Exponent al spiritismului
Vicențiu de Paul este considerat precursor al Asistenței Sociale pentru enorma sa muncă realizată în timpul vieții sale, în sprijinul celor mai puțin favorizați, cu care a continuat și după ce a dezîncarnat. Un adevărat exponent al spiritismului, așa cum vom putea constata din biografia vieții sale.
Există controverse în ceea ce privește data exactă a nașterii sale, istoricii, biografii și autoritățile ecleziastice acceptă data de 24 Aprilie 1581. Născut în Pouy, districtul de Tarbes în Franța, într-un sat foarte sărac, în mijlocul ținuturilor mlăștinoase ale landurilor de Gasconia, nu departe de Pirinei. O mare parte din această câmpie este ocupată de pădurea Landelor, considerată cea mai mare din Europa de Vest.
Începând cu secolul al XIX-lea, acest sătuc de lângă Dax, se numește sfântul Vicențiu de Paul în onoarea celui mai ilustru fiu al său.
Primul biograf spaniol al lui Vicențiu de Paul, Francisco Juan del Santísimo Sacramento, a subliniat în 1701 că prenumele părinților Ioan de Paul și Beltrana de Moras, au conotații mai mult spaniole decât franceze și a indicat o posibilă origine spaniolă în familie, afirmând:
«Prenume care nu corespunde limbii franceze și care pare a fi spaniol; ceea ce se poate crede cu ușurință, deoarece este satul în care au trăit acești căsătoriți fericiți, fiind foarte aproape de marginea Cataloniei.»
Copilărie
Vicențiu a fost al treilea din cei șase copii și condiția socio-economică ar fi fost întotdeauna precară, familia sa era compusă din țărani umili și ocupa cele mai joase eșaloane ale societății de clasă, rigid ierarhizate în vremea sa.
A trebuit să înceapă foarte devreme să contribuie cu propriul efort fizic, păstorind și și-a petrecut copilăria îngrijind oi, vaci și porci.
Încă de la o vârstă fragedă reflectă multă pietate și ca exemplu, biografii ne explică faptul că, atunci când a mers la o moară din apropiere, a luat făină pentru el și ceva mai mult pentru a putea distribui făină săracilor pe care îi întâlnea. Alteori le oferea o parte din mâncarea sa, care nu era altceva decât pâine de pastor și odată, după ce ai economisit până la 30 de salarii, le-a dat integral unui cerșetor nevoiaș. Plin de spirit solidar, în orice persoană care suferea vedea fața Domnului.
Mulți au văzut în aceste relatări semnale inconfundabile ale unei solidarități precoce, care vesteau un mare destin al viitorului Apostol al Carității. Întotdeauna s-a remarcat printre frații și colegii săi, fiind un spirit vigilent și vioi. Tatăl său a decis că trebuie să studieze.
În acea perioadă studiului era îndreptat către clerici, era singura cale către promovarea socială.
La vârsta de 14 ani a fost trimis la școala ordinului franciscan din Dax, unde primește impactul vieții urbane și începe să-i fie rușine de originile sale și de tatăl său, așa cum el însuși a mărturisit ulterior.
«Fiind copil, când tatăl meu mă ducea la oraș, îmi era rușine să merg cu el și să îl recunosc ca tată, pentru că era rău îmbrăcat și era cam șchiop. Îmi amintesc că, odată, la o școală unde studiam m-au anunțat că tatăl meu, care era un țăran sărac, venise să mă vadă. Am refuzat să ies să-l văd.»
Începe studiile teologice în 1596, primul la Universitatea din Tolosa, în Franța și mai târziu, la Universitatea din Zaragosa, așa cum mărturisește biograful Abelly. Punând accent pe studii, el caută să își asigure o carieră ecleziastică prosperă și începe să studieze Teologia.
Preoția
La vârsta de 19 ani, la 20 septembrie 1600, la Chateau l’Eveque, a fost hirotonit preot de către episcopul Périgueux. Puțin mai târziu a scris:
«Dacă aș fi știut, așa cum am știut după, ce este preoția când am îndrăznit să o accept, aș fi preferat să mă dedic muncii pământului, înainte de a intra într-un stat atât de înfricoșător.»
Prima sa slujbă a fost oficiată într-o capelă a Fecioarei, lângă Bucet, fără ca tatăl său să fie prezent, deoarece murise în urmă cu doi ani. Acolo și în Tolosa a organizat de asemenea o pensiune pentru studenți care l-a ajutat să-și plătească studiile. Episcopul de Dax îi oferă o parohie, dar exista un alt candidat, așa că Vicențiu renunță, preferând să-și continue studiile sale pentru a deveni episcop. În 1604 a obținut doctoratul în Teologie, la vârsta de 23 de ani.
Într-o călătorie de la Marsillia la Narbona este capturat de pirați și vândut ca sclav în Tunisia. După ce și-a obținut libertatea, s-a întors la Paris în 1608. Acolo, prietenul care îl întâmpină, îl acuză mai târziu de hoț, o acuzație de care nu se apără. A lucrat în 1613 ca preot paroh în Clichy la Garenne, iar mentorul său Berulle, la numit preceptorul copiilor și director spiritual al mamei Gondi, din familia lui Philip Gondi, nepot al arhiepiscopului de Paris.
Începe o viață de palat între patru orașe: Montmirail, Joigny, Folleville și París.
Într-una din călătoriile sale la extinsele moșii ale familiei, exercitându-și slujba de preot cu țăranii săraci, a cunoscut situația precară a țăranilor și a preoților care trăiau acolo .
În acel moment, se compromite cu el însuși, în a-și dedica toată viața în ajutorarea celor defavorizați și din acea zi, nu s-a mai gândit decât numai la cum să aline suferințele și nevoile celor săraci.
Acest jurământ de-a slujii săracilor este cheia și piatra de temelie a întregii sale vieți, sursă precursoare a numeroaselor sale opere de caritate. Pentru a-și îmbunătății atitudinea și-a propus un schimb radical în modul de exprimare și relaționare.
A spus:
«Mi-am dat seama că aveam un temperament biliar și amar și m-am convins că, cu un mod de a fi aspru și dur se face mai mult rău decât bine în munca de ajutorare a sufletelor. Iar, atunci mi-am propus să-l rog pe Dumnezeu să mă ajute să-mi schimb comportamentul meu acru, într-unul amabil și binevoitor, și mi-am propus, să lucrez în fiecare zi pentru a-mi transforma caracterul aspru într-unul agreabil.»
Mulți ani mai târziu, unul dintre cei mai renumiți predicatori ai secolului al XVII-lea, Jacques-Bénigne Lignel Bossuet s-a referit la Vicențiu de Paul cu acești termeni:
«O, Doamne, dacă părintele Vicențiu de Paul este atât de amabil, cum vei fi Tu? Cât de bun trebuie să fie Dumnezeu, a exclamat Bossuet, când l-a făcut pe Vicențiu de Paul atât de bun!»
Acea bunătate atât de mare, a fost rodul iubirii sale pentru Dumnezeu și a unei umilințe care s-a manifestat chiar și atunci când a fost copleșit cu cele mai mari onoruri.
Protagonistul nostru a clarificat, că numai datorită intensei sale vieți în rugăciune și de dedicare profundă credinței, a reușit să-și depășească tendințele rele de asprime și furie. Obișnuia să spună, din propria experiență, către nerăbdători:
«De trei ori am vorbit când am avut un temperament urât și furios, iar de trei ori am spus barbarisme.»
Acesta este motivul pentru care atunci când îl jigneau rămânea întotdeauna tăcut, în liniște, ca Isus.
În plus, printr-o coincidență a vieții, întâlnește un bătrân pe moarte în Gannes, în cartierul Oise, lângă palatul Gondi, întâlnire care i-a schimbat întreaga viață. Bătrânul avea reputația de om bun, cu toate acestea, i-a revelat lui Vicențiu că din rușine și orgoliu, niciodată nu a relatat nimănui adevăratele sale fapte în confesiune. Aflându-se într-o singurătate extremă, decide să se confeseze și să îi povestească cumplitele fapte lui Vicențiu, suplicând iertare lui Dumnezeu. Astfel, a dat jos masca pe care o purtase toată viața, fiind considerat un exemplu de bunătate, când în realitate acțiunile sale erau departe de această virtute.
Disertația a atins inima lui Vicențiu de Paul și începe să observe în toți cei care greșesc, că se simt pierduți și că așteaptă pocăința și acceptarea lui Dumnezeu.
Această întâlnire a fost un alt punct de inflexiune pentru Vicențiu care dorește să divulge, până în cele mai îndepărtate locuri, tandrețea lui Dumnezeu, care iartă și oferă noi oportunități pentru a compensa greșelile.
Destinat la mari misiuni
Rămânând impresionat de acele false aparențe, pe 25 ianuarie 1625, predicând în Folleville, aproape de Amiens, a propus tuturor credincioșilor congregații acolo, să-și confeseze toată viața și să înceapă o nouă viață, fără acele erori comise.
Predica a fost atât de impresionantă, încât a dat naștere unei noi congregații, creată pentru a lucra la formarea clerului în Franța și în alte țări. Congregația Misiunii a fost finanțată de familia Gondi. Activitatea principală s-a rezumat, la a predica intensiv câteva zile și la alte exerciții destinate să reînvie credința, și să regenereze obiceiurile parohiilor în care au predicau.
Vicențiu a crezut că confesând erorile, credincioșii se eliberează de viața anterioară și pot începe din nou. Pregătirea pentru confesiune era precedată de o intensă muncă de evanghelizare, în care erau insuflate credincioșilor adevăruri esențiale ale doctrinei creștine.
«Mergeam, cu naivitate și simplitate, trimiși de domni episcopi, să-i evanghelizăm pe săraci, așa cum a făcut Domnul nostru: Așa am făcut și noi. Iar Dumnezeu a făcut, din partea sa, ceea ce plănuise din eternitate. El oferea câteva binecuvântări slujbelor noastre. După ce au văzut alți buni ecleziastici, ni s-au alăturat și ne-au cerut să fie de-ai noștri.» Considerând marea expansiune a preoților săi, sfântul a exclamat: «Oh, Mântuitorule! Cine ar fi crezut vreodată că aceasta va ajunge în starea în care este acum? Oricine mi-ar fi spus înainte, aș judeca că își bate joc de mine.»
Alți preoți i s-au alăturat pentru a instrui și a predica, ceea ce a promovat extinderea evanghelizării în alte localități, facilitând începerea unei alte congregații. Congregația Preoților Misionari (Paules) fondată oficial în aprilie 1625.
Preoții și frații acelei comunități religioase sunt cunoscuții în Franța ca lazariști, pentru că sediul lor era colonia leproasă a Sfântului Lazăr. Cu toate acestea, în Roma i se refuză aprobarea de a se stabili de două ori.
A afirmat:
«Suntem aleși de Dumnezeu ca instrumente a imensei și paternei sale carități, care vrea să se stabilească și să se extindă în suflete. (…) Prin urmare, vocația noastră nu constă în a merge la o parohie sau la o singură episcopie, ci la întreg pământul; Și pentru ce? Să inflamăm inimile oamenilor, pentru a face ceea ce-a făcut Fiul lui Dumnezeu, care a venit să aprindă focul în lume, cu scopul de a o inflama cu iubire sa. Prin urmare, este adevărat că sunt trimis nu numai să-l iubesc pe Dumnezeu, ci să-i fac pe alții să-l iubească. Nu este suficient să-l iubesc pe Dumnezeu, dacă aproapele nu îl iubesc.»
La 1 august 1617, s-a mutat într-o mică parohie între Lyon și Ginebra, în regiunea Bresse: parohia Chantillon-des-Dombes, la granița cu Saboya, unde a slujit ca paroh. Restaurează spiritualmente parohia destrămată de erezie și abandon.
Acolo este unde Vicențiu se întâlnește cu mizeria materială a țăranilor și reclamă libertatea de acțiune pentru cei 8000 de coloniști din zonă.
Percepând necesitatea unei mai mari organizări de ajutor pentru cei săraci, a creat Frăția Carității în acel an, formată din grupuri atât de bărbați cât și de femei. Ei lucrau separat, obiectivul fiind din nou evanghelizarea țăranilor, care s-a extins rapid din zonele rurale până la Paris.
Se observă dimensiunea universalistă a viziunii preotului despre iubire.
Cu toate acestea, contactul constant cu mizeria materială a țăranilor îi provoacă o neliniște continuă, ceea ce îl determină să continue să formeze instituții și sisteme sociale pentru a-i ajuta pe nefericiți.
El reflectă și crede că nu își îndeplinește jurământul de a servi săracilor. Este atunci când se simte excesiv de incomod în palate și decide să facă o schimbare radicală, dornic de o viață mai simplă, abandonează excelentele condiții care i le-a oferit familia Gondi.
Paul relatează faptele:
«În timp ce mă îmbrăcam pentru a celebra Sfânta slujbă, ei au venit să-mi spună….. Că într-o casă separată de toate celelalte, la aproximativ un sfert distanță de ligă, toți erau bolnavi până în punctul în care nu era nici o persoană ca să-i poată îngrijii, ceea ce însemna că se găseau într-o stare de nevoi de nedescris. Acest lucru mi-a ocazionat o cutremurătoare impresie.»
Toți enoriașii vin la chemarea lui Vicențiu pentru a ajuta acea familie. Dar pentru Vicențiu această mișcare spontană nu era îndeajuns, deoarece risca să nu aibă continuitate:
«O uriașă caritate, da; dar slab organizată.»
Trei povești, trei vocații
Confruntat cu acest caz de mizerie familială, Vicențiu se mobilizează și cere ajutorul doamnelor din burghezia locală.
Luisa de Marillac a fost întotdeauna sensibilă la dificultățile celor din jur, era obișnuită să viziteze săraci și să îi ajute cu problemele lor. Atentă la nevoile celor mai umili, la cererea lui Vicențiu de Paul, ea a mers să cunoască primele frății de caritate.
Această doamnă, văduvă și de vița nobilă, a demonstrat o mai mare nobilime sufletească, când a îmbrățișat împreună cu Vicențiu de Paul întemeierea Fiicelor Carității alături de conducerea Doamnelor Carității, al cărui singur obiectiv era să ofere ajutor săracilor și bolnavilor. Ea a fost mâna dreaptă a preotului, demonstrând cu propriul exemplu și abnegație, devotamentul său pentru inițiativă.
Vicențiu și Luisa mărturisesc că serviciul direct cu săraci nu era ușor pentru doamnele nobilimii sau ale burgheziei, din cauza diferențelor dintre clasele sociale. Aceste doamne voluntare trebuiau să aducă mâncare, îmbrăcăminte, îngrijire și consolare săracilor din cocioabele infecte. Diferențele dintre clase nu favoriza acceptarea operei solitare în mediul familial al voluntarelor nobile.
Margarita Naseau, o tânără țărancă din Suresnes, a învățat să citească singură, întrebând persoanele educate care i-au apărut în cale. Ea a inițiat în satul ei, alături de alte tinere țărănci, învățatul citirii pentru copii, unica lor intenție fiind să slujească lui Dumnezeu. La vârsta de 34 de ani l-a cunoscut pe Vicențiu de Paul în timpul unei misiuni de evanghelizare. A insuflat altor țărănci flacăra de a servi celor săraci.
În 1630, s-a alăturat lui Vicențiu și Luiza, la Paris, care i-au propus să ajute Doamnele Frăției.
Vicențiu se simțea fericit când vedea că femeile din mediul rural pot ajuta pe cei săraci. Dar, faptul de a crea două grupuri de apartenența socială diferită, una cu distinsele doamne, iar alta cu umilii tineri țărani, nu i se părea acceptabil. După trei ani de reflecție gândurile sale se unesc.
Trei povești, trei vocații se intersectează și se unesc pentru serviciul săracilor. Dificultățile frățiilor deschide în cele din urmă drumul către o nouă creație. În lupta sa pentru a îmbunătății condițiile de viață pentru cei mai necesitați, a instaurat altă instituție: Compania Fiicelor Carității Sfântului Vicentiu de Paul, Slujitoarele săracilor. S-a inițiat la 29 noiembrie 1633, fundând-o împreună cu Dna Luisa de Marillac și Margarita Naseau ca colaboratoare.
Diferă de alte Congregații religioase ale epocii, deoarece trebuiau să iasă în întâmpinarea săracilor, să-i viziteze în casele lor și prin urmare, trebuiau să-și mențină mobilitatea și disponibilitatea necesară, trăind în mijlocul personajelor marginalizate pe care le deserveau. Frățiile s-au înmulțit, astăzi în unele țări se numesc echipele lui Sfântul Vicențiu.
Pentru el, caritatea este sinonimă cu iubirea.
După obstinate rugi de a se întoarce ca preceptor la familia Gondi, se relaționează din nou cu familia, chiar dacă de altă manieră, folosindu-și poziția sa ca bază de influență pentru acțiunea organizată în favoarea celor mai defavorizați. Se angajează într-un marș, care are ca obiectiv o spiritualitate centrată pe solidaritate.
«Săracii sunt stăpânii și domnii noștri. Săraci ne vor judeca.»
El a considerat că ar trebui să dea o nouă direcție preoției: calcula că există 10000 de preoți în orașul Paris, în timp ce în mediul rural, săracii sufereau în mijlocul unei terifiante ignoranțe spirituale și materiale.
Nu este licit să te pierzi în teorii, atâta timp cât există copii în apropiere, care au nevoie de un pahar de lapte pentru a supraviețui .
Francisco de Sales, un contemporan de al său, îl considera:
«Cel mai sfânt preot al secolului.»
În anul 1618 a început Războiul de 30 de ani și devastarea a lovit Europa.
În 1619 a fost numit capelan general al galerelor. Vicențiu de Paul era îngrozit de situația cumplită a sclavilor din galeră, maltratați și exploatați. El îi vizitează și îi îngrijește personal, și obține de la familia Gondi un tratament mai uman pentru cei din galeră.
Vicențiu de Paul a decis să organizeze îngrijirea celor mutilați în război. După decenii de eforturi, în 1640 s-a adresat personal cardinalului și primului ministru Richelieu, un om care domina politica franceză, cerându-i încetarea războiului .
Femeile care ajutau mutilați de război trebuiau să învețe despre îngrijirea bolnavilor, primirea copiilor abandonați, îngrijirea prizonierilor și să învețe să se administreze. Ele nu purtau haine de călugărițe, nici văl, nici jurăminte solemne, ceea ce a creat o confruntare cu ierarhia eclesiastică.
A afirmat:
«Prin slujirea săracilor, îi slujim lui Isus Hristos. Fiicele mele, cât adevăr în acest lucru! Îi slujiți lui Isus Hristos în persoana săracilor. Iar, lucrul acesta este la fel de adevărat ca și faptul că suntem aici. O Soră va merge de 10 ori pe zi să vadă bolnavi și de 10 ori pe zi îl va găsi pe Dumnezeu în ei.»
În 1633, a ajuns aprobarea de la Roma în cele din urmă la Congregația Misiunii.
A fost numit Cerșetor regal de Ludovic al XIII-lea, funcție în care a luptat pentru îmbunătățirea condițiilor sătenilor și țăranilor.
În 1643, regele Ludovic al XIII-lea, văzându-se în pragul morții, a vrut să fie asistat de Vicențiu de Paul. El a fost întotdeauna alături de Ludovic al XIII-lea pentru a-l ajuta să-și eleve Spiritul și inima către Dumnezeu și să formeze interior acte de religie și în conformitate cu moartea.
Regele a murit în brațele sale, iar văduva Ana de Austria, care a rămas de regentă în timpul minorității lui Ludovic al XVI-lea, l-a invitat pe Vicențiu să se alăture Consiliului de conștiință. În această perioadă, Vicențiu s-a străduit să aducă reînnoirea religioasă la cele mai înalte niveluri, prin numirea unor episcopi buni.
În anul 1648, a încercat împreună cu regina Ana de Austria și cardinalul Giulio Raimondo Mazarini să promoveze pacea.
Între 1648 și 1653 a realizat o remarcabilă lucrare caritabilă în războiul din Fronda care a incrementat numărul persoanelor nevoiașe din țara gală.
A afirmat:
«Săracii sunt stăpânii și maeștri noștri. Maeștri ai vieții și gândirii. Împreună cu ei, inteligența se clarifică, gândirea este rectificată, acțiunea este ajustată, viața este modelată din interior.»
Misiunile sale de evanghelizare se extind în țările africane, restul Europei și Madagascar. Îl preocupa efectele nocive ale misiunilor, ceea ce l-a determinat să scrie despre umilință ca primă caracteristică și calitate a preotului în Misiuni.
Spunea:
«Suntem convinși că în toate și pentru toate suntem o risipă și cea mai presantă, din cauza opoziției pe care o oferim din partea noastră pentru sfințenia și perfecțiunile lui Dumnezeu.»
A dezîncarnat la 80 de ani, pe 27 septembrie 1660, după ce a rămas imobilizat complet la pat din cauza rănilor de la picioare. A fost înmormântat în capela bisericii Sfântului Lazăr din Paris.
Canonizare
A fost beatificat la 13 august 1729 și canonizat de papa Clement al 12-lea la 16 iunie 1737, fiind declarat de Leon al XIII-lea patronul tuturor asociațiilor caritabile în 1618 de către Biserica Catolică.
Scrisori a lui Vicențiu de Paul
Recent, au fost găsite peste 3000 de scrisori care reflectă efortul, munca și dăruirea lui, lăsându-ne exemplu său de conduită evanghelică.
Actualmente
Fiicele carității sunt diseminate în întreaga lume, însumând în total 30.000 de congregații.
Această congregație a primit numeroase distincții în toată lumea.
Spiritism
În Evanghelia după spiritism în capitolul 13- Să nu știe mâna stângă, ce dă mâna dreaptă, Spiritul lui Vicențiu de Paul, Binefacerea, punctul 12:
Fiți buni și caritabili, pentru că aceasta este cheia cerului, cheie care o aveți în mâinile voastre; toată fericirea eternă este conținută în această maximă: Iubiți- vă unii pe alții. Sufletul nu se poate eleva în regiunile spirituale decât prin devotamentul față de aproape; se găsește fericirea și consolarea numai în impulsurile carității; fiți buni, susțineți frații voștri, lăsați deoparte îngrozitoarea plagă a egoismului; îndeplinirea acestei datorii vă va deschide drumul către fericirea eterna. În rest, care dintre voi nu a simțit inima bătând, dilatând bucurie interioară, când a auzit nararea unui frumos sacrificiu sau a unei opere cu adevărat caritabilă? Dacă doar căutați voluptatea care procură o bună acțiune, ați rămâne întotdeauna pe calea progresului spiritual. Exemplele nu vă lipsesc; numai bunăvoința este rară. Luați în considerare mulțimile de oameni buni a căror venerație înregistrează istoria. Nu v-a spus Hristos totul despre aceste virtuți ale carității și iubirii? De ce lăsați deoparte învățăturile Sale divine? De ce închideți urechile la cuvintele lui divine, inima la toate maximele sale dulci? Aș vrea ca oamenii să pună mai multă atenție, mai multă credință în lecturile Evanghelice.
În capitolul 17, Virtutea, Spiritul lui François-Nicolas-Madeleine la Paris 1863, îl citează ca exemplu de virtute .
Virtutea, la cel mai înalt grad, cuprinde toate calitățile esențiale care constituie omul de bine. A fi bun, caritabil, muncitor, sobru, modest acestea sunt calități ale omului virtuos. Din nefericire aceste calității sunt adesea însoțite de mici infirmități morale care le denaturează și le atenuează. Cel care ostentează virtutea sa nu este virtuos, întrucât îi lipsește principala calitate: modestia, care are viciul cel mai contrar: orgoliul. Virtutea cu adevărat demnă de acest nume nu-i place să se etaleze; se ghicește, dar se sustrage în obscuritate și fuge de admirația mulțimii. Sfântul Vicențiu de Paul era virtuos; demnul preot din d’Ars a fost virtuos și mulți alții puțin cunoscuți de lume, dar cunoscuți de Dumnezeu. Toți acești oameni de bine ignorau că ei înșiși ar fi virtuoși; s-au lăsat duși de curentul sfintei lor inspirații și au practicat binele cu un complet dezinteres și uitând complet de ei înșiși.
În Cartea Spiritelor numele lui Vicențiu de Paul este enumerat printre Spiritele care au participat la formarea Doctrinei Spiritiste.
«Printre Spiritele care au contribuit la elaborarea acestei opere, multe dintre ele au trăit în diverse epoci pe Pământ, unde au predicat și practicat virtutea și înțelepciunea; altele, cu numele lor, nu aparțin la nici un personaj a cărui amintire este păstrată în istorie, dar elevația lor este atestată de puritatea doctrinei lor și prin unirea lor cu cei care poartă nume venerate.»
Cartea Spiritelor, Întrebarea 888:
Ce să gândim de pomană?
«Omul redus la cerșitul pomenii se degradează, atât din punct de vedere moral, cât și fizic: se abrutizează. Într-o societate bazată pe legea lui Dumnezeu și a justiției, trebuie să le fie asigurată viața celor slabi, fără a-i umilii. Trebuie să se asigure existența celor care nu pot muncii, fără a lăsa viața lor la voia întâmplării și a bunei voințe.»
888a. Blamați pomana?
Nu; nu este pomană care este blamabilă, ci deseori este modul în care se face. Omul de bine care înțelege caritatea conformă lui Isus merge în întâmpinarea nefericitului fără să aștepte ca el să-i întindă mâna.
Adevărata caritate este întotdeauna bună și binevoitoare; constă atât în formă, cât și în faptă. Un serviciu prestat cu delicatețe dublează prețul; dacă se face cu trufie, se poate face acceptabilă din necesitate, dar inima este puțin atinsă.
Amintiți-vă, de asemenea, că ostentația îndepărtează meritul binefaceri în fața lui Dumnezeu. Isus a spus: Să nu știe mâna stângă ce dă mâna dreaptă; el vă învață astfel ca să nu pătați caritatea cu mândrie.
Trebuie să distingem pomenile propriu-zise de binefacere. Nu este întotdeauna cel care cere cel mai nevoiaș; teama de umilință îl reține pe adevăratul sărac și adesea sufere fără să se plângă; omul cu adevărat uman știe cum să-l caute fără ostentație.
Iubiți-vă unii pe alții, este toată legea, legea divină prin care Dumnezeu guvernează lumile. Iubirea este legea atracției pentru ființele vii și organizate; atracția este legea iubirii pentru materia anorganică.
Nu uitați niciodată că Spiritul, oricare ar fi gradul său de avansare și situația sa la reîncarnare sau în eraticitate, este întotdeauna plasat între un superior care îl ghidează și îl perfecționează, și un inferior vizavi de care are aceleași îndatoriri de îndeplinit. Fii caritabil, deci, nu doar acea caritate care te determină să scoți din buzunarul tău obolul pe care îl dai cu răceală celui care îndrăznește să-l ceară, ci trebuie să mergi în fața mizeriilor ascunse. Fii indulgent cu greșelile semenilor tăi și în loc să disprețuiești ignoranța și viciul, educă-i și moralizează-i; fii blând și binevoitor cu tot ceea ce îți este inferior; fii același cu cele mai mici ființe ale creației și vei fi supus legii lui Dumnezeu.
Sfântul Vicențiu de Paul
Cartea Mediumurilor- capitolul 31, Despre societățile spiritiste, punctul 20, Vicențiu de Paul, a declarat:
Uniunea face forța; fiți uniți pentru a fi puternici. Spiritismul a germinat, a dat rădăcini profunde; va răspândi pe pământ ramurile sale binefăcătoare. Trebuie să vă faceți invulnerabili contra săgeților otrăvitoare ale calomniei și a obscurei falangă a Spiritelor ignorante, egoiste și ipocrite. Pentru a realiza aceasta, este necesar ca indulgența și bunăvoința reciprocă să prezideze relațiile voastre; fie ca defectele voastră să treacă neobservate, fie ca numai calitățile voastre să fie remarcate; fie ca făclia sfintei prietenii să vă reunească, să vă lumineze și să vă încălzească inimile și să rezistați la atacurile impotente ale răului, ca stânca inamovibilă în fața valului furios.
Sfântul Vicențiu de Paul
O carismă multilaterală
Un adevărat tată al săracilor, Vicențiu de Paul, a realizat o mare muncă caritabilă, luptând până la moartea sa și după ce a dezîncarnat pentru educare a ființei umane, lăsând exemplul său de conduită dreaptă.
Prieten al săracilor și al regilor, este o figură emblematică în dedicarea și devotamentul său pentru munca solidară.
Înzestrat cu mari virtuți, s-a transformat din păstor de oi în păstor de oameni, constituind congregații care să perpetueze învățăturile evanghelice și să satisfacă necesitățile săracilor.
Congregațiile s-au născut aproape imperceptibil, precum lucrurile lui Dumnezeu, cu toate acestea, actualmente Compania este prezentă în 93 de țări de pe cele cinci continente.
Viziunea sa, la început limitată la mica sa sferă de acțiune în satul în care trăia, s-a extins în mod progresiv incluzând chiar și condamnații la galere, bolnavi, săraci, copii abandonați, soldați răniți, sclavi, bătrâni fără adăpost, cerșetori, refugiați de război sau nativi păgâni din Madagascar.
Când era deja în lumea spirituală, el a continuat să colaboreze pentru evanghelizare prin comunicările sale psihografiate de către mediumurile care au lucrat la pregătirea Codificării spiritiste. Scrisorile sale mediumnice continuă să aducă consolare și sfaturi.
A știut să-și supună caracterul, i-a ajutat pe săraci cu nevoile lor materiale și spirituale, și continuă să-i ajute din lumea spirituală pe cei săraci de spirit în deficiențele lor morale, arătându-le drumul pentru a atinge fericirea.
Pentru toate acestea îi aducem un omagiu sincer, afectuos și meritat.
