Socrate și Platon precursori a idei creștine și a spiritismului

Din faptul că Isus trebuie să fi cunoscut secta Esenienilor, ar fi greșit să tragem concluzia că și-a extras din acea sectă doctrina sa și că, dacă ar fi trăit într-un alt mediu, ar fi profesat alte principii. Marile idei niciodată nu apar subitamente; cele care au la bază adevărul, au întotdeauna precursori care pregătesc în mod parțial calea; apoi, când vine timpul, Dumnezeu trimite un om cu misiunea de a rezuma, coordona și completa elementele împrăștiate și de a forma cu ele un corp de doctrină; în acest fel, cum ideea nu apare brusc, găsește, când apare, spirite întrutotul dispuse să o accepte. Așa s-a întâmplat cu ideea creștină, care a fost presimțită cu mai multe secole înainte de Isus și Esenieni, a cărei principali precursori au fost Socrate și Platon.

Socrate, ca și Hristos, nu a scris nimic sau cel puțin nu a lăsat nimic scris; ca și El a murit ca criminalii, victimă a fanatismului, pentru că a atacat credințele acceptate și a pus virtutea mai presus de ipocrizie și simulacrul formelor; într-un cuvânt, pentru că a combătut prejudecățile religioase. Așa cum Isus a fost acuzat de Farisei de a corupe poporul cu învățăturile sale, de asemenea, Socrate a fost acuzat de Fariseii din timpul său, căci au existat în toate epocile, de a corupe tinerii, proclamând dogma unicității lui Dumnezeu, a imortalității sufletului și vieții viitoare. Așa cum nu cunoaștem doctrina lui Isus decât prin scrierile ucenicilor săi, cea a lui Socrate nu o cunoaștem decât prin scrierile discipolului său Platon. Considerăm util să rezumăm aici conceptele cele mai importante, pentru a demonstra concordanța lor cu principiile creștinismului.

Cei care ar considera această paralelă ca pe o profanare și ar pretinde că nu poate exista o paritate între doctrina unui păgân și cea a lui Hristos, le vom răspunde că doctrina lui Socrate nu era păgână, din moment ce avea ca obiectiv combaterea păgânismului; că doctrina lui Isus, mai completă și epurată decât cea a lui Socrate, nu are nimic de pierdut în comparație; că măreția misiunii divine a lui Hristos nu poate fi diminuată; pe de altă parte, acestea sunt fapte istorice care nu pot fi ignorate. Omul a ajuns într-un punct în care lumina iese ea singură de sub obroc și el este matur să o privească în față; păcat de cei care nu îndrăznesc să deschidă ochii. A sosit momentul să privim lucrurile larg și de sus, și nu din punctul de vedere meschin și restrâns al intereselor sectare și de castă.

Aceste citate vor dovedi în continuare că, dacă Socrate și Platon au presimțit ideea creștină, se găsesc în doctrina lor principiile fundamentale ale spiritismului.

Rezumat al doctrinei lui Socrate și Platon

Omul este un suflet încarnat. Înainte de încarnarea sa, a existat unit arhetipurilor primordiale, ideilor de adevăr, bine și frumos. De ele se separă când încarnează și amintindu-și trecutul, este mai mult sau mai puțin chinuit de dorința de a reveni la el.

Nu ar putea fi enunțată mai clar distincția și independența principiului inteligent și a principiului material; de altfel, este doctrina preexistenței sufletului; a vagi intuiții pe care o păstrează de o altă lume la care aspiră, de supraviețuirea sa corpului, de ieșirea sa din lumea spirituală pentru a încarna și de a reintra în aceeași lume după moarte; este, în fine, germenul doctrinei Îngerilor căzuți.

Sufletul rătăcește și se tulbură când se servește de corp pentru a considera vreun obiect; simte vertigo de parcă ar fi beat, pentru că se atașează de lucruri care sunt, prin natura lor, supuse schimbării; în schimb, atunci când își contemplă propria esență, se îndreaptă către ce este pur, etern, imortal și fiind de aceeași natură, rămâne atașat atâta timp cât poate; atunci rătăcirile încetează, căci este unit cu ceea ce este imuabil. Această stare a sufletului este ceea ce numim înțelepciune. (Cap. II, nr. 5)

Astfel, omul care consideră lucrurile de pe Pământ cu o mică elevație, din punct de vedere material, își face iluzii; pentru a le aprecia cu acuratețe, este necesar să le vadă de sus, adică din punct de vedere spiritual. Adevăratul înțelept trebuie așadar să izoleze, într-un fel, sufletul de corp, pentru a vedea cu ochii spiritului. Aceasta este ceea ce învață spiritismul.

Atâta timp cât avem corpul nostru și sufletul se va găsi cufundat în această corupție, nu vom poseda niciodată obiectul dorințelor noastre: adevărul. De fapt, corpul ne suscită o mie de obstacole prin nevoia noastră de a avea grijă de el; mai mult, ne umple de dorințe, pofte, temeri, o mie de himere și o mie de prostii, încât cu el este imposibil să fim înțelepți o clipă. Dar, dacă ne este imposibil să cunoaștem ceva pur în timp ce sufletul este unit corpului, este necesar unul din două lucruri: fie nu vom cunoaște niciodată adevărul, fie îl vom cunoaște după moarte. Este de sperat ca, odată eliberați de nebunia corpului, să conversăm cu oameni la fel de liberi și vom cunoaște singuri esența lucrurilor. Acesta este motivul pentru care adevărații filozofi se exercită pentru moarte, iar moartea nu li se pare deloc înspăimântătoare. (Cerul și Infernul partea I, cap. II; partea a doua, cap. I)

Acesta este principiul facultăților sufletului obscurat prin intermediul organelor corporale și al extinderii acestor facultăți după moarte. Cu toate acestea, aici este vorba doar de suflete de elită, deja purificate; nu se întâmplă la fel cu sufletele impure.

Sufletul impur, în această stare, este împovărat și târât din nou spre lumea vizibilă de oroarea pe care o are față de invizibil și imaterial; se spune atunci că rămâne eratic, în jurul monumentelor și mormintelor, lângă care s-au văzut uneori fantome tenebroase, că așa trebuie să fie imaginile sufletelor care au părăsit corpul fără a fi în întregime purificate și care păstrează ceva din forma lor materială, ceea ce face să poată fi percepute de vederea umană. Acestea nu sunt sufletele celor buni, ci a celor răi, care sunt obligate să rămână eratice în acele locuri, unde iau cu ele aflicțiunea primei lor vieți și unde continuă să rămână eratice, până când poftele inerente formei materiale cu care au fost revestite le readuc într-un corp; și atunci, fără îndoială, reiau aceleași moravuri care, în timpul primei lor vieți, a fost obiectul predilecțiilor lor.

Nu numai că principiul reîncarnării este clar exprimat aici, dar starea sufletelor care sunt încă sub imperiul materiei, este descrisă așa cum o arată spiritismul în evocări. Mai mult, se spune că reîncarnarea într-un corp material este o consecință a impurității sufletului, în timp ce sufletele purificate sunt dispensate de a o face. Spiritismul nu spune altceva; adaugă doar că sufletul, care a luat bune rezoluții în eraticitate și care a dobândit cunoștințe, aduce când renaște mai puține defecte, mai multe virtuți și mai multe idei intuitive decât a avut în existența sa precedentă. Astfel, fiecare existență marchează pentru suflet un progres intelectual și moral. (Cerul și Infernul, partea 2, exemple)

După moartea noastră, geniul (daïmon, démon) care ne-a fost încredințat în timpul vieții noastre, ne duce într-un loc unde se reunesc toți cei care trebuie conduși în Hades pentru a fi judecați. Sufletele, după ce au rămas în Hades timpul necesar, sunt readuse la această viață în numeroase și lungi perioade.

Este doctrina Îngerilor Păzitori sau a Spiritelor Protectoare și a reîncarnărilor succesive după intervale mai mult sau mai puțin lungi de eraticitate.

Demonii ocupă intervalul care separă cerul de pământ. Sunt legătura care unește marele tot cu el însuși. Întrucât Divinitatea nu intră niciodată în comunicare directă cu omul, este prin intermediul demonilor cum dumnezeii se comunică și vorbesc cu el, fie în stare de veghe sau în timpul somnului.

Cuvântul daïmon, care a fost făcut demon, nu se lua în sensul rău în antichitate, ca printre moderni; nu se aplica în mod exclusiv la ființele răuvoitoare, ci la toate Spiritele în general, între care se distingeau Spiritele superioare numite dumnezeii, iar Spiritele mai puțin elevate sau demonii propriu-zis, care comunicau direct cu oamenii. Spiritismul mai spune că Spiritele populează spațiul; că Dumnezeu se comunică oamenilor numai prin intermediul Spiritelor pure însărcinate cu transmiterea voinței sale; că Spiritele se comunică în timpul stării de veghe și în timpul somnului cu ei. Substituiți cuvântul demon cu Spirit și veți avea doctrina spiritistă; puneți cuvântul înger și veți avea doctrina creștină.

Preocuparea constantă a filosofului (cum au înțeles-o Socrate și Platon) este să aibă cea mai mare grijă de suflet, mai puțin pentru această viață, care nu este decât o clipă, ci în vederea eternității. Dacă sufletul este imortal, nu este înțelept să trăiești pentru a atinge eternitatea?

Creștinismul și spiritismul învață același lucru.

Dacă sufletul este imaterial, el trebuie să meargă, după această viață, într-o lume la fel de invizibilă și imaterială, așa cum corpul în descompunere se întoarce la materie. Numai că este important să distingem bine sufletul pur, cu adevărat imaterial, care se hrănește, ca Dumnezeu, din știință și idei, de sufletul mai mult sau mai puțin pătat de impurități materiale care îl împiedică să se eleve către divin și îl reține în locurile locuinței sale pământești.

Socrate și Platon, după cum vedem, au înțeles perfectamente diferitele grade de dematerializare ale sufletului; insistă asupra diferenței de situație care rezultă pentru ei din mai marea sau mai mica lor puritate. Ceea ce ei au spus prin intuiție, Spiritismul le demonstrează prin numeroasele exemple pe care le pune în fața ochilor noștri. (Cerul și Infernul, partea 2)

Dacă moartea ar fi disoluția completă a omului, ar fi un mare câștig pentru cei răi, căci după moartea lor, ar fi liberi în același timp de corp, de suflet și de viciile lor. Cel care și-a împodobit sufletul, nu cu podoabe străine, ci cu ceea ce-i este propriu, numai el va putea aștepta cu liniște ceasul plecării sale spre cealaltă lume.

În alți termeni, adică materialismul, care proclamă neantul după moarte, ar fi anularea oricărei responsabilități morale ulterioare și, în consecință, un stimulent pentru a face rău; că cei răi au totul de câștigat cu neantul și că omul care s-a despuiat de vicii și s-a îmbogățit cu virtuți doar el poate să aștepte în liniște trezirea în cealaltă viață. Spiritismul ne învață, prin exemplele pe care le pune zilnic în fața ochilor noștri, cât de penibil este pentru cei răi trecerea de la o viață la alta și intrarea în viața viitoare. (Cerul și Infernul, capitolul 1, partea 2)

Corpul păstrează vestigiile bine marcate a îngrijiri avute și a accidentelor pe care le-a experimentat; la fel se întâmplă și cu sufletul; atunci când este despuiat de cor, ia cu el urmele evidente ale caracterului său, afecțiunile și amprentele pe care fiecare dintre actele vieții sale le-a lăsat. Astfel, cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla omului, este să meargă în lumea cealaltă cu un suflet împovărat de crime. Vezi tu, Calicle, că nici tu, nici Polus, nici Gorgias nu puteți dovedi că ar trebui să se adopte un mod de viață diferit de cel pe care îl propun, care ne este de asemenea util după moarte. Dintre atâtea păreri diverse, singura care rămâne de neclintit, este că e mai bine să suferi o injustiție decât să o comiți și mai presus de orice a te dedica, să nu pari un om de bine, ci să fii. (Conversațiile lui Socrate cu discipolii săi în închisoarea)

Aici regăsim un acest alt punct capital, confirmat astăzi de experiență, că sufletul nepurificat păstrează ideile, tendințele, caracterul și pasiunile pe care le-a avut pe pământ. Această maximă: E mai bine să suferi o injustiție decât să o comiți, nu este oare cu totul creștină? Este același gând pe care Isus îl exprimă cu această figură: «Dacă cineva te lovește pe un obraz, întoarce‑l și pe celălalt.» (Cap. XII, nr. 7, 8.)

Unul din două lucruri: fie moartea este o distrugere absolută, fie este trecerea sufletului într-un alt loc. Dacă ar trebui să se anihileze totul, moartea va fi ca una dintre acele nopți rare pe care o trecem fără vise și fără nici o conștiință de sine. Dar dacă moartea nu este decât o schimbare de reședință, trecerea într-un loc unde morții trebuie să se reunească: Ce bucurie să întâlnim acolo pe cei pe care i-am cunoscut! Cea mai mare plăcere a mea ar fi să examinez îndeaproape locuitorii acestei reședințe și să-i disting acolo, ca aici, pe cei care sunt înțelepți, de cei care cred ca sunt și nu sunt. Dar este timpul să ne despărțim, eu pentru a murii și voi pentru a trăi. (Socrate către judecătorii săi.)

Potrivit lui Socrate, oamenii care au trăit pe pământ se regăsesc după moarte și se recunosc. Spiritismul ne demonstrează că relațiile pe care le-au avut continuă, astfel încât moartea nu este nici o întrerupere, nici o încetare a vieții, ci o transformare fără o soluție de continuitate. Dacă Socrate și Platon ar fi cunoscut învățăturile pe care Hristos le-a dat cinci sute de ani mai târziu și pe cele pe care le dau acum Spiritele, nu ar fi vorbit în alt mod. În aceasta nu este nimic care trebuie să ne surprindă, dacă se consideră faptul că marile adevăruri sunt eterne și că Spiritele avansate trebuie să le fi cunoscut înainte de a veni pe pământ, unde le-au adus; că Socrate, Platon și marii filozofi ai timpului lor au putut să fie, mai târziu, printre cei care l-au secundat pe Hristos în misiunea sa divină și care au fost aleși, tocmai pentru că erau mult mai capabili ca alți să înțeleagă învățăturile sale sublime. În fine, că ei pot face parte astăzi din pleiada de Spirite însărcinate să vină să-i învețe pe oameni aceleași adevăruri.

Nu trebuie răsplătită niciodată o injustiție cu o injustiție și nici să facem vreun rău nimănui, indiferent de răul care ni s-a făcut. Puține persoane, însă, vor admite acest principiu, iar oamenii care sunt despărțiți din această privință, se disprețuiesc unii pe alții.

Nu este acesta principiul carității care ne învață să nu răsplătim rău cu rău și să ne iertăm dușmanii?

După fructe recunoaștem pomul. Trebuie calificată fiecare acțiune după ceea ce produce. Adică, o numim rea când provine din rău și bună când provine din bine.

Această maximă: «După fructe se recunoaște pomul», se regăsește textual repetată de mai multe ori în Evanghelie.

Bogăția este un mare pericol. Orice om care iubește bogăția nu se iubește nici pe el, nici ce este al lui, ci un lucru care îi este mai străin decât ceea ce îi aparține. (Capitolul XVI)
Cele mai frumoase rugăciuni și cele mai frumoase sacrificii sunt mai puțin plăcute Divinității decât un suflet virtuos care se străduiește să-i semene. Ar fi un lucru grav dacă dumnezeii ar avea mai multă considerație pentru ofrandele noastre decât pentru sufletele noastre; prin acest mijloc, la cei mai vinovați li s-ar putea face propice. Dar nu, sunt doar cu adevărat drepți și înțelepți cei care, prin cuvintele și faptele lor, îndeplinesc ceea ce datorează dumnezeilor și oamenilor. (Cap. X, nr. 7, 8 )
Îl numesc vicios pe acel amant vulgar care iubește mai degrabă corpul decât sufletul. Iubirea este pretutindeni în natură, ceea ce ne invită să exersăm inteligența noastră; se găsește chiar și în mișcarea astrelor. Iubirea este cea care împodobește natura cu bogatele sale tapisării; împodobește și își fixează reședința unde găsește flori și parfumuri. Tot iubirea este cea care oferă pace oamenilor, calm mării, liniște vântului și somn durerii.

Iubirea, care trebuie să unească oamenii printr-o legătură fraternă, este o consecință a teoriei lui Platon despre iubirea universală, ca lege a naturii. După ce Socrate a spus că: «Iubirea nu este nici un dumnezeu, nici un muritor, ci un mare demon», adică un mare Spirit care prezidează iubirea universală, aceste cuvinte i-au fost mai presus de toate imputată ca o crimă.

Virtutea nu poate fi învățată, vine ca un har de la Dumnezeu celor care o posedă.

Aceasta este, cu puține diferențe, doctrina creștină despre grație. Dacă virtutea este un har de la Dumnezeu, este o favoare, iar atunci ne-am putea întreba de ce nu este acordată la toată lumea; pe de altă parte, dacă este un har, este fără merit pentru cel care îl posedă. Spiritismul este mai explicit; el spune că cel care posedă virtutea a dobândit-o prin eforturile sale în existențele sale succesive despuindu-se puțin câte puțin de imperfecțiunile sale. Grația este forța cu care Dumnezeu favorizează pe fiecare om cu bună voință, pentru a se despuia de rău și a face bine.

Există o dispoziție naturală în fiecare din noi, să apercepem mult mai puțin greșelile noastre decât ale altora.

Evanghelia spune: «Vedeți paiul din ochiul vecinului și nu vedeți grinda din ochiul vostru.» (Cap. X, nr. 9, 10)

Dacă medicii dau greș în majoritatea bolilor, este pentru că tratează corpul fără să trateze sufletul și din moment ce întregul nu este într-o stare bună, este imposibil ca o partea să funcționeze bine.

Spiritismul oferă cheia relațiilor care există între suflet și corp, și demonstrează că între ele există o reacție continuă. Astfel, deschide o nouă cale către știință; arătându-i adevărata cauză a anumitor afecțiuni, îi oferă mijloacele de a le combate. Când știința va ține cont de acțiunea elementului spiritual în armonia întregului, va eșua mai rar.

Toți oamenii, începând din copilărie, fac mult mai mult rău decât bine.

Aceste cuvinte ale lui Socrate ating grava problemă a predominanței răului pe pământ, o chestiune insolubilă fără cunoașterea pluralității lumilor și a destinației pământului, unde nu trăiește decât o foarte mică parte a umanității. Doar spiritismul oferă soluția, care este dezvoltată mai jos în capitolele II,III, și V.

Înțelepciunea constă în a nu crede că știi ceea ce nu știi.

Aceasta se adresează oamenilor care critică adesea ceva despre care nu știu nici un cuvânt. Platon completează acest gând al lui Socrate spunând: «Să încercăm mai întâi, dacă este posibil, să-i facem mai sinceri în cuvintele lor; dacă nu sunt să nu ne îngrijorăm pentru ei și să căutăm numai adevărul. Să încercăm să ne instruim, dar să nu ne insultăm.» Așa ar trebui să acționeze spiritiștii față de adversarii lor, care pot fi de bună sau rea credință. Dacă Platon ar trăi astăzi, ar găsi lucrurile mai mult sau mai puțin ca pe vremea lui și ar putea avea același limbaj; Socrate ar găsi, de asemenea, oameni care să-și bată joc de credința sa în Spirite și să-l numească nebun pe el și pe discipolul său Platon.

Pentru că a profesat aceste principii, Socrate a fost mai întâi ridiculizat, apoi acuzat de impietate și condamnat să bea cucută; fără îndoială că noile mari adevăruri stârnind împotriva lor interesele și prejudecățile pe care le-au atacat, nu se pot stabili fără luptă și fără martiri.