1715, la vârsta de 63 de ani. A fost înmormântat în biserica sa.
Odată cu el dispare unul dintre cei mai iluștri membri ai episcopatului francez, cu siguranță unul dintre cei mai interesanți oameni ai timpului său și dinaintea secolului său.
El a datorat succesul său exclusiv talentelor și virtuților sale admirabile. Renumele pe care l-a avut în viață a crescut după moartea sa.
El rămâne una dintre cele mai atractive, strălucitoare și surprinzătoare figuri pe care Biserica Catolică le-a produs.
Iezuitul Sanadon i-a scris un epitaf în latină.
În ziua dezîncarnării sale nu a existat nici o rugăciune. Doamna Maintenon și soțul ei, regele Ludovic al XIV-lea, i-au salutat moartea cu indiferență. Potrivit traducătorului cărților François de Salignac de la Mothe Fenelón, Les Aventures de Télémaque și cele ale lui Aristonoo, M.A.C., ar fi fost prilejul oportun pentru monarh să repare tot răul pe care i-l făcuse lui Fenelon.
Reformator și apărător al drepturilor omului
Acest gânditor excepțional, erudit și rebel, expune ramuri de reflecție, chestionează ipocrizia unui guvern și trasează profiluri unui nou mod de guvernare. Fenelón a fost primul care a vorbit despre drepturile populare și bunăstarea socială. În acest fel, ideile sale reprezintă o anticipare a secolului al XVIII-lea, ai cărui filozofi, în special Jean le Rond D’Alembert, îl laudă în mod spectaculos.
Întrebări pe care le expune în lucrarea sa, Les Aventures de Télémaque:
Înțelegi constituirea regalității?
Te-ai familiarizat cu obligațiile morale ale regilor?
Ai căutat modalități de a aduce consolare oamenilor?
Răutățile care sunt generate de puterea absolută, de administrația incompetentă, de război, cum va proteja supușii de ele?
A expus:
«Un popor nu este mai puțin membru al rasei umane, care este societatea în ansamblu, ca o familie care este membru al unei națiuni în special. Fiecare individ datorează incomparabil mai mult rasei umane, ca cea ce este marea patrie, decât țării în care s-a născut. Cum familia este pentru națiune, la fel este națiunea universală; astfel este infinit mai prejudicial pentru națiune o națiune greșită, ca pentru familie o familie greșită. A abandona sentimentul umanității nu înseamnă doar a renunța la civilizație și a recidiva în barbarie, ci a împărtăși orbirea celor mai brutali bandiți și sălbatici; este să nu mai fii om, ci un canibal. »
Maxime
Fugiți de elogii, dar încercați să le meritați.
Binele care se face nu se pierde niciodată.
Cei care știu să își ocupe timpul cu orice lectură utilă și plăcută, niciodată nu simt plictiseala care devorează pe ceilalți oameni în mijlocul desfătărilor.
Războiul este un rău care dezonorează rasa umană.
Moartea va fi tristă doar pentru cei care nu s-au gândit la ea.
Cei mai insolenți în prosperitate sunt cei mai slabi și lași în adversitate; își pleacă capul în lipsă de autoritate și sunt văzuți atât de abătuți cum se cunoșteau când erau aroganți; într-o clipă merg de la o extremă la alta.
Următorul pasaj este dintr-o predică intitulată Simplitate și măreție :
«Dacă vrem ca prietenii noștri, în relațiile lor cu noi, să ne trateze cu simplitate și franchețe, lipsiți de egoism, nu îi va plăcea lui Dumnezeu, care este adevăratul nostru prieten, să îi cedam sufletele noastre fără frică sau rezervă, în acea comuniune atât de dulce și de sfântă pe care el ne-o conferă să o menținem cu el?
Această simplitate constituie perfecțiunea adevăraților copii ai lui Dumnezeu. Acesta este sfârșitul pe care trebuie să-l urmărim și spre care trebuie să avansăm continuu.
Această eliberare a sufletului de tot ce este inutil, egoist, de orice îngrijorare tulburătoare, oferă o pace și o libertate nespusă; Aceasta este adevărata simplitate.
Este ușor să-i percepem măreția la prima vedere, dar numai experiența ne poate face să înțelegem cum dilată inima.
Noi devenim ca niște copii în brațele părinților lor, nu vrem altceva; nu avem nici o frică; ne dăruim acestei afecțiuni pure; Nu ne pasă ce cred ceilalți despre noi.
Gestul nostru este franc, grațios și fericit. Nu ne judecăm pe noi înșine și nu ne este frică să fim judecați.
Să încercăm să obținem această frumoasă simplitate; să găsim calea care duce la ea. Cu cât suntem mai departe, cu atât ne grăbim ritmul pentru a o atinge. Departe de a fi simpli, majoritatea creștinilor nici măcar nu sunt sinceri.
Nu numai că sunt disimulați, dar sunt falși și nu sunt de acord cu aproapele lor, cu Dumnezeu și cu ei înșiși. Ei practică o mie de mici trucuri care indirect pervertesc adevărul. Oh! fiecare om este un mincinos; chiar și cei care prin felul lor de a fi sunt integri, sinceri și franci și pe cei pe care îi numim simpli și naturali; sunt, de asemenea, geloși și sensibili în tot ceea ce are relevanță pentru sine, care hrănește în secret orgoliul și împiedică acea simplitate adevărată, care este renunțarea și uitarea perfectă a eului. »
Omagiu
La Fontaine Saint-Sulpice, cunoscută și sub numele de Fântâna celor patru episcopi este o fântână monumentală, situată în centrul pieței Saint-Sulpice, în districtul 6 al Parisului, capitala Franței.
A fost construită între 1843 și 1848 de arhitectul Louis Visconti, care a proiectat și mormântul lui Napoleon. Cele patru figuri din fântână sunt patru figuri religioase franceze, reprezentând cei mai celebri predicatori ai secolului al XVII-lea. Unul dintre ei este François Fenelón, ceilalți sunt Jacques-Bénigne Lignel Bossuet, Valentín Esprit Fléchier și Jean-Baptiste Massillon.
Curiozitate
Ca fapt curios în Biserica Saint-Sulpice, unde Fenelon rămăsese mulți ani, s-a căsătorit marele scriitor Victor Hugo cu Adèle Foucher pe 12 octombrie 1822.
Spiritismul
În cadrul Codificării spiritiste, găsim sfaturile lui François Fenelón, care pe lângă faptul că este considerat o personalitate remarcabilă al secolului al XVII-lea, datorită calităților incontestabile ale scrierilor sale pedagogice, sfaturile sale din lumea spirituală sunt de o profunzime deosebită. Teologul ne oferă în Cartea Spiritelor împreună cu celelalte spirite superioare, precum Sfântul Ludovic, introducerea, numită Prolegomene.
El a fost prezent în mai multe comunicări, ca și ceilalți lideri spirituali, oferindu-și contribuția specială la o sarcină atât de mare precum realizarea Codificării Spiritiste.
În Cartea Spiritelor găsim răspunsul la întrebarea 917 a autorului. În el își asumă responsabilitatea de a explica omenirii cum să elimine egoismul din inimi și îl consideră ca fiind cea mai dificilă imperfecțiune umană de depășit.
El a răspuns la întrebare, astfel:
Care este mijlocul de distrugere a egoismului?
Dintre toate imperfecțiunile umane, cel mai dificil de dezrădăcinat este egoismul, pentru că ține de influența materiei de care omul, încă prea aproape de originea sa, nu a putut să se elibereze. Totodată, totul contribuie la menținerea acestei influențe: legile, organizarea socială, educația. Egoismul se va diminua odată cu predominanța vieții morale asupra vieții materiale și, mai ales, asupra inteligenței, pe care spiritismul o dă despre starea voastră viitoare reală și nu denaturată de ficțiunile alegorice; spiritismul bine înțeles, când se va identifica cu obiceiuri și credințe, va transforma obiceiurile, utilizările și relațiile sociale. Egoismul este fondat pe importanța personalității; acum, spiritismul bine înțeles, repet, face văzute lucrurile de la o asemenea înălțime încât sentimentul de personalitate dispare într-un anumit fel în fața imensității. Distrugând această importanță sau cel puțin făcând-o să se vadă așa cum este, el combate necesarmente egoismul.
Este contactul pe care omul îl experimentează cu egoismul altora, care îl face adesea ca el însăși să fie egoist, pentru că simte nevoia de a fi defensiv. Văzând că alții se gândesc la ei înșiși și nu la el, este condus să se ocupe mai mult de el ca de alții. Când principiul carității și fraternității sunt bazele instituțiilor sociale, a relațiilor legale de la popor la popor și de la om la om, și omul se va gândi mai puțin la el însuși când va vedea că alții s-au gândit la el; va fi supus influenței moralizatoare a exemplului și a contactului. În prezența acestei debordării de egoism, este nevoie de o adevărată virtute pentru a face abnegație din personalitatea sa în beneficiul altora, care adesea nu știu să mulțumească; le este, mai ales, deschisă împărăția cerurilor celor care posedă această virtute și pentru ei, este rezervată mai ales fericirea aleșilor; căci vă spun cu adevărat că în ziua justiției, oricine se gândește numai la sine va fi lăsat deoparte și va suferii din neglijența sa.
Fenelon
În Evanghelia după Spiritism la capitolul XII, item 10, Ura, clarifică:
Iubiți-vă unii pe alții și veți fi fericiți. Încercați mai ales să iubiți pe cei care inspiră indiferență, ură și dispreț. Hristos, care trebuie să fie modelul vostru, v-a dat exemplul acestei devoțiunii; misionar al iubirii, a iubit până când și-a dat sângele și viața sa. Sacrificiul care vă obligă să iubiți pe cei care vă insultă și vă persecută este penibil; dar este precizamente ceea ce vă face superiori lor; dacă voi îi urâți așa cum ei vă urăsc, nu sunteți mai buni decât ei; este hostia fără pată oferită lui Dumnezeu pe altarul inimilor voastre, hostie de plăcută aromă, a cărui parfum urcă până la el. Totuși, legea iubirii vrea să iubim indistinct toți frații noștri, ea nu fortifică inima contra relelor procedee; dimpotrivă, proba este mai penibilă, știu, pentru că în ultima mea existență terestră eu am experimentat această tortură; dar, Dumnezeu este acolo și pedepsește în această viață și în cea viitoare pe cei care încalcă legea iubirii. Nu uitați, dragii mei copii, că iubirea vă apropie de Dumnezeu și ura vă îndepărtează de el. (Fénelon. Bordeaux, 1861.)
În această altă carte a Codificării: Cartea mediumurilor: capitolul XXXI, partea a doua, item 21 și 22.
În aceste două secțiuni, spiritul explică modul în care ar trebui să fie o întâlnire spiritistă și multiplicitatea grupurilor spiritiste, explicând că grupul ar trebui să stabilească un exemplu de virtute creștină.
După cum vedem, entitățile dezîncarnate nu se ocupă de subiecte banale, ci încearcă întotdeauna să ne ilumineze în misterele vieții pământești și spirituale.
Gânditorul nostru excepțional Fenelon a obținut acces la echipa Spiritului Adevărului care a transmis învățăturile spirituale lui Allan Kardec în secolul al XIX-lea, prin virtutea dobândită în existențele sale.
Ne-a lăsat instruirea sa educațională pe teme legate de moralitate, o imensă moștenire care atinge zilele noastre, deoarece este o învățătură eternă.
Cláudia Bernardes de Carvalho-Societatea Spaniolă a Divulgatorilor Spiritiști Tradus de Societatea Spiritistă Română
Vicențiu de Paul este considerat precursor al Asistenței Sociale pentru enorma sa muncă realizată în timpul vieții sale, în sprijinul celor mai puțin favorizați, cu care a continuat și după ce a dezîncarnat. Un adevărat exponent al spiritismului, așa cum vom putea constata din biografia vieții sale.
Există controverse în ceea ce privește data exactă a nașterii sale, istoricii, biografii și autoritățile ecleziastice acceptă data de 24 Aprilie 1581. Născut în Pouy, districtul de Tarbes în Franța, într-un sat foarte sărac, în mijlocul ținuturilor mlăștinoase ale landurilor de Gasconia, nu departe de Pirinei. O mare parte din această câmpie este ocupată de pădurea Landelor, considerată cea mai mare din Europa de Vest.
Începând cu secolul al XIX-lea, acest sătuc de lângă Dax, se numește sfântul Vicențiu de Paul în onoarea celui mai ilustru fiu al său.
Primul biograf spaniol al lui Vicențiu de Paul, Francisco Juan del Santísimo Sacramento, a subliniat în 1701 că prenumele părinților Ioan de Paul și Beltrana de Moras, au conotații mai mult spaniole decât franceze și a indicat o posibilă origine spaniolă în familie, afirmând:
«Prenume care nu corespunde limbii franceze și care pare a fi spaniol; ceea ce se poate crede cu ușurință, deoarece este satul în care au trăit acești căsătoriți fericiți, fiind foarte aproape de marginea Cataloniei.»
Copilărie
Vicențiu a fost al treilea din cei șase copii și condiția socio-economică ar fi fost întotdeauna precară, familia sa era compusă din țărani umili și ocupa cele mai joase eșaloane ale societății de clasă, rigid ierarhizate în vremea sa.
A trebuit să înceapă foarte devreme să contribuie cu propriul efort fizic, păstorind și și-a petrecut copilăria îngrijind oi, vaci și porci.
Încă de la o vârstă fragedă reflectă multă pietate și ca exemplu, biografii ne explică faptul că, atunci când a mers la o moară din apropiere, a luat făină pentru el și ceva mai mult pentru a putea distribui făină săracilor pe care îi întâlnea. Alteori le oferea o parte din mâncarea sa, care nu era altceva decât pâine de pastor și odată, după ce ai economisit până la 30 de salarii, le-a dat integral unui cerșetor nevoiaș. Plin de spirit solidar, în orice persoană care suferea vedea fața Domnului.
Mulți au văzut în aceste relatări semnale inconfundabile ale unei solidarități precoce, care vesteau un mare destin al viitorului Apostol al Carității. Întotdeauna s-a remarcat printre frații și colegii săi, fiind un spirit vigilent și vioi. Tatăl său a decis că trebuie să studieze.
În acea perioadă studiului era îndreptat către clerici, era singura cale către promovarea socială.
La vârsta de 14 ani a fost trimis la școala ordinului franciscan din Dax, unde primește impactul vieții urbane și începe să-i fie rușine de originile sale și de tatăl său, așa cum el însuși a mărturisit ulterior.
«Fiind copil, când tatăl meu mă ducea la oraș, îmi era rușine să merg cu el și să îl recunosc ca tată, pentru că era rău îmbrăcat și era cam șchiop. Îmi amintesc că, odată, la o școală unde studiam m-au anunțat că tatăl meu, care era un țăran sărac, venise să mă vadă. Am refuzat să ies să-l văd.»
Începe studiile teologice în 1596, primul la Universitatea din Tolosa, în Franța și mai târziu, la Universitatea din Zaragosa, așa cum mărturisește biograful Abelly. Punând accent pe studii, el caută să își asigure o carieră ecleziastică prosperă și începe să studieze Teologia.
Preoția
La vârsta de 19 ani, la 20 septembrie 1600, la Chateau l’Eveque, a fost hirotonit preot de către episcopul Périgueux. Puțin mai târziu a scris:
«Dacă aș fi știut, așa cum am știut după, ce este preoția când am îndrăznit să o accept, aș fi preferat să mă dedic muncii pământului, înainte de a intra într-un stat atât de înfricoșător.»
Prima sa slujbă a fost oficiată într-o capelă a Fecioarei, lângă Bucet, fără ca tatăl său să fie prezent, deoarece murise în urmă cu doi ani. Acolo și în Tolosa a organizat de asemenea o pensiune pentru studenți care l-a ajutat să-și plătească studiile. Episcopul de Dax îi oferă o parohie, dar exista un alt candidat, așa că Vicențiu renunță, preferând să-și continue studiile sale pentru a deveni episcop. În 1604 a obținut doctoratul în Teologie, la vârsta de 23 de ani.
Într-o călătorie de la Marsillia la Narbona este capturat de pirați și vândut ca sclav în Tunisia. După ce și-a obținut libertatea, s-a întors la Paris în 1608. Acolo, prietenul care îl întâmpină, îl acuză mai târziu de hoț, o acuzație de care nu se apără. A lucrat în 1613 ca preot paroh în Clichy la Garenne, iar mentorul său Berulle, la numit preceptorul copiilor și director spiritual al mamei Gondi, din familia lui Philip Gondi, nepot al arhiepiscopului de Paris.
Începe o viață de palat între patru orașe: Montmirail, Joigny, Folleville și París.
Într-una din călătoriile sale la extinsele moșii ale familiei, exercitându-și slujba de preot cu țăranii săraci, a cunoscut situația precară a țăranilor și a preoților care trăiau acolo .
În acel moment, se compromite cu el însuși, în a-și dedica toată viața în ajutorarea celor defavorizați și din acea zi, nu s-a mai gândit decât numai la cum să aline suferințele și nevoile celor săraci.
Acest jurământ de-a slujii săracilor este cheia și piatra de temelie a întregii sale vieți, sursă precursoare a numeroaselor sale opere de caritate. Pentru a-și îmbunătății atitudinea și-a propus un schimb radical în modul de exprimare și relaționare.
A spus:
«Mi-am dat seama că aveam un temperament biliar și amar și m-am convins că, cu un mod de a fi aspru și dur se face mai mult rău decât bine în munca de ajutorare a sufletelor. Iar, atunci mi-am propus să-l rog pe Dumnezeu să mă ajute să-mi schimb comportamentul meu acru, într-unul amabil și binevoitor, și mi-am propus, să lucrez în fiecare zi pentru a-mi transforma caracterul aspru într-unul agreabil.»
Mulți ani mai târziu, unul dintre cei mai renumiți predicatori ai secolului al XVII-lea, Jacques-Bénigne Lignel Bossuet s-a referit la Vicențiu de Paul cu acești termeni:
«O, Doamne, dacă părintele Vicențiu de Paul este atât de amabil, cum vei fi Tu? Cât de bun trebuie să fie Dumnezeu, a exclamat Bossuet, când l-a făcut pe Vicențiu de Paul atât de bun!»
Acea bunătate atât de mare, a fost rodul iubirii sale pentru Dumnezeu și a unei umilințe care s-a manifestat chiar și atunci când a fost copleșit cu cele mai mari onoruri.
Protagonistul nostru a clarificat, că numai datorită intensei sale vieți în rugăciune și de dedicare profundă credinței, a reușit să-și depășească tendințele rele de asprime și furie. Obișnuia să spună, din propria experiență, către nerăbdători:
«De trei ori am vorbit când am avut un temperament urât și furios, iar de trei ori am spus barbarisme.»
Acesta este motivul pentru care atunci când îl jigneau rămânea întotdeauna tăcut, în liniște, ca Isus.
În plus, printr-o coincidență a vieții, întâlnește un bătrân pe moarte în Gannes, în cartierul Oise, lângă palatul Gondi, întâlnire care i-a schimbat întreaga viață. Bătrânul avea reputația de om bun, cu toate acestea, i-a revelat lui Vicențiu că din rușine și orgoliu, niciodată nu a relatat nimănui adevăratele sale fapte în confesiune. Aflându-se într-o singurătate extremă, decide să se confeseze și să îi povestească cumplitele fapte lui Vicențiu, suplicând iertare lui Dumnezeu. Astfel, a dat jos masca pe care o purtase toată viața, fiind considerat un exemplu de bunătate, când în realitate acțiunile sale erau departe de această virtute.
Disertația a atins inima lui Vicențiu de Paul și începe să observe în toți cei care greșesc, că se simt pierduți și că așteaptă pocăința și acceptarea lui Dumnezeu.
Această întâlnire a fost un alt punct de inflexiune pentru Vicențiu care dorește să divulge, până în cele mai îndepărtate locuri, tandrețea lui Dumnezeu, care iartă și oferă noi oportunități pentru a compensa greșelile.
Destinat la mari misiuni
Rămânând impresionat de acele false aparențe, pe 25 ianuarie 1625, predicând în Folleville, aproape de Amiens, a propus tuturor credincioșilor congregații acolo, să-și confeseze toată viața și să înceapă o nouă viață, fără acele erori comise.
Predica a fost atât de impresionantă, încât a dat naștere unei noi congregații, creată pentru a lucra la formarea clerului în Franța și în alte țări. Congregația Misiunii a fost finanțată de familia Gondi. Activitatea principală s-a rezumat, la a predica intensiv câteva zile și la alte exerciții destinate să reînvie credința, și să regenereze obiceiurile parohiilor în care au predicau.
Vicențiu a crezut că confesând erorile, credincioșii se eliberează de viața anterioară și pot începe din nou. Pregătirea pentru confesiune era precedată de o intensă muncă de evanghelizare, în care erau insuflate credincioșilor adevăruri esențiale ale doctrinei creștine.
«Mergeam, cu naivitate și simplitate, trimiși de domni episcopi, să-i evanghelizăm pe săraci, așa cum a făcut Domnul nostru: Așa am făcut și noi. Iar Dumnezeu a făcut, din partea sa, ceea ce plănuise din eternitate. El oferea câteva binecuvântări slujbelor noastre. După ce au văzut alți buni ecleziastici, ni s-au alăturat și ne-au cerut să fie de-ai noștri.» Considerând marea expansiune a preoților săi, sfântul a exclamat: «Oh, Mântuitorule! Cine ar fi crezut vreodată că aceasta va ajunge în starea în care este acum? Oricine mi-ar fi spus înainte, aș judeca că își bate joc de mine.»
Alți preoți i s-au alăturat pentru a instrui și a predica, ceea ce a promovat extinderea evanghelizării în alte localități, facilitând începerea unei alte congregații. Congregația Preoților Misionari (Paules) fondată oficial în aprilie 1625.
Preoții și frații acelei comunități religioase sunt cunoscuții în Franța ca lazariști, pentru că sediul lor era colonia leproasă a Sfântului Lazăr. Cu toate acestea, în Roma i se refuză aprobarea de a se stabili de două ori.
A afirmat:
«Suntem aleși de Dumnezeu ca instrumente a imensei și paternei sale carități, care vrea să se stabilească și să se extindă în suflete. (…) Prin urmare, vocația noastră nu constă în a merge la o parohie sau la o singură episcopie, ci la întreg pământul; Și pentru ce? Să inflamăm inimile oamenilor, pentru a face ceea ce-a făcut Fiul lui Dumnezeu, care a venit să aprindă focul în lume, cu scopul de a o inflama cu iubire sa. Prin urmare, este adevărat că sunt trimis nu numai să-l iubesc pe Dumnezeu, ci să-i fac pe alții să-l iubească. Nu este suficient să-l iubesc pe Dumnezeu, dacă aproapele nu îl iubesc.»
La 1 august 1617, s-a mutat într-o mică parohie între Lyon și Ginebra, în regiunea Bresse: parohia Chantillon-des-Dombes, la granița cu Saboya, unde a slujit ca paroh. Restaurează spiritualmente parohia destrămată de erezie și abandon.
Acolo este unde Vicențiu se întâlnește cu mizeria materială a țăranilor și reclamă libertatea de acțiune pentru cei 8000 de coloniști din zonă.
Percepând necesitatea unei mai mari organizări de ajutor pentru cei săraci, a creat Frăția Carității în acel an, formată din grupuri atât de bărbați cât și de femei. Ei lucrau separat, obiectivul fiind din nou evanghelizarea țăranilor, care s-a extins rapid din zonele rurale până la Paris.
Se observă dimensiunea universalistă a viziunii preotului despre iubire.
Cu toate acestea, contactul constant cu mizeria materială a țăranilor îi provoacă o neliniște continuă, ceea ce îl determină să continue să formeze instituții și sisteme sociale pentru a-i ajuta pe nefericiți.
El reflectă și crede că nu își îndeplinește jurământul de a servi săracilor. Este atunci când se simte excesiv de incomod în palate și decide să facă o schimbare radicală, dornic de o viață mai simplă, abandonează excelentele condiții care i le-a oferit familia Gondi.
Paul relatează faptele:
«În timp ce mă îmbrăcam pentru a celebra Sfânta slujbă, ei au venit să-mi spună….. Că într-o casă separată de toate celelalte, la aproximativ un sfert distanță de ligă, toți erau bolnavi până în punctul în care nu era nici o persoană ca să-i poată îngrijii, ceea ce însemna că se găseau într-o stare de nevoi de nedescris. Acest lucru mi-a ocazionat o cutremurătoare impresie.»
Toți enoriașii vin la chemarea lui Vicențiu pentru a ajuta acea familie. Dar pentru Vicențiu această mișcare spontană nu era îndeajuns, deoarece risca să nu aibă continuitate:
«O uriașă caritate, da; dar slab organizată.»
Trei povești, trei vocații
Confruntat cu acest caz de mizerie familială, Vicențiu se mobilizează și cere ajutorul doamnelor din burghezia locală.
Luisa de Marillac a fost întotdeauna sensibilă la dificultățile celor din jur, era obișnuită să viziteze săraci și să îi ajute cu problemele lor. Atentă la nevoile celor mai umili, la cererea lui Vicențiu de Paul, ea a mers să cunoască primele frății de caritate.
Această doamnă, văduvă și de vița nobilă, a demonstrat o mai mare nobilime sufletească, când a îmbrățișat împreună cu Vicențiu de Paul întemeierea Fiicelor Carității alături de conducerea Doamnelor Carității, al cărui singur obiectiv era să ofere ajutor săracilor și bolnavilor. Ea a fost mâna dreaptă a preotului, demonstrând cu propriul exemplu și abnegație, devotamentul său pentru inițiativă.
Vicențiu și Luisa mărturisesc că serviciul direct cu săraci nu era ușor pentru doamnele nobilimii sau ale burgheziei, din cauza diferențelor dintre clasele sociale. Aceste doamne voluntare trebuiau să aducă mâncare, îmbrăcăminte, îngrijire și consolare săracilor din cocioabele infecte. Diferențele dintre clase nu favoriza acceptarea operei solitare în mediul familial al voluntarelor nobile.
Margarita Naseau, o tânără țărancă din Suresnes, a învățat să citească singură, întrebând persoanele educate care i-au apărut în cale. Ea a inițiat în satul ei, alături de alte tinere țărănci, învățatul citirii pentru copii, unica lor intenție fiind să slujească lui Dumnezeu. La vârsta de 34 de ani l-a cunoscut pe Vicențiu de Paul în timpul unei misiuni de evanghelizare. A insuflat altor țărănci flacăra de a servi celor săraci.
În 1630, s-a alăturat lui Vicențiu și Luiza, la Paris, care i-au propus să ajute Doamnele Frăției.
Vicențiu se simțea fericit când vedea că femeile din mediul rural pot ajuta pe cei săraci. Dar, faptul de a crea două grupuri de apartenența socială diferită, una cu distinsele doamne, iar alta cu umilii tineri țărani, nu i se părea acceptabil. După trei ani de reflecție gândurile sale se unesc.
Trei povești, trei vocații se intersectează și se unesc pentru serviciul săracilor. Dificultățile frățiilor deschide în cele din urmă drumul către o nouă creație. În lupta sa pentru a îmbunătății condițiile de viață pentru cei mai necesitați, a instaurat altă instituție: Compania Fiicelor Carității Sfântului Vicentiu de Paul, Slujitoarele săracilor. S-a inițiat la 29 noiembrie 1633, fundând-o împreună cu Dna Luisa de Marillac și Margarita Naseau ca colaboratoare.
Diferă de alte Congregații religioase ale epocii, deoarece trebuiau să iasă în întâmpinarea săracilor, să-i viziteze în casele lor și prin urmare, trebuiau să-și mențină mobilitatea și disponibilitatea necesară, trăind în mijlocul personajelor marginalizate pe care le deserveau. Frățiile s-au înmulțit, astăzi în unele țări se numesc echipele lui Sfântul Vicențiu.
Pentru el, caritatea este sinonimă cu iubirea.
După obstinate rugi de a se întoarce ca preceptor la familia Gondi, se relaționează din nou cu familia, chiar dacă de altă manieră, folosindu-și poziția sa ca bază de influență pentru acțiunea organizată în favoarea celor mai defavorizați. Se angajează într-un marș, care are ca obiectiv o spiritualitate centrată pe solidaritate.
«Săracii sunt stăpânii și domnii noștri. Săraci ne vor judeca.»
El a considerat că ar trebui să dea o nouă direcție preoției: calcula că există 10000 de preoți în orașul Paris, în timp ce în mediul rural, săracii sufereau în mijlocul unei terifiante ignoranțe spirituale și materiale.
Nu este licit să te pierzi în teorii, atâta timp cât există copii în apropiere, care au nevoie de un pahar de lapte pentru a supraviețui .
Francisco de Sales, un contemporan de al său, îl considera:
«Cel mai sfânt preot al secolului.»
În anul 1618 a început Războiul de 30 de ani și devastarea a lovit Europa.
În 1619 a fost numit capelan general al galerelor. Vicențiu de Paul era îngrozit de situația cumplită a sclavilor din galeră, maltratați și exploatați. El îi vizitează și îi îngrijește personal, și obține de la familia Gondi un tratament mai uman pentru cei din galeră.
Vicențiu de Paul a decis să organizeze îngrijirea celor mutilați în război. După decenii de eforturi, în 1640 s-a adresat personal cardinalului și primului ministru Richelieu, un om care domina politica franceză, cerându-i încetarea războiului .
Femeile care ajutau mutilați de război trebuiau să învețe despre îngrijirea bolnavilor, primirea copiilor abandonați, îngrijirea prizonierilor și să învețe să se administreze. Ele nu purtau haine de călugărițe, nici văl, nici jurăminte solemne, ceea ce a creat o confruntare cu ierarhia eclesiastică.
A afirmat:
«Prin slujirea săracilor, îi slujim lui Isus Hristos. Fiicele mele, cât adevăr în acest lucru! Îi slujiți lui Isus Hristos în persoana săracilor. Iar, lucrul acesta este la fel de adevărat ca și faptul că suntem aici. O Soră va merge de 10 ori pe zi să vadă bolnavi și de 10 ori pe zi îl va găsi pe Dumnezeu în ei.»
În 1633, a ajuns aprobarea de la Roma în cele din urmă la Congregația Misiunii.
A fost numit Cerșetor regal de Ludovic al XIII-lea, funcție în care a luptat pentru îmbunătățirea condițiilor sătenilor și țăranilor.
În 1643, regele Ludovic al XIII-lea, văzându-se în pragul morții, a vrut să fie asistat de Vicențiu de Paul. El a fost întotdeauna alături de Ludovic al XIII-lea pentru a-l ajuta să-și eleve Spiritul și inima către Dumnezeu și să formeze interior acte de religie și în conformitate cu moartea.
Regele a murit în brațele sale, iar văduva Ana de Austria, care a rămas de regentă în timpul minorității lui Ludovic al XVI-lea, l-a invitat pe Vicențiu să se alăture Consiliului de conștiință. În această perioadă, Vicențiu s-a străduit să aducă reînnoirea religioasă la cele mai înalte niveluri, prin numirea unor episcopi buni.
În anul 1648, a încercat împreună cu regina Ana de Austria și cardinalul Giulio Raimondo Mazarini să promoveze pacea.
Între 1648 și 1653 a realizat o remarcabilă lucrare caritabilă în războiul din Fronda care a incrementat numărul persoanelor nevoiașe din țara gală.
A afirmat:
«Săracii sunt stăpânii și maeștri noștri. Maeștri ai vieții și gândirii. Împreună cu ei, inteligența se clarifică, gândirea este rectificată, acțiunea este ajustată, viața este modelată din interior.»
Misiunile sale de evanghelizare se extind în țările africane, restul Europei și Madagascar. Îl preocupa efectele nocive ale misiunilor, ceea ce l-a determinat să scrie despre umilință ca primă caracteristică și calitate a preotului în Misiuni.
Spunea:
«Suntem convinși că în toate și pentru toate suntem o risipă și cea mai presantă, din cauza opoziției pe care o oferim din partea noastră pentru sfințenia și perfecțiunile lui Dumnezeu.»
A dezîncarnat la 80 de ani, pe 27 septembrie 1660, după ce a rămas imobilizat complet la pat din cauza rănilor de la picioare. A fost înmormântat în capela bisericii Sfântului Lazăr din Paris.
Canonizare
A fost beatificat la 13 august 1729 și canonizat de papa Clement al 12-lea la 16 iunie 1737, fiind declarat de Leon al XIII-lea patronul tuturor asociațiilor caritabile în 1618 de către Biserica Catolică.
Scrisori a lui Vicențiu de Paul
Recent, au fost găsite peste 3000 de scrisori care reflectă efortul, munca și dăruirea lui, lăsându-ne exemplu său de conduită evanghelică.
Actualmente
Fiicele carității sunt diseminate în întreaga lume, însumând în total 30.000 de congregații.
Această congregație a primit numeroase distincții în toată lumea.
Spiritism
În Evanghelia după spiritism în capitolul 13- Să nu știe mâna stângă, ce dă mâna dreaptă, Spiritul lui Vicențiu de Paul, Binefacerea, punctul 12:
Fiți buni și caritabili, pentru că aceasta este cheia cerului, cheie care o aveți în mâinile voastre; toată fericirea eternă este conținută în această maximă: Iubiți- vă unii pe alții. Sufletul nu se poate eleva în regiunile spirituale decât prin devotamentul față de aproape; se găsește fericirea și consolarea numai în impulsurile carității; fiți buni, susțineți frații voștri, lăsați deoparte îngrozitoarea plagă a egoismului; îndeplinirea acestei datorii vă va deschide drumul către fericirea eterna. În rest, care dintre voi nu a simțit inima bătând, dilatând bucurie interioară, când a auzit nararea unui frumos sacrificiu sau a unei opere cu adevărat caritabilă? Dacă doar căutați voluptatea care procură o bună acțiune, ați rămâne întotdeauna pe calea progresului spiritual. Exemplele nu vă lipsesc; numai bunăvoința este rară. Luați în considerare mulțimile de oameni buni a căror venerație înregistrează istoria. Nu v-a spus Hristos totul despre aceste virtuți ale carității și iubirii? De ce lăsați deoparte învățăturile Sale divine? De ce închideți urechile la cuvintele lui divine, inima la toate maximele sale dulci? Aș vrea ca oamenii să pună mai multă atenție, mai multă credință în lecturile Evanghelice.
În capitolul 17, Virtutea, Spiritul lui François-Nicolas-Madeleine la Paris 1863, îl citează ca exemplu de virtute .
Virtutea, la cel mai înalt grad, cuprinde toate calitățile esențiale care constituie omul de bine. A fi bun, caritabil, muncitor, sobru, modest acestea sunt calități ale omului virtuos. Din nefericire aceste calității sunt adesea însoțite de mici infirmități morale care le denaturează și le atenuează. Cel care ostentează virtutea sa nu este virtuos, întrucât îi lipsește principala calitate: modestia, care are viciul cel mai contrar: orgoliul. Virtutea cu adevărat demnă de acest nume nu-i place să se etaleze; se ghicește, dar se sustrage în obscuritate și fuge de admirația mulțimii. Sfântul Vicențiu de Paul era virtuos; demnul preot din d’Ars a fost virtuos și mulți alții puțin cunoscuți de lume, dar cunoscuți de Dumnezeu. Toți acești oameni de bine ignorau că ei înșiși ar fi virtuoși; s-au lăsat duși de curentul sfintei lor inspirații și au practicat binele cu un complet dezinteres și uitând complet de ei înșiși.
În Cartea Spiritelor numele lui Vicențiu de Paul este enumerat printre Spiritele care au participat la formarea Doctrinei Spiritiste.
«Printre Spiritele care au contribuit la elaborarea acestei opere, multe dintre ele au trăit în diverse epoci pe Pământ, unde au predicat și practicat virtutea și înțelepciunea; altele, cu numele lor, nu aparțin la nici un personaj a cărui amintire este păstrată în istorie, dar elevația lor este atestată de puritatea doctrinei lor și prin unirea lor cu cei care poartă nume venerate.»
Cartea Spiritelor, Întrebarea 888:
Ce să gândim de pomană?
«Omul redus la cerșitul pomenii se degradează, atât din punct de vedere moral, cât și fizic: se abrutizează. Într-o societate bazată pe legea lui Dumnezeu și a justiției, trebuie să le fie asigurată viața celor slabi, fără a-i umilii. Trebuie să se asigure existența celor care nu pot muncii, fără a lăsa viața lor la voia întâmplării și a bunei voințe.»
888a. Blamați pomana?
Nu; nu este pomană care este blamabilă, ci deseori este modul în care se face. Omul de bine care înțelege caritatea conformă lui Isus merge în întâmpinarea nefericitului fără să aștepte ca el să-i întindă mâna.
Adevărata caritate este întotdeauna bună și binevoitoare; constă atât în formă, cât și în faptă. Un serviciu prestat cu delicatețe dublează prețul; dacă se face cu trufie, se poate face acceptabilă din necesitate, dar inima este puțin atinsă.
Amintiți-vă, de asemenea, că ostentația îndepărtează meritul binefaceri în fața lui Dumnezeu. Isus a spus: Să nu știe mâna stângă ce dă mâna dreaptă; el vă învață astfel ca să nu pătați caritatea cu mândrie.
Trebuie să distingem pomenile propriu-zise de binefacere. Nu este întotdeauna cel care cere cel mai nevoiaș; teama de umilință îl reține pe adevăratul sărac și adesea sufere fără să se plângă; omul cu adevărat uman știe cum să-l caute fără ostentație.
Iubiți-vă unii pe alții, este toată legea, legea divină prin care Dumnezeu guvernează lumile. Iubirea este legea atracției pentru ființele vii și organizate; atracția este legea iubirii pentru materia anorganică.
Nu uitați niciodată că Spiritul, oricare ar fi gradul său de avansare și situația sa la reîncarnare sau în eraticitate, este întotdeauna plasat între un superior care îl ghidează și îl perfecționează, și un inferior vizavi de care are aceleași îndatoriri de îndeplinit. Fii caritabil, deci, nu doar acea caritate care te determină să scoți din buzunarul tău obolul pe care îl dai cu răceală celui care îndrăznește să-l ceară, ci trebuie să mergi în fața mizeriilor ascunse. Fii indulgent cu greșelile semenilor tăi și în loc să disprețuiești ignoranța și viciul, educă-i și moralizează-i; fii blând și binevoitor cu tot ceea ce îți este inferior; fii același cu cele mai mici ființe ale creației și vei fi supus legii lui Dumnezeu.
Sfântul Vicențiu de Paul
Cartea Mediumurilor- capitolul 31, Despre societățile spiritiste, punctul 20, Vicențiu de Paul, a declarat:
Uniunea face forța; fiți uniți pentru a fi puternici. Spiritismul a germinat, a dat rădăcini profunde; va răspândi pe pământ ramurile sale binefăcătoare. Trebuie să vă faceți invulnerabili contra săgeților otrăvitoare ale calomniei și a obscurei falangă a Spiritelor ignorante, egoiste și ipocrite. Pentru a realiza aceasta, este necesar ca indulgența și bunăvoința reciprocă să prezideze relațiile voastre; fie ca defectele voastră să treacă neobservate, fie ca numai calitățile voastre să fie remarcate; fie ca făclia sfintei prietenii să vă reunească, să vă lumineze și să vă încălzească inimile și să rezistați la atacurile impotente ale răului, ca stânca inamovibilă în fața valului furios.
Sfântul Vicențiu de Paul
O carismă multilaterală
Un adevărat tată al săracilor, Vicențiu de Paul, a realizat o mare muncă caritabilă, luptând până la moartea sa și după ce a dezîncarnat pentru educare a ființei umane, lăsând exemplul său de conduită dreaptă.
Prieten al săracilor și al regilor, este o figură emblematică în dedicarea și devotamentul său pentru munca solidară.
Înzestrat cu mari virtuți, s-a transformat din păstor de oi în păstor de oameni, constituind congregații care să perpetueze învățăturile evanghelice și să satisfacă necesitățile săracilor.
Congregațiile s-au născut aproape imperceptibil, precum lucrurile lui Dumnezeu, cu toate acestea, actualmente Compania este prezentă în 93 de țări de pe cele cinci continente.
Viziunea sa, la început limitată la mica sa sferă de acțiune în satul în care trăia, s-a extins în mod progresiv incluzând chiar și condamnații la galere, bolnavi, săraci, copii abandonați, soldați răniți, sclavi, bătrâni fără adăpost, cerșetori, refugiați de război sau nativi păgâni din Madagascar.
Când era deja în lumea spirituală, el a continuat să colaboreze pentru evanghelizare prin comunicările sale psihografiate de către mediumurile care au lucrat la pregătirea Codificării spiritiste. Scrisorile sale mediumnice continuă să aducă consolare și sfaturi.
A știut să-și supună caracterul, i-a ajutat pe săraci cu nevoile lor materiale și spirituale, și continuă să-i ajute din lumea spirituală pe cei săraci de spirit în deficiențele lor morale, arătându-le drumul pentru a atinge fericirea.
Pentru toate acestea îi aducem un omagiu sincer, afectuos și meritat.
Cláudia Bernardes de Carvalho-Societatea Spaniolă a Divulgatorilor Spiritiști Tradus de Societatea Spiritistă Română
Francisco de Assis s-a născut la 26 septembrie 1181, în orașul Assisi, Italia, cu numele Giovanni di Pietro Bernardone. Era fiul negustorului italian Pietro di Bernardone dei Moriconi și al lui Pica Bourlemont care avea origini franceze. Familia făcea parte din burghezia bogată din Assis, familie de renume și bunuri financiare. Francisco a fost numit de familie „Francesco”, nume a cărui origine nu a fost încă stabilit.
În Assisi, băiatul a devenit cunoscut sub numele de Francisc, adică „micul francez”. De tânăr a participat la activitățile comune bărbaților de vârsta lui. S-a înrolat în 1202 ca soldat în războiul din Assisi împotriva la Perugia. A fost capturat și a petrecut aproximativ un an în închisoare, așteptând să fie salvat.
Către sfârșitul anului 1203, din cauza bolii care se înrăutățea (considerat pe moarte) și probabil pentru o oarecare sumă de bani – răscumpărare plătită de Pietro Bernardone – a fost eliberat. Vindecat de boala îndelungată între 1204 – 1205, Francisc se pare că a rămas pradă unei profunde neliniști interioare, mai ales cu privire la viitorul său.
Al 24-lea an al vieții sale 1205 înseamnă pentru Francisc începutul convertirii și abandonarea prietenilor din tinerețe;
Se nara că, tânăr, când a intrat într-un templu catolic în ruină, a avut o viziune de la Isus, care i-a spus: «Francisc, repară casa mea în ruină». Luând cuvintele literalmente, el a început o lucrare de reformare a mici biserici, neasimilând, de moment, înțelesul mesajului transcendental al lui Hristos, care se referea la starea regretabilă în care se găsea creștinismul «casa mea».
El a trăit o transformare bruscă în tinerețe, trecând de la un tinerețe lumească, la o viață religioasă plină de sărăcie. A lăsat deoparte bogăția familiei și a început să locuiască în completă sărăcie prin colibe. Viața sa a atras alți adepți, mai târziu s-a creat Ordinul fraților minori, cunoscut astăzi ca Ordinul Franciscan.
Francisco, numit «Il Poverello» («Sărăcuțul»), a fost un om simplu și umil, în căutarea lui Hristos ca model. El a exemplificat principiile creștine de-a lungul vieții sale: preocupat de semenul său și îndepărtat de vanitate și orgoliu. Francisc dorea cu toată puterea să se ferească de tot ceea ce ar fi putut să-i confere un privilegiu oarecare, iar haina clericală și cea călugărească erau în totală contradicție cu idealul său de a fi cel mai mic dintre cei mici.
Împreună cu copiii săi, Francisco a reînnoit experiența catolicismului din acea perioadă, păstrând obiceiul de a călători pe jos prin localități, predicând și trăind completamente din donațiile primite. Francisc considera că Evanghelia ar trebui urmată cu strictețe, resimțind prin aceasta prezența lui Isus din acele momente apostolice. El a slăvit darul carității, predicând iubirea Creației lui Dumnezeu, a naturii, a animalelor și, mai presus de toate, a ființei umane, prețuind în special pe cei mai săraci. El a numit toate creaturile frați și s-a considerat cel mai mic dintre ele.
Unele surse mediumnice menționează faptul că apostolul Ioan Evanghelistul a reîncarnat ca Francisc. Sfântul Ioan a fost fiul Salomeei mironosița și al lui Zevedei, un pescar din Betsaida Galileii. Fratele său a fost Sfântul Iacov, un alt apostol. El a fost cel mai tânăr din cei doisprezece Apostoli și foarte apropiat Domnului. Evanghelistul a fost prezent în toate evenimentele importante ale lui Hristos, inclusiv, în momentul crucial al crucificării. Narațiunea biblică povestește că, la ultima cină, el a șezut lângă Hristos, într-o poziție privilegiată. În ultimele sale momente în carne și oase, Francisc a cerut să i se citească textele evanghelice corespunzătoare ultimei cine.
Ioan a fost cel care a stat alături de Maria după ce Iisus a dezîncarnat, ceea ce explică adorația pe care o simțea Francisc de Assis pentru mama Maestrului. Evanghelistul a fost activ în colegiul apostolic, fiind ultimul care a murit. El a scris cinci dintre cărțile Noului Testament: a patra Evanghelie, trei epistole și Apocalipsa.
Francisco de Assis, Ioan Evanghelistul, a fost unul dintre excelenții binefăcători spirituali ai codificării sistematizate a lui Allan Kardec și ne-a lăsat câteva mesaje foarte profunde, ca cel publicat în Revista Spiritistă din decembrie 1864. (Sesiune comemorativă la Societatea din Paris):
«Copiii mei, o strânsă comuniune leagă cei vii de cei morți. Moartea continuă opera schițată și nu rupe legăturile inimii; această certitudine îmbogățește și mai mult tezaurul iubirii revărsat asupra creației.
Progresul uman obținut cu prețul dureroaselor sacrificii și al hecatombelor sângeroase îl aduce pe om mai aproape de Cuvântul divin și îl face să silabisească cuvântul sacru care, căzut de pe buzele lui Isus, a reanimat omenirea deficientă. Iubirea este legea spiritismului; ea dilată inima și îi face să iubească în mod activ pe cei care dispar în vaga penumbră a mormântului.
Spiritismul nu este un sunet van, căzut de pe buzele muritoare și pe care o suflare îl poate spulbera; este puternica și severa lege, proclamată de Moise pe muntele Sinai, legea afirmată de martirii beți de speranță, legea discutată de filozofii neliniștiți și pe care, în cele din urmă, Spiritele vin să o proclame.
Spiritiști! marele nume a lui Isus, trebuie să fluture ca un steag deasupra învățăturilor voastre. Înainte de a pleca, Mântuitorul a purtat revelația în sânul său, iar cuvântul său, măsurat cu prudență, a indicat fiecare din etapele pe care le parcurgeți astăzi.
Misterele se vor prăbuși cu suflarea profetică, care va zdruncina inteligențele voastre ca zidurile Ierihonului.
Uniți-vă în intenție, așa cum faceți în această binecuvântată întâlnire. Calda electricitate degajată din inimă umple distanța care ne separă și disipă vaporii de îndoială, de personalitate, de indiferență, care prea des obscurizează facultatea spirituală.
Iubiți și rugați-vă pentru operele voastre.»
Ioan Evanghelistul, Medium: Dna Costel
În Revista Spiritistă din 1863, apostolul Ioan subliniază că «a sosit momentul în care Spiritismul trebuie să întinerească și să vivifice însăși esența creștinismului. Așa a procedat, când a experimentat personalitatea fermă și hotărâtă a lui Francisco de Assis.
Francisco de Assis, prin intermediul mediumnității lui Chico Xavier, a lăsat următorul mesaj, pe 17 August din 1951, în Pedro Leopoldo :
«Calvarul Maestrului nu a fost constituit doar din uscăciune și asprime … Din muntele pietros și trist izvorăsc fântâni de apă vie care domolesc sufletul secolelor. Iar florile care au înflorit în înțelegerea hoțului și în angoasa femeilor din Ierusalim au traversat timpul, transformându-se în fructe binecuvântate ale bucurie în hambarul națiunilor.
Culege trandafirii de pe calea mărturiilor cu mărăcinii … Prețuiește monedele invizibile ale iubirii în templul inimii! Revigorează spiritul bărbătesc, în contact cu roua divină a gratitudini și bunătăți! … Cu toate acestea, nu te opri. Mergi! … E necesar să urci.
E indispensabil itinerariul elevări, cu sacrificiu personal ca regulă în orice moment. Adu-ți aminte, El a fost singur! Singur a anunțat și singur a suferit. Dar ridicat, în deplină singurătate, pe lemnul dureros cu devotamentul său față de umanitate, a convertit Reînvierea eternă.
Nu luați o altă direcție decât cea din totdeauna. Coboară, ajută, pentru a urca cu exaltarea Domnului. Oferă tot pentru a primi din abundență. Nu cere nimic pentru SINELE tău exclusivist, astfel încât să poți găsi gloriosul NOI în viața imortală. Fii concordie pentru separare. Fii lumină pentru umbră, fraternitate pentru distrugere, tandrețe pentru ură, umilință pentru orgoliu, binecuvântare pentru blestem….
Iubește mereu. Prin grația iubirii, Maestrul persistă cu noi, cerșetorii milenarii revarsă claritatea sublimă a iertării cerești unde creează infernul răului și al suferinței.
Când tăcerea se face mai grea în jurul pașilor tăi, acutizează urechile și ascultă. Vocea Lui va răsuna din nou în acustica sufletului tău și mărețele cuvinte, pe care secolele nu le-au stins, vor reveni mai netede în cercul speranței tale, pentru ca rănile tale să se convertească în trandafiri și oboseala ta să se transsubstanțieze în triumf .
Turma afectată și chinuită clama după refugiu și siguranță. Ce va fi de vechiul Ierusalim uman fără bastonul providențial al păstorului care urmărește mișcările din cer pentru a apăra turma?
Este necesar ca focul crucii să fie reaprins, claritatea adevărului să strălucească din nou, pentru ca căile eliberării decisive să fie trasate. Inteligența fără iubire este un geniul infernal care târăște popoarele de acum, în curenții obscuri și terifianți ai abisului. Creierul sublimat nu găsește ajutor în inima sălbatică. Cultura pierdută a timpului în care trăim, relegată la suferință, amenință toate serviciile Bunei vestirii, în fundamentele sale cele mai intime. Cu siguranță, înspăimântătoarele ruine vor fumega peste fastuoasele palate ale măreției umane, lipsită de umilință, iar vântul rece al deziluziei va sufla puternic peste castelele moarte ale dominației care, delirantă, se expune, fără a lua în considerare interesele imperisabile și supreme ale spiritului.
E indispensabilă ascensiunea. Adevărata lumină provine din sfera cea mai înaltă și numai cel care se instalează în planul superior, încă acoperit de rănile roase de viermi, poate, în mod justificat, să clarifice calea răscumpărătoare pe care generațiile înșelate au uitat-o.
Refaceți-vă energiile epuizate și reveniți la casa comuniunii și gândurilor noastre. Lucrătorul credincios stăruiește în lupta sfințitoare până la capăt. Farul oceanului furios este întotdeauna o stea în singurătate. Iluminează drumul, căutând lampa Maestrului care niciodată nu ne-a lipsit.
Avansează….Să avansăm….
Hristos în noi, alături de noi, pentru noi și în favoarea noastră, și creștinismul pe care trebuie să-l revigorăm înaintea furtunilor din ale cărui tenebre se va naște splendoarea Mileniului al Treilea.
Cu siguranță, apostolatul este totul. Sarcina transcende cadrul înțelegerii noastre.
Să nu exigem lămuriri. Să încercăm să servim. Trebuie doar să ne supunem până când slava Lui se va întrona pentru totdeauna în sufletul flagelat al lumii.
Urmați, așadar, calea amară a pasiunii pentru binele divin, încredințându-vă sudorii neîncetate pentru victoria finală.
Evanghelia este Codul nostru etern. Iisus este Maestrul nostru Imperisabil. Să urcăm, în compania Lui, a treia etapă dură și aspră.
Acum este încă precum noaptea care izbucnește în tunete și umbre, înspăimântând, flagelând, torturând, distrugând…
Cu toate acestea, Hristos domnește și mâine vom contempla trezirea cerească.»
Francisco de Assis a dezîncarnat pe 3 octombrie din 1226. În 1979, Papa Ioan Paul al II-lea l-a proclamat Sfântul Patron al Ecologiștilor.
Ioan Evanghelistul și Francisco de Assis este același spirit, în două reîncarnării diferite dedicate creștinismului și planurilor divine guvernate de Isus Hristos. O a treia reîncarnare a acestui iubit apostol a lui Isus este așteptată pe Pământ în 2025, conform mesajului oferit de Spiritele Superioare prin intermediul mediumului Divaldo Pereira Franco.
Uniunea Spiritistă Minas Gerais Tradus de Societatea Spiritistă Română
Galileo Galilei s-a născut în Pisa, Italia, la 15 februarie 1564. Galileo a fost pionierul metodei științifice experimentale și primul care a folosit un telescop refractor, cu ajutorul căruia a făcut importante descoperiri astronomice.
Filosof grec. Alături de profesorul său Socrate și discipolul său Aristotel, Platon este figura centrală a celor trei mari gânditori pe care se bazează întreaga tradiție filosofică europeană.
Socrates (Σωκράτης) (469-399 î.e.n.) Tatăl lui Socrate a fost sculptorul Sophroniscos, iar mama sa, care era moaşă, se numea Phaenarete. Socrate a fost căsătorit mai întâi cu Xantippa, iar apoi cu Myrto şi a avut trei băieţi: Lamprocles, Sophroniscos şi Menexenus.
«Regina a fost considerată ca unul din principalii autori a tentativei de revoluție care a avut loc în Suedia în 1756 și care a costat viața contelui Barhe și a mareșalului Horn. Puțin a lipsit ca Partidul pălăriilor, care a triumfat atunci, să o facă responsabilă pentru sângele vărsat. În această situație critică, ea i-a scris fratelui ei, Prințul Prusiei, cerându-i sfaturi și asistență. Regina nu a primit niciun răspuns și cum prințul a murit la scurt timp după aceea, ea nu a aflat niciodată cauza tăcerii lui; de aceea ea l-a însărcinat pe Swedenborg să interogheze Spiritul prințului pe această temă. Tocmai la sosirea mesajului de la regină au fost prezenți conții T…… și H……., ambii senatori. Cel din urmă, care a interceptat scrisoarea, știa la fel de bine precum complicele său, contele T……, de ce această misivă rămăsese fără răspuns și amândoi s-au hotărât să profite de această circumstanță pentru a-i trimite reginei sfaturile lor cu privire la multe lucruri. Așa că s-au dus noaptea să-l găsească pe vizionar și i-au dictat răspunsul. Swedenborg, lipsit de inspirație, a acceptat-o cu promptitudine; a doua zi, a alegat la regină și acolo, în tăcerea cabinetului său, i-a spus: că Spiritul prințului i-a apărut și l-a însărcinat să-și anunțe nemulțumirea și pentru a o asigura că, dacă nu i-a răspuns la scrisoare, a fost pentru că a dezaprobat conduita sa, că politica ei imprudentă și ambiția sa au fost cauza vărsării de sânge, că ea era vinovată înaintea lui Dumnezeu și că va trebui să-și ispășească greșelile. Principele, în Spirit, a făcut-o să promită că nu se va mai amesteca în treburile Statului etc, etc. Regina, convinsă de această revelație, a crezut în Swedenborg și și-a îmbrățișat cu ardoare apărarea.
Benjamin Franklin s-a născut la 17 Ianuarie 1706 la Boston, Provincia Massachusetts Bay, fiind una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Statelor Unite, unul din Fondatorii Statelor Unite ale Americii. A fost diplomat, om de știință, inventator, filozof, profesor și om politic.
Lucrările sale despre electricitate l-au determinat să formuleze concepte precum sarcini negative și sarcini pozitive prin observarea comportamentului tijelor de chihlimbar sau a conductorului electric, printre altele. O altă invenție a sa o constituie roata electrică, care a semnificat descoperirea posibilității de a transforma, în mod continuu, energia mecanică în energie electrică. El a afirmat principiul conservării sarcinii electrice. De asemenea, a inventat așa-numitul cuptor Franklin și așa-numitele lentile bifocale. Marea curiozitate pe care a simțit-o pentru fenomenele naturale l-a determinat să studieze, printre altele, cursul furtunilor care se formează pe continentul American și a fost primul care a studiat curentul cald care străbate Atlanticul de Nord și care în prezent se cunoaște cu numele de curentul Golfului.
Sfântul Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, la 13 Noiembrie din anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân, iar mama sa, Sfânta Monica, era o practicantă exemplară a creștinismului.
În viața spirituală face parte din echipa Spiritului Adevărului, iar împreună cu alte spirite superioare a participat la elaborarea Codificării Spiritiste. Contribuția sa poate fi remarcată în Cartea Spiritelor, Cartea Mediumurilor și Evanghelia după Spiritism.
Ludovic al IX-lea al Franței este cunoscut în general ca Sfântul Ludovic, a fost Rege al Franței din 1226 până la moartea sa în 1270. A fost de asemenea Conte de Artois (ca Ludovic al II-lea) din 1226 până în 1237. Născut la Poissy la 25 Aprilie din 1214, în apropiere de Paris, a fost membru al Casei de Capet, fiul regelui Ludovic al VIII-lea și a Blancăi de Castilia. Este singurul rege al Franței care a fost canonizat și prin urmare, există mai multe localități numite în onoarea sa, printre care Sfântul Louis, Missouri, în Statele Unite. A înființat Parlamentul de la Paris.
Ludovic și-a început domnia în 1230 la vârsta de 16 ani, sub regența mamei sale care l-a sprijinit și ajutat până în 25 Aprilie din 1932. După ce a împlinit vârsta majoratului și-a asumat regatul și a început să domnească singur. Cu toate acestea, mama sa va continua să exercite o mare influență până la moartea sa în 1252.
A construit cea mai faimoasă structură gotică din lume, Saint Chapelle din Paris, un refugiu amenajat pe Île de la Cité, lângă Catedrala Notre Dame, considerată un gigantic relicvariu. A fost construită pentru a adăposti Cununa de Spini a lui Iisus (pe care a obținut-o de la Baldwin al II-lea, împăratul Constantinopolului), un fragment al Sfintei Cruci și fierul suliței cu care a fost străpuns Iisus, precum și alte diverse relicve ale Patimilor pe care le achiziționase.
A participat în Prolegomene din Cartea Spiritelor împreună cu alte spirite eminente, pe lângă alte contribuții pe care le-a făcut în aceiași carte.
Tânărul nostru a fost selectat pentru mica comunitate rezervată ecleziasticilor a căror sănătate nu le-a permis să urmeze exercițiile excesive ale seminarului. Protagonistul nostru și-a amintit întotdeauna cu afecțiune această faimoasă și solidă școală în care a aprofundat nu numai practica virtuților preoțești, ci și cu o remarcabilă relevanță doctrina catolică, care l-a separat mai târziu de curentele jansenismului și galicanismului.
El folosește aventura și mitologia greco-romană ca pretext pentru a expune ideile morale, economice și politice. Obiectivul său a fost educarea într-un mod plăcut, dar criticând regele, Ludovic al XIV-lea, pe care îl acuza de absolutism și gust excesiv pentru fastuozitate și conflicte belice.
Imediat după publicarea cărții Explication des Maxims des Saints, a existat o mare opoziție.
În cadrul Codificării spiritiste, găsim sfaturile lui François Fenelón, care pe lângă faptul că este considerat o personalitate remarcabilă al secolului al XVII-lea, datorită calităților incontestabile ale scrierilor sale pedagogice, sfaturile sale din lumea spirituală sunt de o profunzime deosebită. Teologul ne oferă în Cartea Spiritelor împreună cu celelalte spirite superioare, precum Sfântul Ludovic, introducerea, numită Prolegomene.
Vicențiu de Paul este considerat precursor al Asistenței Sociale pentru enorma sa muncă realizată în timpul vieții sale, în sprijinul celor mai puțin favorizați, cu care a continuat și după ce a dezîncarnat. Un adevărat exponent al spiritismului, așa cum vom putea constata din biografia vieții sale.
La vârsta de 14 ani a fost trimis la școala ordinului franciscan din Dax, unde primește impactul vieții urbane și începe să-i fie rușine de originile sale și de tatăl său, așa cum el însuși a mărturisit ulterior.
Protagonistul nostru a clarificat, că numai datorită intensei sale vieți în rugăciune și de dedicare profundă credinței, a reușit să-și depășească tendințele rele de asprime și furie. Obișnuia să spună, din propria experiență, către nerăbdători:
Paul relatează faptele:
Trei povești, trei vocații se intersectează și se unesc pentru serviciul săracilor. Dificultățile frățiilor deschide în cele din urmă drumul către o nouă creație. În lupta sa pentru a îmbunătății condițiile de viață pentru cei mai necesitați, a instaurat altă instituție: Compania Fiicelor Carității Sfântului Vicentiu de Paul, Slujitoarele săracilor. S-a inițiat la 29 noiembrie 1633, fundând-o împreună cu Dna Luisa de Marillac și Margarita Naseau ca colaboratoare.
Fiicele carității sunt diseminate în întreaga lume, însumând în total 30.000 de congregații.
Către sfârșitul anului 1203, din cauza bolii care se înrăutățea (considerat pe moarte) și probabil pentru o oarecare sumă de bani – răscumpărare plătită de Pietro Bernardone – a fost eliberat. Vindecat de boala îndelungată între 1204 – 1205, Francisc se pare că a rămas pradă unei profunde neliniști interioare, mai ales cu privire la viitorul său.
«Calvarul Maestrului nu a fost constituit doar din uscăciune și asprime … Din muntele pietros și trist izvorăsc fântâni de apă vie care domolesc sufletul secolelor. Iar florile care au înflorit în înțelegerea hoțului și în angoasa femeilor din Ierusalim au traversat timpul, transformându-se în fructe binecuvântate ale bucurie în hambarul națiunilor.
